George Topîrceanu în infernul de la Turtucaia: prizonier în lagărele bulgărești

Anul 1916 a marcat sfârșitul celor doi ani de neutralitate ai României, dar și momentul în care George Topîrceanu trimitea la tipar primele sale volume, „Balade vesele“ și „Parodii originale“. Destinul autorului a luat însă o turnură tragică odată cu trimiterea sa pe frontul din Dobrogea. Războiul și anii petrecuți în captivitate au dat naștere unora dintre cele mai zguduitoare mărturii scrise din literatura noastră memorialistică: „Amintiri din luptele de la Turtucaia“, „În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare“ și „Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate“.

Poziția strategică pe care armata română încerca să o mențină la Turtucaia suferea de o vulnerabilitate structurală evidentă. Lucrările de fortificație erau departe de a fi terminate, iar forțele umane trimise acolo nu aminteau cu nimic de gloria militară din cărțile de istorie:

„[Reduta] avea forma unui larg semicerc sprijinit pe Dunăre, apărat firav cu lucrări defensive şi dotat cu tunuri grele ale căror turele nu se terminaseră de instalat. 30 de artilerişti şi câteva regimente de infanterişti formate, în majoritate, din rezervişti trecuţi de prima vârstă fuseseră mobilizate aici. Cu ţărani români aduşi de peste Dunăre şi cu turci adunaţi din satele bulgăreşti se încerca grăbit, zi şi noapte, finalizarea acum a amenajărilor genistice începute cu mult înainte de izbucnirea războiului“.
— George Topîrceanu

Contemplând trupele adunate în grabă, poetul a simțit o profundă disonanță între retorica patriotică a epocii și realitatea aspră a oamenilor simpli chemați sub arme:

„Erau mai ales țărani de prin județele de câmp ale Munteniei – cei mai oropsiți dintre toți. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. Nu se potriveau deloc cu imaginea «ostașului român», de acum și de pe vremuri, așa cum mi-o zugrăvise în suflet strălucitoarele defilări ale regimentelor gătite de paradă și, mai cu seamă, galeriile tragice ale istoriei noastre naționale, atât de aspră și de eroică“.
— George Topîrceanu

Focul de artilerie și colapsul frontului

Înainte de declanșarea iadului, soldații încercau să păstreze aparența normalității, pescuind și scăldându-se în apele Dunării. Noaptea a fost însă sfâșiată de bubuitul primului tir de tun, semnalul clar al începerii confruntării. Rețeaua subțire de tranșee care împrejmuia localitatea dunăreană a fost cuprinsă de neliniște, în timp ce pe linia orizontului, spre Daidîr, două așezări ardeau deja.

A doua zi, distrugerea a cuprins și zona apropiată. Comandantul companiei românești a primit ordinul de a incendia satul vecin. Gospodăriile au ars una după alta, lăsând ulițele pustii, în timp ce un locotenent îi șoptea scriitorului cu voce sugrumată: „Mare ticăloșie e războiul!“.

Ceea ce l-a marcat profund pe Topîrceanu a fost caracterul inuman al luptelor moderne, purtate între oameni nevăzuți și mașinării de distrugere:

„Dacă n-ar fi urletul acesta neîntrerupt al artileriei, te-ai crede în mijlocul unor imașuri pustii, luminate puternic de soare... Dar oamenii sunt ascunși ca râmele în pământ. De acolo se pândesc unii pe alții, de acolo își trimit prin văzduh focul ucigător. Războiul modern! Stai în tranșee cu brațele încrucișate și cu spatele încovoiat, cât timp durează «pregătirea» și aștepți, fără nici o putere, să plesnească deasupra ta o mașină, azvârlită de altă mașină! Oamenii se bat cu mașinile – e o concurență de răbdare“.
— George Topîrceanu

Haosul evacuării și încercarea disperată de evadare

În scurt timp, șapte redute au fost cucerite de forțele adverse. Haosul a cuprins malul Dunării, pe unde se revărsa o masă dezorganizată de soldați și cai. Vestea că bulgarii controlează înălțimile și că unii comandanți își abandonaseră trupele a provocat o panică generalizată la îmbarcarea pe bacul de evacuare:

