Aflat în inima Munților Poiana Ruscă, Vârful Boului, locul celor mai mari zăcăminte de fier din România, dar și al unor mine de uraniu care au funcționat fără ca oamenii să le cunoască, a rămas ascuns în pădurile de la marginea fostelor așezări miniere Rusca și Rusca Montană.

Munții Poiana Ruscă sunt cunoscuți din cele mai vechi timpuri pentru resursele naturale valoroase. Minele de fier din munții aflați în vestul României, între Carpații Meridionali și Apuseni, au fost exploatate încă din Antichitate.

Fostul tărâm al haiducilor

Din secolul al XVIII-lea, zăcămintele au devenit tot mai atractive pentru industriașii Imperiului Austriac, însă ținutul greu accesibil, acoperit atunci de păduri seculare, însemna o mare provocare pentru cei care voiau să trăiască aici. Pădurile neatinse de secole cuprindeau zeci de mii de hectare și erau extrem de periculoase. Aici își găseau adăpost temutele cete de haiduci, dar și nenumărate animale sălbatice.

În văile adânci ale munților, câteva așezări omenești, locuite de familii de păstori, pădurari și, mai târziu, lucrători în topitorii, mine de fier, plumb, aur și argint și în cariere de piatră și marmură, care începeau la sfârșitul secolului al XVIII-lea, încercau să înfrunte pericolele din vastele păduri care le înconjurau.

Un loc aparte în acest peisaj îl avea Vârful Boului din Munții Poiana Ruscă, o culme acum împădurită, ce se înalță la 1.245 de metri la marginea satului Ruschița din Caraș-Severin, cunoscut de la începutul secolului al XIX-lea pentru uriașa sa carieră de marmură, aflată încă în activitate.

Muntele Boului se află de cealaltă parte a văii Ruschiței, în opoziție cu cariera de marmură. Aici aveau să fie descoperite la începutul secolului al XIX-lea unele dintre cele mai mari zăcăminte de fier din România. Și tot atunci, au fost deschise în apropiere mine de plumb și argint. Însă la mijlocul secolului XX, Vârful Boului avea să fie și locul unei mine secrete de uraniu, ale cărei rămășițe fac ca zona să rămână un loc în care călătorii nu trebuie să zăbovească prea mult.

Povestea Vârfului Boului

Vârful Boului și-ar avea numele de la întâmplarea trăită de un localnic din Voislova, la începutul secolului al XIX-lea, care păștea vitele într-una din poienile de la poalele sale.

Într-o seară, unul dintre viței s-a rătăcit, iar țăranul a plecat să îl caute ajungând pe culmea împădurită, în apropierea unei prăpastii adânci în munte, rămășiță a unor gropi miniere din Antichitate. Hotărâse să rămână peste noapte acolo, la adăpostul unui stejar secular, pentru ca a doua zi să cerceteze râpa. Însă în timp ce aduna vreascuri pentru foc, observase că se apropia un om, urcând panta și gemând din cauza desagii greoaie pe care o trăgea după el.

„Am băgat repede securea la brâu și m-am cocoțat în stejar, ascunzându-mă într-o ramură umbrită. Nu a trecut mult și, într-adevăr, un om a ieșit în poiană, gârbovit sub povara pe care o purta în spate. S-a îndreptat direct spre stejar, a lăsat jos desaga, armele şi cuţitele legate la brâu. A rupt vreascurile pe care le adunasem eu și a aprins focul. Apoi s-a întins, şi-a dat jos opincii iar din traistă a scos bucăţi de slănină învelite în piele, pe care le-a încălzit puţin la jar şi şi-a uns picioarele cu ele. Din traistă a mai scos o bucată de mămăligă uscată, a mâncat-o, apoi s-a întins pe iarbă, sprijinindu-şi capul pe desagă, și în câteva minute a adormit adânc”, relata mai târziu păstorul.

În timp ce haiducul dormea, un urs se apropiase de el și începuse să îi lingă picioarele. Omul, în somn, i-a tras o lovitură cu piciorul. „În clipa următoare ursul e deja peste el. Omul se ridică, izbucnește o înfricoșătoare încleștare: ursul îl strânge cu labele ca într-o menghină, omul țipă, e doborât din nou; se bat, se rostogolesc… apoi un țipăt sfâșietor și amândoi dispar în prăpastia stâncoasă!”.

Tremurând în toate încheieturile, omul a coborât din ascunzătoarea sa și a ridicat desaga haiducului. A reaprins focul și a desfăcut sacul, care era plin de taleri de argint. A luat arma celui ucis și a îngropat-o împreună cu banii, care aveau să îi schimbe treptat viața.

Mina de fier la Vârful Boului

Câțiva ani mai târziu, oasele haiducului și ale ursului rămăseseră în râpa de pe Vârful Boului, iar locurile au continuat să fie cutreierate de haiduci. La sfârșitul secolului al XIX-lea, ceata haiducului Sumanka își găsise aici ascunzătoarea, iar jafurile acesteia ajunseseră faimoase în întreg ținutul. Obișnuiau să răpească oameni bogați, pe care să îi jefuiască sau să îi elibereze în schimbul unor recompense.

Unul dintre aceștia, Szájhely, administrator al unor topitorii de pe Valea Fierului, a fost purtat prin sălbăticia munților și adus în zona fostelor mine antice. Aici, prizonierul a descoperit din întâmplare zăcămintele de minereu de fier și plumb de la Vârful Boului. După ce a fost eliberat de haiduci, inginerul minier nu a ezitat să se întoarcă în locurile captivității sale, iar în curând avea să fie deschisă aici o mină de fier.

La începutul secolului XIX, exploatarea s-a extins datorită lui Maderspach Károly, un chimist și metalurg, care auzise de zăcămintele de la Rusca și, împreună cu o altă familie bogată a acelor vremuri, a cumpărat prin licitație domeniul Ruszkabánya (Rusca Montană) și a înființat Compania „Frații Hofmann și Maderspach Károly”.

Noii proprietari ai minelor au ridicat până la mijlocul secolului al XIX-lea primele furnale de la Rusca Montană, dar și o topitorie la Oțelul Roșu, în apropiere. Uzinele din Munții Poiana Ruscă s-au extins rapid, devenind un centru industrial important. În apropierea lor, tot de la începutul secolului al XIX-lea, avea să funcționeze cariera de marmură de la Ruschița.

Fierul și plumbul topite la Rusca au stat la baza unor premiere tehnice pentru epocă. Aici au fost construite podurile de fier cu arc proiectate de Maderspach Károly în anii 1830, la Lugoj, Băile Herculane și Caransebeș.

În timpul Revoluției de la 1848–1849, aceleași uzine au turnat tunuri, ghiulele și peste 20.000 de lănci pentru armata revoluționară ungară, în special pentru trupele generalului Józef Bem. După ce trupele maghiare au fost înfrânte în 1849, Károly a fost acuzat de trădare, iar soția sa a fost biciuită de imperiali în centrul orășelului Rusca. Proprietarul uzinei s-a sinucis, cu o ghiulea trasă din tunul pe care îl proiectase.

Mina de uraniu de la Vârful Boului

La scurt timp după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, soarta localităților Rusca Montană și Ruschița avea să se schimbe. Regimul comunist a construit primele blocuri și cămine muncitorești și a transformat vechile așezări locuite în trecut de români, șvabi, maghiari și sârbi într-o localitate minieră tipică pentru economia socialistă.

În 1947, la Rușchița au fost reluate prospecțiunile geologice sub conducerea geologului sovietic Kosareva, venită în zonă pentru a evidenția potențialul minier al bazinului din Munții Poiana Ruscăi. În anul 1950, a început exploatarea magnetitei în masivul Boul, arăta inginerul Mircea Goloșie, în studiul „Calitatea mediului în zona Rusca – Rusca Montană”.

Sovieticii au descoperit însă și câteva zăcăminte de uraniu și thoriu, în cantități mici, la cota 1.053 a Vârfului Boului.

Pe munte, deasupra localității Rușchița, a fost înființată o colonie minerească, formată din opt clădiri de tip vagon, unde erau înghesuiți câte 100 de oameni.

„Se construieşte chiar o colonie în vârful muntelui. Dar geologii îşi dau seama că ceva nu este clar, iar medicul de atunci din zonă constată anomalii în sănătatea lucrătorilor. În 1963, la revizia radiometrică s-au găsit roci radioactive, cauzate de prezenţa minereurilor radioactive. S-a găsit minereu de brannerit. Acest minereu este sub formă lenticulară în zăcământul de fier şi de aceea nu a fost localizat la faza de prospectare pe verticală”, arată studiul realizat de Mircea Goloșie.

Radiațiile de la fostele mine de pe Vârful Boului

Din primele decenii de exploatare, sunt puține date despre modul în care muncitorii au fost expuși la radiațiile cauzate de munca în minele de pe Vârful Boului.

Rocile radioactive și praful inhalat în timpul lucrărilor din subteran, efectuate la început cu mijloace primitive, au pus în pericol sănătatea muncitorilor, iar mulți dintre ei au fost afectați de silicoză. Mina a funcționat cu mai mulți ani de întrerupere până în 1963. Lucrările de redeschidere au fost reluate apoi în 1969, când vreo 50 de muncitori au fost trimiși aici. În jurul anului 1973, mina a fost închisă din cauza unor lucrări greșite care au dus la surparea ei.

„Mulți dintre cei care au lucrat la uraniu au plecat definitiv din zonă. La acea mină era, oricum, un du-te, vino continuu. Nimeni nu stătea prea mult să muncească acolo. Vedeam zilnic camioanele cu minereu negru – cum îi spuneam, acoperit cu prelate, trecând prin sat spre gara Voislova. A fost și cale ferată până în 1975. Atunci am venit aici, la Rușchița, și am văzut militarii lucrând la desființarea”, relata Maria, o pensionară din Ruschița.

Minerii erau rotiți permanent din diferite sectoare ale exploatărilor, fie din decizia conducerii de a nu-i expune prea mult timp, fie din dorința lor de a căuta câștiguri mai mari, fie datorită plecărilor din zonă. Thoronul, un gaz radioactiv emanat de thoriu, ar fi cauzat cele mai mari probleme de sănătate localnicilor, informa studiul publicat de Mircea Goloșie.

Măsurătorile realizate de inginer în anii 2000 au arătat că în unele locuri unde au funcționat minele de uraniu, nivelul radiațiilor a rămas ridicat, însă locurile acoperite acum de păduri și aflate la mai mulți kilometri de așezările omenești sunt rar cutreierate de oameni.

Zăcămintele de fier, plumb și zinc primeau o mai mare importanță. În jurul anului 1978, minele de la Rusca Montană ajunseseră la apogeul expansiunii, odată cu deschiderea unor noi exploatări la Pârâul cu Raci și Valea Boului, aceasta din urmă fiind conturată drept cel mai mare zăcământ de fier al României. Imediat după Revoluția din Decembrie 1989, minele au intrat în proces de restructurare.

Minele închise în anii '90

Mina de fier a fost închisă în 1991, iar în anii următori mulți dintre cei peste 2.000 de angajați au părăsit treptat satele Rusca Montană și Ruschița. În 1997, ultimii aproape 500 de mineri au fost disponibilizați de la exploatările de minereuri complexe.

„Minele de magnetită au fost deschise aici de pe timpul sovieticilor, de la începutul anilor ’50. Au fost două sectoare de fier – un sector de siderită și unul de magnetită, care erau transportate pentru a fi prelucrate în combinatul siderurgic din Hunedoara, și un sector de minereuri complexe (plumb, zinc, cupru). A mai fost și exploatarea de uraniu pe Vârful Boului. Vreo 4.800 de oameni lucrau la un moment dat aici, înainte de 1990. Cei mai mulți erau veniți din Moldova și Oltenia. Acum mai sunt vreo 200, am numărat eu, cu tot cu copii”, relata Gheorghe Ploscaru, un fost miner, venit din Vrancea și rămas în Rușchița, după închiderea minelor.

Vechea colonie de pe Vârful Boului fusese demult dezafectată, iar pădurea a înghițit rămășițele ei. În vale, cele mai multe dintre blocurile ridicate în trecut pentru românii aduși să muncească în minele și carierele Rușchiței au fost și ele părăsite.