Familia, foștii colegi de scenă sau de catedră, prietenii și toți cei pe care i-a avut elevi și pe care i-a format în viața dedicată artei dramatice anunță cu mare întristare plecarea din această lume a celei care le-a fost mamă, soră, bunică, prietenă, profesoară: Gina Nicolae Mănescu.

Născută la 15 februarie 1941, la București, Gina Nicolae Mănescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, în 1962, la clasa profesorilor George Carabin și Mihai Berechet, apoi a debutat pe scena Teatrului Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroșani, unde a avut ocazia să colaboreze cu unii dintre cei mai mari artiști ai vremii, sub îndrumarea scenică a Mariettei Sadova, care a distribuit-o în spectacolul „Passacaglia”, de Titus Popovici. A lucrat apoi și la Teatrul de Stat „Regina Maria” din Oradea, unde rolurile în spectacole precum „O noapte furtunoasă” sau „Dispariţia lui Galy Gay” de Bertolt Brecht i-au adus foarte repede recunoașterea criticilor și admirația publicului. Dar pașii au purtat-o în mai multe teatre din țară, ca, până la urmă, să o aducă înapoi în Capitală, unde și-a urmat dragostea, cu multă pasiune și determinare... Așa cum a făcut în toate, de fiecare dată.

Și-a început cariera în teatrul dramatic cu un talent exploziv, temperamental. „O eroină dramatică de excepţie, cu un glas bun şi o înfăţişare plăcută”, titrau cronicile vremii. Între anii 1962-1979, Gina Nicolae Mănescu a fost angajată atât la Teatrul de Stat din Oradea, cât și la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, unde a strălucit în rolurile din registrul dramatic, dar şi în cele comice.

În loc să meargă la meditații pentru Medicină, cum știa tata, învăța să recite poezii

„Actriță de dramatic, convertită la păpuși, recunoaște că viața i-a fost guvernată de noroc, de șansă”, scria, în 2017, despre Gina Nicolae Mănescu, Raluca Tulbure, pentru revista „Teatrul Azi”. Nu s-a gândit că va ajunge actriță, dar chemarea pentru această artă a fost atât de puternică, încât a trecut peste toate „piedicile”. „Am copilărit undeva prin zona Cimitirului Bellu. Îmi plăcea foarte mult să mă plimb prin cimitir. Ziceam că am nevoie de liniște. Când mă pregăteam pentru Bacalaureat mergeam des prin cimitir. Stăteam pe câte o bancă: aer, soare, frumos, păsărelele cântau... Și, într-una dintre zile, pe o alee, am văzut două doamne. Una dintre ele mi-a plăcut teribil: era extrem de frumoasă, aproape perfectă. Fascinată de ea, m-am oferit s-o ajut și am rămas în continuare lângă ea. Din vorbă în vorbă, m-a întrebat ce vreau să fac după ce termin liceul. I-am spus că ai mei voiau să mă duc la Medicină, dar că mie nu-mi place. Îmi plăcea să citesc, mai ales poezie. M-a întrebat dacă știu vreo poezie și am spus că da. Am recitat o strofă din Eminescu. I-a plăcut, mi-a spus că semăn foarte tare cu Marioara Voiculescu, când era tânără. S-a oferit să meargă la părinții mei, ca să-i convingă să dau la Teatru. Cine crezi că era doamna? Marioara Zimniceanu! Ea a fost cea care m-a îndrumat spre teatru. În loc de meditații la Anatomie, cum știa tata, eu mergeam la ea și învățam să spun poezii. La examen m-am dus în uniformă școlară, ca să nu afle tata. Am intrat din prima”, a povestit Gina Nicolae Mănescu în acel interviu acordat pentru revista „Teatrul Azi”.

Perioada petrecută la teatrul din Oradea a fost una dintre cele mai dragi. „Am stat vreo patru ani acolo. Am fost primită extraordinar, și de cei de la Secția Română, și de cei de la Secția Maghiară. Gheorghe Șimonca era acolo și a insistat să vin la Oradea. Am fost copleșită și de sala superbă – de scena de acolo, de publicul care seara venea la spectacol cu rochii lungi, cu costum și cravată, cu pălării, cu blănuri... Am debutat la Oradea cu «Vedere de pe pod» a lui Arthur Miller. Am avut parte de niște colegi extraordinari, pe care i-am iubit foarte mult: Eugen Țugulea, Ion Mâinea, Dorel Urlățeanu. Și aici am avut noroc, pentru că am jucat sub bagheta unor regizori importanți, ca Sică Alexandrescu, Sanda Manu”, a mai povestit Gina Nicolae Mănescu, pentru aceeași sursă. Experiența de acolo a contat și pe plan personal: „La Oradea l-am cunoscut pe Radu Enescu, primul meu soț, care lucra la revista Familia”.

La 39 de ani, cu un curaj fantastic, a spus din nou „Da” iubirii şi s-a reinventat profesional

Dar destinul avea alte planuri, atât pentru omul, cât și pentru artistul Gina Nicolae Mănescu. Călătoria sa profesională prin teatrele țării a continuat. A jucat timp de două stagiuni și la teatrul din Pitești, apoi timp de o stagiune la Galați, după care a ajuns la Brăila. „M-am simțit minunat și în Brăila. Am jucat roluri importante acolo. Ultimul spectacol la Brăila a fost «Don Carlos», cu care am venit în turneu la București. Așa am aflat că la Teatrul Țăndărică se dă concurs”, a mai spus Gina.

