1940: Soldați români uciși în Herța, un teritoriu furat de URSS pe care România nu l-a mai recuperat
Anul 1940 a reprezentat o perioadă de profundă criză pentru România, confruntată cu pierderi teritoriale semnificative. Pe lângă Basarabia și Bucovina de Nord, cedate sub presiunea unui ultimatum sovietic, țara noastră a fost deposedată de nord-vestul Transilvaniei în favoarea Ungariei și de Cadrilater în beneficiul Bulgariei. Această destrămare rapidă a României Mari a fost rezultatul unei izolări politice și al unei armate nepregătite, în contextul unui continent european dominat de Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
Harta care arată poziționarea ținutului Herța FOTO wikipedia
O Românie vulnerabilă într-o Europă în flăcări
Contextul internațional era unul extrem de tensionat. După invazia Poloniei de către Germania în toamna anului 1939, cel de-al Doilea Război Mondial izbucnise. Până în vara lui 1940, Germania nazistă cucerise Polonia, Cehoslovacia, Olanda, Belgia, Danemarca, Franța și Norvegia, anexase Austria, iar Marea Britanie era intens bombardată. Puterile Axei – Ungaria, Bulgaria și Italia – erau aliate cu cel de-al Treilea Reich. Hitler reconfigura harta Europei.
Pentru a-și asigura flancul estic, Hitler încheiase în 1939 faimosul Pact Ribbentrop-Molotov, un tratat de neagresiune care includea și protocoale secrete privind împărțirea sferelor de influență, oferindu-i lui Stalin concesii teritoriale semnificative.
În această conjunctură, România, condusă de regele Carol al II-lea, care instituise o dictatură, se găsea într-o poziție de maximă vulnerabilitate. Aliații săi tradiționali, Franța și Marea Britanie, erau depășiți de propriile probleme, Franța fiind scoasă din luptă, iar Marea Britanie fiind preocupată de apărarea teritoriului său. Armata română era la rândul ei slab pregătită și dotată cu echipamente învechite. Autoritățile române au adoptat o politică de neutralitate, care s-a dovedit însă a fi un eșec total, generând o teamă paralizantă în fața alianței dintre Hitler și Stalin.
Istoricul Florin Constantiniu descria impactul Pactului Molotov-Ribbentrop la București ca pe o „lovitură de teatru” sau „un trăsnet din senin”, subliniind că politicienii români au intuit corect că partenerii își împărțiseră deja teritoriile, iar Polonia și România se aflau între ele.
Disperarea autorităților a fost exprimată de Constantin Argetoianu, care preciza că România va merge „până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a ne păstra neutralitatea”. Încercările ulterioare de a se apropia de Hitler au fost percepute cu dispreț de oficialii Axei. Ministrul de Externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, relata revolta sa: „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”.
Un dezastru național: pierderile teritoriale din 1940
Pactul Ribbentrop-Molotov îi dăduse lui Stalin mână liberă în Basarabia și Bucovina de Nord. Între timp, Hitler, pentru a-și menține aliații fideli în pregătirea invaziei URSS, i-a recompensat cu teritorii românești pe unguri și bulgari.
Astfel, pe 28 iunie 1940, România pierdea Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea URSS (aproximativ 50.000 km²). A urmat Dictatul de la Viena, pe 30 august, prin care nord-vestul Transilvaniei era cedat Ungariei, iar pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, Cadrilaterul era cedat Bulgariei.
Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 justifica revendicările prin acuzația că România, în 1918, profitase de slăbiciunea militară a Rusiei pentru a anexa Basarabia, un teritoriu populat majoritar de ucraineni. Documentul insista pe necesitatea „restabilirii adevărului” și rezolvarea rapidă a „chestiunilor moștenite din trecut”.
În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană. (...) Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca, în interesele restabilirii adevărului, să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice. Din Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940
De teamă unei intervenții armate sovietice, Guvernul României a cedat fără luptă aceste teritorii. Deși unii specialiști susțin că o rezistență armată ar fi putut distruge o mare parte din țară, iar o dezmembrare totală de către URSS ar fi fost improbabilă dată fiind planificarea Operațiunii Barbarossa de către Hitler, istoria nu a oferit această alternativă. Pentru locuitorii zonelor ocupate, mai ales de sovietici, a început o perioadă de coșmar.
Ocuparea abuzivă a ținutului Herța
Pe 28 iunie, trupele române au început să se retragă din Basarabia și Bucovina de Nord, conform ultimatumului, către noile granițe stabilite pe râul Prut și în zona ținutului Herța. Herța, un teritoriu de 304 kilometri pătrați, cu nouă comune și 32 de sate, făcea parte din județul Dorohoi și nu din Bucovina de Nord, așa cum fusese inițial solicitat de sovietici. Acest ținut, născut în 1775 ca parte a teritoriului Cernăuți neanexat de austrieci, a rămas constant în cadrul Principatului Moldovei, apoi al României, fiind un pământ românesc dintotdeauna, așa cum preciza și prof. dr. doc. Ion Gherman.
Pentru a asigura retragerea trupelor și protejarea noii granițe, Regimentele 27 Dorobanți și 16 Artilerie fuseseră dislocate în plasa Herța.
Însă, pe 29 iunie 1940, la ora 4:45 dimineața, locuitorii și militarii români din Herța au fost surprinși de intrarea tancurilor sovietice, care au început să ocupe clădiri administrative. Colonelul Halunga raporta disperat: „Azi, 29 iunie, tancuri sovietice au intrat în Herţa”. Armata Roșie încălca astfel propria linie de demarcație și se pregătea să smulgă ilegal un alt teritoriu românesc.
Rezistența eroică și sacrificiul soldaților români
Ofițerii români, frustrați de cedarea fără luptă a Bucovinei de Nord și Basarabiei, erau gata să apere Herța, chiar dacă ordinele explicite erau să nu deschidă focul asupra trupelor sovietice. Totuși, sovieticii au acționat fără scrupule, dezarmând două batalioane ale Armatei Române lângă Herța înainte de a intra în oraș.
Aici, căpitanul Ion Boroș de la Bateria I a Regimentului 16 Artilerie le-a explicat ofițerilor ruși, prin intermediul unui translator, că Herța nu făcea parte din teritoriile cedate. Rușii au insistat însă ca românii să predea tunurile și să evacueze zona. Odată ce căpitanul Boroș a contactat superiorii, situația a degenerat.
Există două relatări ale incidentului. O versiune susține că sublocotenentul Alexandru Dragomir ar fi tras un foc de avertisment în aer. Ca răspuns, sovieticii au deschis focul, ucigându-l pe loc pe căpitanul Boroș și alți doi soldați, printre care evreul Iancu Solomon, care ar fi încercat să-și apere superiorul cu propriul trup. Sublocotenentul Dragomir a fost rănit.
O a doua versiune indică faptul că rușii au tras imediat ce Dragomir i-a semnalat lui Boroș că nu intenționau să se retragă.
În ciuda recunoașterii inițiale a unei „greșeli” de către oficialii sovietici, care afirmaseră că Armata Roșie intrase „din greșeală” în Herța, teritoriul nu a mai fost restituit. Ministrul de Externe, Constantin Argetoianu, a informat ministrul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, despre incident și despre depășirea cu 11 km a liniei de demarcație, cerând intervenția guvernului sovietic. Academicianul Florin Constantiniu a notat, în revista Art-Emis, că rezistența militarilor români și declarația sovieticilor despre eroare sunt aspecte esențiale.
Ceea ce trebuie reţinut cu precădere din acest raport este: a) rezistenţa opusă de militarii români, care, ştiind că ţinutul Herţa face parte din Vechiul Regat, nu se aşteptau la intrarea trupelor sovietice, considerată – pe bună dreptate – ca o violare a teritoriului naţional; b) declaraţia militarilor sovietici că au greşit, pătrunzând pe teritoriul ţinutului Herţa. În cursul aceleiaşi zile, ministrul de Externe, Constantin Argetoianu, l-a informat pe Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, despre incidentele din Herţa şi despre faptul că trupele sovietice «au trecut mai departe cu 11 km de linia de demarcaţie, pretinsă de U.R.S.S.», cerându-i să intervină pe lângă guvernul sovietic «să ia măsuri urgente pentru liniştire (sic! – n.n.) conducătorilor militari sovietici». Florin Constantiniu, „Cum a ocupat Armata Roşie ţinutul Herţa”, revista Art-Emis
Cu toate acestea, importanța strategică a Herței a devenit evidentă pentru sovietici, care au decis să o păstreze. Reprezentanții Statului Major Sovietic explicau: „Herţa nu are o însemnătate deosebită din punct de vedere economic. Din punct de vedere militar, raionul Herţa, prin dispunerea sa pe malul de sud al râului Prut, ocupă o poziţie de comandă asupra raionului Novoseliţa (staţie de cale ferată), constituie un nod de drumuri şi un punct întărit. De aceea, este necesar ca raionul Herţa să se afle în mâinile noastre”.
Regele Carol al II-lea își consemna deziluzia în „Însemnări zilnice”, lamentând refuzul URSS de a discuta despre Herța și spulberarea speranțelor sale că „ciocnirea de la Herța ar fi putut provoca alte rezistențe spontane care, astfel, ne-ar fi putut scăpa cinstea”.
După cum m-am așteptat, URSS nici nu vrea să stea de vorbă pe chestiunea Herței. Ultimele mele speranțe s-au spulberat. Am nădăjduit că ciocnirea de la Herța ar fi putut provoca alte rezistențe spontane care, astfel, ne-ar fi putut scăpa cinstea. Carol al II-lea, „Însemnări zilnice”
Pentru românii din Herța, anexarea a însemnat o tragedie: familii separate, exil forțat și deportări pentru cei considerați „chiaburi” de către autoritățile sovietice. Ținutul Herța nu a mai fost niciodată recuperat de România.
Explorează subiectele:
