Vremurile în care italienii veneau la muncă pe șantierele din România. „Salariile pe care le găsesc muncitorii noștri sunt mulțumitoare și mult mai mari”

După 1990, milioane de români au plecat la muncă în Italia. Cu un secol în urmă, situația era inversă: italieni emigrau în număr mare în România, atrași de salarii mai bune decât acasă și lucrau în construcții sau pe șantiere navale.

Din 1990 până în prezent, România a pierdut aproximativ patru milioane de cetățeni. Una dintre principalele cauze a fost migrația, atât definitivă, cât și temporară. Doar în 1990, aproape 100.000 de români au emigrat definitiv, iar după 2007, alte sute de mii au plecat la muncă în străinătate.

După anul 2000, Italia a devenit principala destinație pentru românii care își câștigă existența peste hotare. La începutul lui 2024, aproximativ 1,08 milioane de români erau stabiliți acolo, potrivit datelor ISTAT, reprezentând circa 15% din totalul celor plecați.

Cu un secol în urmă, situația era inversă. Italienii migrau în număr mare în Regatul României, atrași de salarii mai mari decât în multe regiuni din Italia. Lucrau în special pe șantiere, reușind să economisească și să trimită bani acasă.

„La grande emigrazione”

Între căderea Căderea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea și Unificarea Italiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, istoria Italiei a oscilat între perioade de declin și epoci de mare înflorire culturală și economică. Cea mai cunoscută rămâne Renașterea, când orașe precum Milano, Florența, Veneția sau Napoli dominau viața culturală, economică și politică a Europei. În acea perioadă se stabileau modele în artă, modă, muzică și literatură, iar Italia devenea un centru financiar important, susținut mai ales de bancherii florentini.

Ulterior, deși și-a păstrat influența culturală, Italia a intrat, pe rând, sub dominație austriacă și franceză. În secolul al XIX-lea, odată cu revoluțiile naționale și începutul mișcării de unificare, sărăcia s-a extins în multe regiuni ale peninsulei.

Criza economică din acest secol trebuie înțeleasă în contextul fragmentării politice. Italia era împărțită în mai multe state, fiecare cu propriul sistem economic, iar majoritatea regiunilor aveau o economie agrară, slab modernizată și dependentă de condițiile naturale. Procesul de unificare, cunoscut drept Risorgimento, a adus beneficii politice, dar și dificultăți economice. Noul stat a trebuit să suporte costurile războaielor, să unifice administrația și să construiască infrastructură, acumulând datorii publice importante. „Statele nou formate din secolul al XIX-lea au plătit adesea prețul modernizării prin instabilitate economică și tensiuni sociale”, arăta Eric Hobsbawm.

Cea mai afectată zonă a fost sudul Italiei, unde economia era mai slab dezvoltată, iar introducerea unui sistem fiscal unitar a agravat situația. „După unificare, sudul Italiei a devenit o periferie economică, marcată de sărăcie și de lipsa investițiilor”, explica istoricul Paul Ginsborg. Industrializarea a avansat lent și inegal: nordul s-a dezvoltat, în timp ce sudul a rămas predominant agrar. Agricultura rudimentară a favorizat episoade de foamete și a accentuat tensiunile sociale. Problemele financiare au culminat cu scandaluri precum cel al Banca Romana, care a evidențiat fragilitatea instituțiilor economice.

Mahalalele marilor orașe italiene erau populate de oameni săraci, afectați de foamete și condiții de muncă dure. Copiii munceau de la vârste fragede, iar speranța de viață era foarte scăzută. În aceste condiții, după 1870, emigrarea a devenit o soluție pentru milioane de italieni. Între 1876 și 1920, aproximativ 15 milioane au părăsit peninsula, majoritatea plecând spre Americi, dar și către alte țări europene, inclusiv România, în căutarea unui trai mai bun.

Regatul României, o forță regională emergentă cu monedă puternică

După 1881, Regatul României devenise o putere regională importantă, câștigând prestigiu după participarea la Războiul Ruso-Turc (1877–1878). Statul își obținuse independența, primise Dobrogea și îl avea pe tron pe Carol I, un monarh de origine prusacă, cu relații solide în Europa și o viziune pragmatică asupra modernizării.

Pe baza reformelor inițiate de Alexandru Ioan Cuza și a politicii de investiții din timpul lui Carol I, România a făcut un salt rapid în doar câteva decenii. Dintr-o societate predominant agrară, cu structuri încă medievale, a devenit un stat în plină modernizare, atractiv pentru străini. „România trăiește pe zestrea rămasă de la Carol I. Unde te duci, la munte, la mare, la vale sau la deal, șosele, porturi, căi ferate, construcții publice, toate sunt construite pe vremea regelui Carol”, scria Mircea Vulcănescu în „Dimensiunea românească a existenței”.

În planul infrastructurii, în timpul lui Carol I au fost construiți aproximativ 29.000 de kilometri de drumuri, alături de poduri moderne din beton și metal. S-a dezvoltat rețeaua feroviară care a legat Moldova de Valahia, cu gări remarcabile din punct de vedere arhitectural. Marile orașe au introdus iluminatul electric, s-au realizat rețele de apă și canalizare, iar capacitățile de depozitare pentru mărfuri și cereale au fost extinse. În 1909 a fost inaugurat oficial Portul Constanța, proiect al inginerului Anghel Saligny. „Va deveni unul dintre cele mai însemnate ale Orientului și un izvor de bogăție pentru țara întreagă”, afirma Carol I.

Au fost organizate servicii sanitare moderne și construite spitale importante. În educație, reforma inițiată de Spiru Haret a pus bazele unui sistem adaptat realităților locale: „Căutăm a face ca învățământul nostru să devină un învățământ național”. Au apărut și instituții culturale majore, precum Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.

România, primul loc în UE la migranţi: unul din șase români a părăsit țara. „Dacă ai aproape 16% din populaţie în diaspora, nu ai voie să nu o iei în seamă”

Orașele s-au dezvoltat rapid, cu clădiri publice și private, restaurante, cafenele și spații comerciale moderne. București a primit supranumele de „Micul Paris”, reflectând dinamismul său cultural. Potrivit academicianului Victor Axenciuc, economia României a cunoscut ritmuri ridicate de creștere între 1860 și 1914, valoarea adăugată multiplicându-se de patru ori, iar PIB-ul pe cap de locuitor crescând semnificativ. În acea perioadă, creditele externe au fost direcționate în investiții productive, iar moneda națională, bazată pe etalonul aur-argint, era stabilă și puternică.

România, paradisul muncitorilor italieni

România a devenit o destinație atractivă pentru muncitorii italieni. Moneda era stabilă, iar apropierea geografică le permitea să trimită mai ușor bani acasă. În același timp, nevoia mare de forță de muncă pentru construcția de căi ferate, poduri și clădiri publice a creat o cerere ridicată. Zeci de mii de italieni au ajuns în Regatul României pentru a lucra. Unii s-au stabilit definitiv, însă majoritatea veneau sezonier. Mulți erau angajați de companii italiene implicate în proiecte publice contractate de statul român.

„Conform estimărilor realizate de ministrul italian Beccaria Incisa, între anii 1890–1895 valoarea totală a investițiilor ajunsese la 21.500.000 de franci elvețieni. În 1897, statul român autorizase funcționarea a 13 companii italiene, doar în Moldova și Dobrogea, implicate în lucrări publice. Același ministru arăta că, în acel an, condițiile de muncă și de trai ale italienilor erau bune, iar aceștia puteau economisi într-un sezon aproximativ 1.000 de lire. O mare parte din bani era trimisă acasă prin serviciul poștal”, arată Sabin Drăgulin în studiul „Fenomenul migrator în România. Studiu de caz: italienii (1868–2010)”.

Cei mai mulți migranți proveneau din regiunile Veneto, Trentino și Friuli. Fenomenul a continuat până în perioada interbelică, când în România au ajuns peste 60.000 de italieni. De regulă, aceștia călătoreau pe uscat, cu trenul, pe ruta Ancona–Fiume–Budapesta, iar apoi continuau spre România, prin Predeal.

„Salarii mult mai mari decât cele pe care le-ar putea în Italia”

Harta așezărilor italiene din România reflectă diversitatea ocupațiilor. Migranții erau, în mare parte, meseriași bine pregătiți. În Dobrogea, la Greci și Măcin, s-au stabilit pietrari friulani renumiți pentru priceperea lor. În Banat și Transilvania, aflate până în 1918 în cadrul Imperiul Austro-Ungar, italienii lucrau în minerit și la construcția de viaducte. Nume precum Di Gaspero, Fontanella sau Benvenuto s-au păstrat până astăzi în zona Hațegului. La Craiova și în Oltenia, muncitori din Sicilia și Calabria erau angajați în agricultură, iar în orașe precum Târgoviște sau București, arhitecți și antreprenori, precum familia De Simon sau Fugalli, au contribuit la modernizarea urbană.

Eșecul copilului preferat al României. Parcursul prințului de vis al Casei Regale: de la tânără speranță la mare dezamăgire

Migrația avea, în principal, un caracter sezonier. Mulți veneau primăvara, odată cu deschiderea șantierelor, și se întorceau iarna în Italia. Totuși, un număr important s-a stabilit definitiv. Proveneau adesea din medii modeste, dar aduceau competențe tehnice apreciate și s-au integrat rapid.

Italienii câștigau bine în România. Salariile erau mai mari decât în Italia, ceea ce le permitea nu doar să se întrețină, ci și să economisească și să trimită bani acasă.

„Salariile pe care le găsesc muncitorii noștri în România sunt mulțumitoare și mult mai mari decât cele pe care le-ar primi în patria mamă. Salariul unui zidar în București este de 6–7 lei pe zi, iar un muncitor bun este plătit, în general, cu 4 lei. În carierele de piatră, săpătorii plătiți la zi primesc între 4,50 și 5,50 lei, iar sculptorii și tăietorii de piatră, plătiți la bucată, pot ajunge la un câștig echivalent cu 10 lei pe zi”, arăta ministrul Italiei la București, în 1892. „În 1912, inspectorul Di Palma, din cadrul Inspectoratului Italian al Imigrației, estima că muncitorii italieni din România economiseau anual între trei și patru milioane de lire aur”, notează Sabin Drăgulin.

Creșterea numărului de muncitori italieni a generat și nemulțumiri. Țăranii îi percepeau ca pe o concurență, iar cărămidarii și zidarii români erau deranjați de sezonierii italieni, care acceptau uneori salarii mai mici și se dovedeau, în unele cazuri, mai bine pregătiți. „Să se limiteze numărul mare al cărămidarilor veniți de peste hotare, întrucât în țară există suficienți lucrători locali pricepuți în această îndeletnicire”, se arăta într-o circulară a Ministerului de Interne din 1908.

Cu toate acestea, comunitățile italiene au rămas bine reprezentate în România până la instaurarea regimului comunist.