Dragostea i-a marcat puternic destinul în jurul vârstei de 39 de ani, când și-a urmat cel de-al doilea soț, criticul de teatru și dramaturgul Theodor Mănescu, în Capitală. Acesta a fost și momentul în care a renunțat la lumina scenei, care o îndrăgea foarte mult, și, cu o putere fantastică, a deprins o nouă îndeletnicire artistică: mânuirea păpușilor, avându-i profesori pe Florentina Lenkisch, Ștefan Lenkinsch și Brândușa Zaița-Silvestru. A ales, așadar, în plin succes ca actriță, să slujească arta din umbră. Dar s-a remarcat foarte repede și ca artist păpușar, de data aceasta pe cea mai importantă scenă bucureșteană, Teatrul Țăndărică.

„După ce am plecat de la Oradea, am divorțat și îmi făcea curte dramaturgul Theodor Mănescu, care ulterior mi-a devenit soț. Deși el nu a înțeles ce să caut la Țăndărică, eu m-am dus, m-am interesat și am aflat că se fac cursuri de mânuire. Eram ceva mai «coaptă», aveam 39 de ani, iar colegii mei erau proaspeți absolvenți de IATC, cum se numea pe vremea aceea. Simțeam nevoia să fac ceva nou. Am avut norocul să o am mentor pe Florentina Lenkisch, un om extraordinar, o actriță care știa cum să te facă să-ți placă meseria asta. La cursuri venea și soțul ei, regizorul Ștefan Lenkisch. Eram ambițioasă și am cerut să iau niște păpuși wayang sau bibabo, ca să exersez în fața oglinzii. Era foarte diferit de ceea ce făceam până atunci. Dar m-au ajutat și colegii mei minunați: Brândușa Zaița-Silvestru, cu care am lucrat și la UNATC, Elena și Ștefan Săndulescu, Cristina Roșianu, Sonia Giba...”, a povestit ea pentru aceeași sursă.

A fost una dintre cele mai îndrăgite profesoare ale Secţiei Păpuși-Marionete

Activitatea din Capitală i-a mai oferit o bucurie, aceea de a fi, din 1994, profesor în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, Secția Păpuși-Marionete, unde a format sute de tineri în mânuirea de păpuși și de marionete.

Despre perioada în care a fost profesor în cadrul institutului își amintea, în același interviu pentru revista „Teatrul Azi”: „Am avut norocul să am câțiva ani foarte buni, cu copii care voiau să facă teatru, nu neapărat de păpuși. Am încercat – nu numai eu, ci și ceilalți profesori – să le insuflăm dragostea de meserie, să le arătăm cât de frumoasă poate fi această artă, că se pot face lucruri minunate și ca actor păpușar. Am încercat să le demonstrăm că este un câștig. Am văzut studenți care au venit nu din pasiune sau fiindcă aveau talent, ci ca să fie vedete. Aveau senzația că este ușor. Mulți au clacat și au plecat. În vremea mea, veneau oameni care doreau să fie actori, nu vedete. Noi doream să facem actorie, să jucăm. Era vorba de pasiune”.

Întrebată ce trebuie să aibă un actor păpușar în plus față de un altul, Gina Nicolae Mănescu a răspuns, așa cum o făcea și în fața studenților săi: „Să creadă în ceea ce face, nu să joace, să fie una cu păpușa, cu personajul. Nu reușești tehnic, dacă nu simți în interiorul tău. Dacă ești cu gândul în altă parte nu reușești să transmiți. La spectacolele live trebuie să-ți stăpânești foarte bine tehnica vocală, respirația, pentru că păpușa te pune în diferite poziții. De aceea, cât am fost profesor, nu exista să încep o oră fără să fac o încălzire vocală”.

„Surâsul Hiroshimei” și „Făt-Frumos din lacrimă”, spectacolele preferate

Ca artist păpușar, Gina Nicolae Mănescu a realizat interpretări memorabile în spectacole precum „Boroboață” (regia: Ștefan Lenkisch), „Noul nostru vecin” (regia: Irina Niculescu), „Tyl Eulenspiegel” (regia: Cătălina Buzoianu), „Dumbrava minunată” (regia: Cristian Pepino), „Vitejii cetății Bade-Bade” și „Cenușăreasa” (regia: Silviu Purcărete), „Făt-Frumos din lacrimă” (regia: Margareta Niculescu) și „Surâsul Hiroshimei” (un proiect personal la care a muncit enorm) – ultimele două menționate fiind și preferatele sale. De asemenea, și-a amintit cu mare bucurie de fiecare dată și despre turneul spectaculos realizat în China, cu spectacolul „Dumbrava minunată”, alături de Brândușa Silvestru. „Gazdele erau mirate de ce la aplauze apar doar două actrițe. Se întrebau cum putem face atâtea roluri. Și au început să mișune prin spatele scenei, ca să afle. Era un spectacol greu, dar superb”... Ne rămân toate aceste stele ale amintirilor Ginei, la lumina scenei. A fost chemată, de data aceasta, într-un altfel de turneu. Dumnezeu să o odihnească în pace! Înmormântarea va avea loc miercuri, orele 12.00, la acelaşi Cimitir Bellu care i-a fost loc de liniște şi în tinereţea pământeană...