A vrut Ceaikovski să moară în râul Moscova? Misterul unei nopți din 1877
Recunoscut pe plan mondial pentru capodopere nemuritoare precum „Lacul lebedelor”, „Spărgătorul de nuci”, „Frumoasa din pădurea adormită” sau Simfonia a VI-a „Patetica”, Piotr Ilici Ceaikovski (1840–1893) a trăit o existență măcinată de tensiuni interioare. Pe lângă spaima constantă că orientarea sa homosexuală ar putea fi descoperită public, compozitorul a trecut printr-un veritabil colaps emoțional cauzat de mariajul său dezastruos.
Piotr Ilici Ceaikovski și soția sa Antonia. Râul Moscova. Foto: Wikipedia Un compromis marital transformat în coșmar
Rădăcinile crizei coboară până în mai 1872, când Ceaikovski a întâlnit-o pe Antonina Miliukova (1848–1917) în locuința moscovită a fratelui acesteia, Aleksandr Miliukov. Ulterior, tânăra a studiat la Conservatorul din Moscova, unde compozitorul activa ca profesor. Interacțiunea dintre ei a căpătat o turnură decisivă abia în primăvara anului 1877, când Antonina a început să-i trimită scrisori pasionale în care își declara sentimentele.
Deși nu nutrea sentimente de dragoste față de ea, Ceaikovski a acceptat ideea unei căsnicii. El spera că statutul de bărbat căsătorit îi va aduce stabilitate socială și va risipi speculațiile privind viața sa privată. Nunta a avut loc la Moscova, pe 18 iulie 1877, însă iluzia s-a risipit rapid, iar legătura s-a destrămat după numai câteva săptămâni.
Ceaikovski alături de soția sa Antonia, în 1877 Foto: Wikipedia Tortura sufletească a fost expusă deschis în corespondența purtată cu protectoarea și confidenta sa, Nadejda von Meck. Într-o scrisoare trimisă la 28 iulie/9 august 1877 și publicată pe platforma Tchaikovsky Research , compozitorul mărturisea:
„Am căzut într-o deznădejde profundă, cu atât mai cumplită cu cât nu aveam pe nimeni care să mă sprijine și să mă liniștească. Am început să-mi doresc moartea cu pasiune, cu lăcomie. Moartea mi se părea singura ieșire, dar nu putea fi vorba despre o moarte violentă.”
Compozitorul evita însă un act ireversibil direct tocmai pentru a-și cruța apropiații, dar și datorită atașamentului față de propria creație:
„Trebuie să vă spun că sunt profund atașat de câteva dintre rudele mele: sora mea, cei doi frați mai mici și tatăl meu. Știu că, dacă aș hotărî să mă sinucid și mi-aș duce gândul la îndeplinire, le-aș da acestor oameni o lovitură fatală. Mai sunt și alte persoane, câțiva prieteni apropiați, a căror dragoste și prietenie mă leagă inseparabil de viață. În plus, am slăbiciunea – dacă poate fi numită astfel – de a iubi viața, de a-mi iubi munca și succesele viitoare. În cele din urmă, încă nu am spus tot ceea ce pot și vreau să spun înainte de a veni vremea să trec în eternitate.” — Piotr Ilici Ceaikovski
Râul Moscova. Ilustrată de epocă, în secolul al XIX-lea Foto: Wikipedia Versiunea lui Kashkin: intrarea nocturnă în apele înghețate
Ipoteza unei tentative ciudate de sinucidere provine dintr-o singură sursă contemporană: criticul muzical Nikolai Kashkin (1839–1920), cadru didactic la Conservator și prieten apropiat al artistului. Kashkin a publicat o variantă condensată a întâmplării în 1896, în lucrarea „Amintiri despre P. I. Ceaikovski”, urmată de o relatare amănunțită apărută abia în 1920, în volumul „Trecutul muzicii ruse. Materiale și cercetări”.
Criticul a reprodus spovedania lui Ceaikovski la persoana întâi, prezentând modul în care artistul ar fi plănuit o moarte deghizată în cauze naturale:
„Era firesc să ajung la convingerea că numai moartea, pe care ajunsesem să mi-o doresc, mă putea elibera. Dar nu îndrăzneam să recurg la o sinucidere evidentă și fățișă, de teamă să nu-i dau o lovitură prea crudă bătrânului meu tată și, de asemenea, fraților mei. Am început să mă gândesc la mijloace prin care aș putea să dispar fără să atrag atenția, ca și cum moartea ar fi avut o cauză naturală. Un asemenea mijloc chiar am încercat.” — Nikolai Kashkin, citându-l pe Piotr Ilici Ceaikovski
Potrivit lui Kashkin, episodul s-ar fi consumat într-o noapte rece din septembrie 1877, când mariajul muzicianului se prăbușea ireversibil:
„Într-o asemenea noapte am mers pe malul pustiu al râului Moscova și mi-a venit gândul că aș putea să răcesc mortal. Pentru aceasta, fără să fiu văzut de nimeni în întuneric, am intrat în apă aproape până la brâu și am rămas acolo atât timp cât am putut suporta durerea provocată de frig. Am ieșit din apă ferm convins că nu voi scăpa de o pneumonie sau de o altă boală provocată de frig.” — Nikolai Kashkin, citându-l pe Piotr Ilici Ceaikovski
Pentru a justifica hainele ude la întoarcerea acasă, compozitorul ar fi inventat pretextul unui accident la pescuit nocturn. Însă gestul nu a avut rezultatul scontat: „Sănătatea mea era totuși atât de puternică, încât baia rece nu a avut nicio consecință”, consemna Kashkin.
Faptele reale și dubiile istoricilor
Deși povestea lui Kashkin este captivantă, lipsa unor confirmări independente a ridicat mari semne de întrebare. Mărturia a văzut lumina tiparului abia la trei decenii după dispariția lui Ceaikovski și la peste 40 de ani de la data presupusului incident.
Modest Ceaikovski, fratele compozitorului, a descris detaliat în biografia oficială căderea nervoasă din toamna lui 1877, dar nu suflă niciun cuvânt despre tentativa de îmbolnăvire. Mai mult, nici corespondența personală a artistului nu susține scenariul intrării deliberate în apă pentru a căpăta o pneumonie.
Într-un răvaș expediat profesorului Karl Albrecht pe 25 octombrie/6 noiembrie 1877 din Clarens (Elveția), Ceaikovski pomenea într-adevăr râul capitalei, dar într-un context complet diferit:
„Mă chinuie foarte mult gândul că, prin plecarea mea, am pus Conservatorul într-o situație atât de neplăcută. Dar ce altceva puteam face? În orice caz, este mai bine să lipsesc un an decât să dispar pentru totdeauna. Dacă aș mai fi rămas măcar o zi la Moscova, mi-aș fi pierdut mințile sau m-aș fi înecat în valurile urât mirositoare ale, totuși, dragului râu Moscova.” — Piotr Ilici Ceaikovski
În continuarea aceleiași scrisori, muzicianul relata cum refugiul în Elveția îi adusese din nou capacitatea de creație:
„Duc aici o viață foarte liniștită și modestă împreună cu fratele meu Anatoli. Nu văd absolut pe nimeni. Ne-am instalat într-o pensiune minunată. În afară de noi doi, nimeni nu mai ia masa la masa comună. Liniștea și pacea sunt netulburate. Am început să lucrez cu destulă sârguință și am terminat instrumentația primului act al operei mele, pe care ieri l-am trimis la Moscova, pe adresa lui Nikolai Grigorievici.” — Piotr Ilici Ceaikovski
Analizând aceste documente, biograful Alexander Poznansky a evidențiat nepotrivirea flagrantă: compozitorul evoca riscul unui înec direct cauzat de disperare, nu o tentativă calculată de a contracta o pneumonie fatală prin expunere la frig, așa cum susținea Kashkin.
Explorează subiectele:
