Una dintre cele mai sângeroase greve din istoria României a avut loc pe 13 decembrie 1918. Imediat după terminarea războiului, sute de muncitori români, în special tipografi, au intrat în grevă și au ieșit la proteste pentru a cere condiții decente de muncă. Au fost împușcați pe capete.

Anul 1918 este perceput de românii de astăzi ca o perioadă glorioasă, de mari realizări ale poporului român. Este anul înfăptuirii Marii Unirii și încheierea Primului Război Mondial, cu România, cel puțin teoretic, în tabăra statelor învingătoare. Pentru contemporanii evenimentelor, adică pentru mulți români din anul 1918, nu era un an al fericirii. Din contră, era o perioada a sărăciei, mizeriei, neajunsurilor și a unei depresii postbelice pronunțate. Singura veste bună a lui 1918 pentru românul de rând era faptul că Marele Război se încheiase. În rest rămânea trauma colectivă a unui popor care îndurase din plin ororile unui conflict devastator. Tocmai de aceea, regele, Guvernul, oamenii politici și protipendada politică și socială a Bucureștiului s-a trezit din euforia reușitelor diplomatice în fața unor crude realități sociale: amenințarea unei greve generale a muncitorilor nemulțumiți de lefuri, de austeritate, de condițiile de muncă și pe deasupra otrăviți și de propaganda socialistă foarte la modă în mediile muncitorești după Revoluția Bolșevică. Totul s-a încheiat într-o baie de sânge, cu oameni împușcați pe caldarâm, inclusiv veterani de la Mărăști, Mărășești și Oituz, cu arestări, abuzuri, oameni zdrobiți în bătaie și o asigurarea a ordinii într-un mod barbar. A fost una dintre cele mai sângeroase greve din România secolului XX și prima mișcare serioasă a României interbelice. Acest eveniment este și astăzi controversat, mai ales fiindcă sunt greu de stabilit cu acuratețe multe dintre fapte și întâmplări, fiind descrise din unghiuri diferite. Pe de o parte, este versiunea autorităților, iar de cealaltă a comuniștilor, care după preluarea puterii în 1948 au mistificat multe dintre aceste evenimente transformându-le într-o veritabilă „luptă de clasă”, cu exagerările de rigoare.

O Românie flămândă și devastată de război

Participarea României la Primul Război Mondial a început cu un adevărat dezastru. În anul 1916, complet nepregătiți, cu o armată prost dotată din cauza corupției și a sifonării fondurilor de înarmare, la care se adăugau orgolii și pe alocuri incompetență la nivelul conducerii corpurilor de armată, românii au fost efectiv spulberați de forțele germane. În decembrie 1916, Bucureștiul, capitala României cădea în mâinile inamicului.

Teritoriul național a fost redus la jumătate, țara noastră rămânând doar cu Moldova, acolo unde s-au refugiat regele, guvernul, armata și o bună parte a populației. Era un dezastru total. „Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor. Alţii mureau prin şanţuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în prada corbilor. Pe Iângă aceasta, exodul populaţiei civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldaţii, grăbiţi să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se năşteau astfel învălmăşeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii ţipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se înteţea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern", scria I.G. Duca. Imediat au început să apară problemele serioase, precum bolile provocate de aglomerație și mizerie. O parte a populației a fost efectiv secerată de tifosul exantematic.

La toate acestea se adăuga numărul mare de morți de pe front. După un an 1917 în care românii au reușit prin eforturi eroice și promisiuni regale să respingă asaltul german și să stabilizeze frontul, în cele din urmă România, lăsată singură, descoperită de retragerea Rusiei proaspăt bolșevizate din război, aproape a capotat, încheind o pace separată cu Germania, la Buftea-București, în primăvara lui 1918. Cu toate acestea, factorii de decizie au avut inspirația să bage din nou țara în luptă chiar înainte de încheierea războiului, pentru a ne găsi în tabăra învingătorilor. Războiul a fost însă cumplit mai ales pentru românul de rând.

Aproximativ 700.000 de români, militari și civili, au pierit între 1916 și 1918, fie din cauza luptelor, fie a bolilor. La toate acestea se adăugau culturi compromise, lefuri micșorate, sărăcie lucie, foamete. În lumea urbană era și mai dificil. Pentru noua clasă de muncitori viața în mahalele se transformase într-un calvar. Numărul orelor de muncă erau la bunul plac al patronilor și de cele mai multe ori bărbați, femei și chiar copii lucrau și câte 12-16 ore pe zi pe niște lefuri de mizerie. Nimeni nu asigura acestor oameni concedii, protecția muncii sau alte beneficii moderne. Oamenii erau expuși bolilor profesionale și aruncați direct pe poarta atelierelor, fabricilor sau depozitelor dacă se îmbolnăveau sau daca erau epuizați. Pentru protejarea muncitorilor, au apărut sindicatele și organizațiile de ajutorare, prin care oamenii cereau drepturi.

