Andreea Vasile, despre presiunea de a ierta în „3 zile în septembrie”

În centrul noii producții semnate de Tudor Giurgiu se află un personaj feminin care trece, într-un interval de numai câteva ore, printr-un spectru complet de trăiri violente și contradictorii: revoltă, furie, rușine, neputință și, într-un final, eliberare. Bianca este pusă în fața infidelității partenerului său chiar în pragul nunții, refuzând însă rolul pasiv pe care apropiații încearcă să i-l impună.

Un tur de forță tehnic: 65 de minute într-o singură dublă

Construcția filmului nu i-a oferit protagonistei niciun moment de respiro și nici posibilitatea de a se adăposti în spatele decupajului de montaj. Întregul proiect a depins de o rigoare aproape milimetrică, în care echipa tehnică și o distribuție de 15 actori s-au sincronizat continuu.

Deși gradul de dificultate a fost ridicat, actrița a subliniat că spațiul pentru improvizație a fost minim din cauza constrângerilor de platou. O singură replică nescriptată a fost păstrată: o replică rostită la repetiții, în timpul scenei de ceartă la duș alături de Emilian. Cea mai intensă coregrafie de grup a fost scena de 15 minute filmată la piscină, unde toți cei 15 actori se ceartă concomitent.

Andreea Vasile rememorează cum operatorul Alex Dorobanțu a dus greul fizic al filmării, în timp ce restul echipei trebuia să rămână invizibilă pentru cameră: regizorii, responsabilii de sunet și recuzită stăteau lipiți de pereți, ascunși pe podea, pe capotă, într-un titicar sau săreau dintr-un autobuz în altul, deplasându-se într-un bloc compact în spatele obiectivului.

Fidelitatea față de personaj și evitarea jocului demonstrativ

Pentru actriță, cea mai mare provocare a fost să nu își pună propriile limite sau rețineri în calea Biancăi, ci să lase reacțiile să curgă necosmetizat, fie ele stridente sau dramatice. O miză esențială a fost ca emoțiile să nu pară segmentate artificial pe ecran, ci să se contamineze una pe cealaltă, la fel ca în realitate.

În scenariul semnat de Conrad Mericoffer, Tudor Giurgiu și Radu Grigore, drama trădării se suprapune și peste sentimentul Biancăi de a se simți incompletă ca femeie din cauza imposibilității de a avea copii. Andreea Vasile precizează că preocuparea ei centrală a fost menținerea vulnerabilității, fără a transforma durerea personajului într-o demonstrație de virtuozitate actoricească. Totodată, ea respinge ideea că actorul trebuie să caute asemănări între propria persoană și personaj, scopul fiind acela de a înțelege o logică diferită și de a-i face loc rolului.

Metastaza compromisului: „Problema nu mai e a lui, i-au pasat-o direct ei”

Un element puternic al peliculei este presiunea cercului apropiat – mama, prietena cea mai bună, femeia mai în vârstă care îi dă mâncare – care o îndeamnă pe protagonistă să nu renunțe la căsnicie. Analizând această dinamică, Andreea Vasile observă modul în care vina este transferată subtil pe umerii femeii:

„Sigur că a fost dintotdeauna privită cu îngăduință sau băgată sub preș, după caz. Și e adeseori întâlnită și foarte recognoscibilă ideea asta că familia trebuie păstrată cu orice preț chiar dacă lucrurile nu mai funcționează. Avem reflexul acesta în care femeia trebuie să ierte, să înțeleagă, să fie mai înțeleaptă, să nu dramatizeze. Ce mi se pare interesant în cazul Biancăi e că niciuna dintre femeile din jurul ei nu-i spune că Victor a procedat bine (ele știu foarte bine asta, au trăit-o poate la rândul lor, au auzit, știu exact ce a făcut Victor), ele îi spun că greșeala asta nu merită catastrofa unei despărțiri. Carevasăzică problema nu mai e a lui, gata, i-au pasat-o direct ei, un fel de «hai să vedem ce o să faci tu acum cu ce a făcut el». La ea e totul, la femeie, de ea depinde ce o să facă. Și nu cred că e o consecință a comunismului (sau poate fi de fapt o consecință a lipsei de educație) și nici o modă a fraților Tate. Cred că e doar o meteahnă care se încăpățânează să reziste vremurilor.” — Andreea Vasile

Relația mamă-fiică și concluzia unei povești deschise

Mama Biancăi este interpretată de Emilia Popescu, despre care Andreea Vasile afirmă că a realizat o partitură remarcabilă. Discutând despre sfaturile oferite de părinți, actrița a amintit titlul filmului regizat de Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, considerând că multe suferințe au la bază frica și hiperprotecția. În opinia sa, părinții ar trebui să se întrebe dacă îndrumările pe care le dau propriilor copii sunt menite să le permită acestora să își trăiască propria viață sau să repete experiențele și temerile generației anterioare.

Despre personajul său feminin activ – spre deosebire de tradiția Noului Cinema Românesc, unde femeile rămâneau adesea statice în raport cu acțiunea masculină –, actrița declară că ar fi prudentă în a considera Bianca exponentul tuturor femeilor din țară. Totuși, recunoaște că în societate există de mult timp femei care pun întrebări și iau decizii radicale, doar că astfel de personaje au fost rar plasate ca ax central în cinematografia autohtonă.

Finalul filmului lasă deznodământul deschis interpretărilor, însă pentru Andreea Vasile traiectoria personajului este limpede: Bianca alege să meargă mai departe.

Explorează subiectele:

Andreea Vasile Tudor Giurgiu film românesc

Distribuie Distribuie Comentarii