Muncitorimea și socialismul, o compatibilitate tot mai mare

Pe fondul acestor neajunsuri și a unei munci de rob pe care o prestau mulți angajați din zonele urbane, cu lefuri mizere și muncă până la epuizare, a început să prindă tot mai mult în rândul muncitorilor ideologia socialistă . Grupările de stânga au început să se facă tot mai vizibile și să câștige tot mai mulți adepți în rândul muncitorilor. Această doctrină a dreptății sociale, cum era ea privită la finele secolului al XIX-lea, a fost îmbrățișată și de mulți intelectuali de stânga, fie că era vorba despre poeți, pictori, avocați sau ingineri. Cert este că sindicatele muncitorești au devenit extrem de permeabile la ideile comuniste.

Pe 31 martie 1893, la București, a fost întemeiat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România( PSDMR), din conducerea căruia făceau parte nume sonore ale socialismului românesc, precum Ion Nădejde, Vasile Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, I.C. Frimu sau Ilie Moscovici. În decembrie 1896, a fost înființată Uniunea Sindicatelor Breslelor, deosebită de importantă pentru centralizarea organizațiilor sindicale muncitorești. După destrămarea PSDMR, a fost înființată în 1910 o altă formațiune politică, Partidul Social Democrat Român (PSDR), din conducerea căruia făceau parte doctorul Cristian Racovski, Dimitrie Marinescu, I.C. Frimu și Constantin Vasilescu. O parte a liderilor au început să corespondeze cu Lenin iar mai apoi, în anul 1917, în timpul Primului Război Mondial, au fost delegați români ai PSDR la cea de-a treia Conferință a internaționaliștilor de la Stockholm.

Atunci când tipografii și-au cerut drepturile

Atunci când regele și guvernul s-au întors din exilul Moldovenesc, la 1 decembrie 1918, a găsit capitala în plină frământare. Grevele se țineau lanț. Muncitorii feroviari și după aceea funcționarii publici au oprit lucrul. Cea mai puternică grevă avea să fie însă cea a tipografilor din București. Încă de pe 6 decembrie, tipografii redactează memorii prin care solicită îmbunătățirea condițiilor de muncă și creșterea lefurilor. Pe scurt, cereau reglementarea programului de muncă de 8 ore, majorarea salariului în raport cu inflația, recunoașterea sindicatelor și organizațiilor muncitorești. În plus, cereau desfințarea cenzurii și ridicarea stării de asediu, ambele instituite în timpul războiului. Evident, socialiștii au inflamat spiritele în rândul muncitorilor tipografi și au îndemnat la proteste de stradă. Inițial, muncitorii au oprit munca.

„Greviștii sunt foarte solidari, se întrunesc zilnic la sediul sindicatului lor bucurându-se de concursul moral și material al colegilor lor de la toate tipografiile”, precizau cei de la ziarul „Socialismul” în edițiile de la începutul lunii decembrie. Muncitorii de la Tipografiile „Sfetea” şi „Minerva” din București au intrat în grevă, solicitând îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, creşterea salariilor, ziua de muncă de 8 ore și ridicarea cenzurii. Nu au fost băgați în seamă. Din contră, au fost priviți cu ostilitate, poate și din cauza imixtiunii socialiștilor în toată această poveste. Văzând că nimeni nu încearcă măcar să discute cu ei, să afle care le sunt revendicările, ce probleme reale au, muncitorii tipografi, instigați de socialiști, se pregătesc de o mare grevă generală și de o manifestație pașnică pe străzile Bucureștiului.

Măcelul de la Teatrul Național. Civilii au fost împușcați ca hoții de cai

Așa cum planificaseră, pe 13 decembrie 1918, mii de muncitori tipografi de la fabricile Wolff, Lemaître, Regie, Stelea și Minerva au întrerupt lucrul şi au început să protesteze pașnic pe străzile din capitală. Ajung în cele din urmă în Piața Teatrului Național. Autoritățile erau pregătite să-i întâmpine. Protestatarii au dat peste un cordon de militari. În câteva puncte erau amplasate cuiburi de mitralieră. Erau mobilizate trupe din cadrul Garnizoanei București, conduse de generalul Alexandru Mărgineanu, dar și cele din cadrul Regimentului 9 Vânători, condus de colonelul Rasoviceanu, Regimentul 4 Roșiori, al colonelului Moruzi, și Regimentul 1 Grăniceri, comandat de colonelul Stănescu. O armată în toată regula.

Mobilizarea era cumva justificată, mai ales că numărul protestatarilor a crescut în mod uimitor, de la 600 de muncitori tipografi la peste 15.000 de oameni. Riscul ca protestul să degenereze într-o revoltă era destul de mare. De fapt, ambele părți s-au întărâtat una pe cealaltă. Primul grup de protestatari a văzut primele unități militare și a dat sfoară în oraș, cerând sprijinul celorlalți muncitori. Cum spiritele erau deja inflamate de la sărăcie și lipsa drepturilor, nu a durat mult până când o masă uriașă de muncitori s-a alăturat tipografiștilor. Aceștia scandau „Pâine şi pace!”, „Vrem o viaţă mai bună pentru copiii noştri!”, „Jos starea de asediu!”, „Jos cenzura!”. Crezând că lucrurile pot degenera, Alexandru Mărgineanu, șeful Garnizoanei București, a cerut primul-ministrului Ion. I.C. Brătianu aprobarea de a deschide focul și în felul acesta de a împrăștia greviștii. „I-am explicat sumar situația și i-am cerut dezlegarea: -Generale!- mi-a răspuns Brătianu. Fac apel la înțelegerea și tactule dumitale! Evită focul de armă! În orice caz, nu lua nici o măsură până nu mă duc la rege”. „Am ordonat pe propria mea răspundere: Foc!”, preciza generalul Mărgineanu pentru ziarul „Ordinea”, relatând evenimentele din acea zi. Și soldații au deschis focul. Culmea, în rândurile manifestanților se aflau și mulți veterani ai luptelor de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Oamenii au fost împrăștiați. În urmă au rămas morți și răniți grav. Nici astăzi nu se știe cu exactitate numărul lor. Datele diferă în funcție de tabăra care a numărat victimele. Autoritățile vremii consemnau 6 morți și 15 grav răniți. Socialiști precum Ilie Moscovici mărturiseau că au fost măcar 100 de morți și alte sute de răniți. Probabil adevărul este undeva la mijloc, până în 50 de morți și peste o sută de răniți. A fost un eveniment care a știrbit, cel puțin în ochii muncitorilor și ai oamenilor simpli, încrederea în stat, mai ales că soldații ar fi tras în plin fără niciun foc de avertisment.

Mai mult decât atât, în mod grotesc, generalul Mărgineanu se lăuda că a fost felicitat de regele Ferdinand pentru masacrul din fața Teatrului Național. Ulterior, trupele au acționat iar sute de muncitori, sindicaliști și socialiști membri ai PSDR au fost arestați. Mulți au fost bătuți cu bestialitate. Printre cei care au murit în urma bătăilor primite a fost Ion. C. Frimu, unul dintre liderii PSDR. „I-a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut atât de crunt, încât unul dintre socialiștii mai de vază, Frimu, a murit peste câteva zile de pe urma rănilor dobândite”, preciza IG Duca. Publicațiile socialiste au fost imediat închise și cenzurate.

Același eveniment, două viziuni diferite

Sângeroasa represiune a grevei tipografilor din București a rămas un eveniment controversat, fiindcă sursele vremii dar și mai apoi cei care au disecat întâmplările se aflau pe baricade ideologice diferite. A fost o versiune a autorităților și una socialistă. Pe de o parte, autoritățile s-au simțit îndreptățite să acționeze dur ținând cont de faptul că se adunase o mulțime de protestatari, iar fobia față de bolșevism și ceea ce se întâmplase în Rusia anului 1917 ducea la măsuri uneori disproporționate. Conform versiunii oficiale a autorităților, a liberalilor, a celor din anturajul monarhic, greva a fost puternic căpușată de comuniști și, pe lângă revendicările obișnuite, muncitorești, erau și îndemnuri la revoltă, la răsturnarea monarhiei și tranformarea României în republică. „L-am găsit pe rege foarte mâhnit de incidentul de dimineață. Regele s-a pomenit fiind în automobil, în toiul procesiunii sindicaliștilor care mergeau pe Știrbei Vodă. Ei au început să strige „Trăiască Republica”, preciza Alexandru Marghiloman.

„Pe poarta mare a intrării era înfipt un steag roșu. Pe ușa de intrare în minister era fixată a pancartă de câția metrii lungime pe care scria „Trăiască Republica Socialistă”. Pe zidurile clădirii și pe tot lungul grilajului de fier erau înfipte alte pancarte roșii: „Jos ciocoii” „Jos burghezia capitalistă”, „Jos regele”, preciza și Vasile Cancicov, membru al Partidului Național Liberal, făcând referire la un steag roșu înfipt în poarta Ministerului Industriei și Comerțului. De cealaltă parte, este viziunea socialistă, care a considerat că întreaga acțiune a fost premeditată și că numărul morților a fost mai mare. În plus, comuniștii s-au folosit, după 1948, de aceste evenimente pentru a crea adevărate legende ale luptei comuniste în România. De exemplu, despre I.C. Frimu, un fost tâmplar ajuns șef de sindicat și întemeietor de partide socialiste în România, autoritățile spuneau că ar fi primit bani de la bolșevici pentru a organiza mișcări de protest în România. Mai mult decât atât, în timpul regimului comunist, pe 13 decembrie era sărbătorită „Ziua Tipografilor” în memoria evenimentului.