„Era un țipăt sfâșietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputință de a se apăra. Și îmbulzeala sporea întruna, cu cei de pe alături; se înghesuiau, se împingeau cu îndârjire, în tăcere, fără o vorbă, se ridicau unii peste umerii celorlalți, se rostogoleau, și dădeau iarăși năvală, cu fețele schimonosite de încrustarea aceluiași gând, și stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preț, să-și apuce un loc pe puntea vasului. Rezemat de o căruță, priveam încremenit. Niciodată n-am simțit mai adânc ca atunci că omul e mai rău decât fiara“.
— George Topîrceanu

Rămas pe malul bulgăresc, poetul s-a înarmat cu o pușcă găsită pe nisip și câteva cartușe, încercând apoi să traverseze fluviul improvizând o plută din doi snopi de nuiele. Când ajunsese aproape de celălalt țărm, doi soldați români au deschis focul asupra sa. Neputincios să mai înainteze contra curentului cu o bucată de scândură drept vâslă, apele l-au aruncat înapoi pe malul inamic.

Scene de coșmar la căderea redutei

Plaja Dunării s-a transformat rapid într-un tablou apocaliptic. În timp ce răniții zăceau neajutorați, unii soldați se aruncau disperați în apă pe bușteni, iar un ofițer și-a împărțit banii subordonaților înainte de a se împușca în cap. Într-o altă scenă halucinantă, un artilerist mutilat a intervenit brutal peste o ladă cu zahăr deschisă de camarazi:

„Câţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărţeală, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine între ei cântând în gură mare bisericeşte. Şi cădelniţând din ciotul de braţ care-i mai atârna la umăr, stropeşte grămada albă de zahăr cu şiroaie lungi de sânge proaspăt: «Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu care pentru voi se varsă»... Apoi se prăbuşeşte, galben, lângă zahărul părăsit de ceilalţi cu scârbă, şi ochii încep să i se împăienjenească“.
— George Topîrceanu

În cele din urmă, au apărut bețele cu pânze albe în semn de capitulare. Topîrceanu a îmbrăcat haine de soldat simplu și o capelă culeasă de la un mort pentru a se ascunde printre rândurile prizonierilor. A urmat un drum al chinului prin caniculă, în care oricine rămânea în urmă era ucis pe loc. Localnicii bulgari îi întâmpinau pe drum cu insulte și amenințări cu coase și topoare, santinelele fiind cele care i-au ferit de linșaj. Răniții români fuseseră abandonați pe câmpul de luptă, iar prizonierii au primit prima bucată de pâine neagră abia după patru zile; Topîrceanu a supraviețuit smulgând recipientul cu apă al unui soldat căzut.

Din lagărele Macedoniei pe crestele din Pirin Planina

În timpul marșului, Topîrceanu a legat o conversație cu un gardian, profesor de limbă franceză în viața civilă. Acesta i-a explicat deschis că Bulgaria era copleșită de numărul uriaș de captivi, neavând resurse suficiente pentru a-i hrăni, și i-a sugerat să rămână camuflat printre trupă. După trierea de la Razgrad, convoiul a ajuns la Sofia. Neavând vreo calificare mecanică cerută acolo, poetul a fost trimis mai departe, într-un lagăr eterogen din Macedonia.

Cazați inițial alături de sârbi, prizonierii români au fost separați după ce au apărut tensiuni cauzate de dispariția unor bunuri. Toți munceau însă la construirea unei căi ferate montane. În orele de repaus, scriitorul a învățat limba bulgară și a studiat creațiile populare ale zonei.

Odată lucrarea terminată, detașamentele au fost mutate pe masivul Pirin Planina. Topîrceanu a fost repartizat într-o poiană izolată de la altitudine, păzită de doi turci dotați cu arme vechi. Foametea a devenit atât de cruntă încât prizonierii au fiert rădăcini pentru a se hrăni. Ulterior, supraviețuirea a depins de animalele furate din turmele ciobanilor macedoneni, împărțite frățește cu gardienii turci, care i-au ținut la distanță pe păstori sub amenințarea armelor.

Mecanic de ocazie și salvarea la spitalul din Sofia

Conștient că iarna în creierul munților îi va fi fatală, poetul a profitat de o cerere oficială pentru mecanici de tren și s-a înrolat fără ezitare, ajungând din nou la Sofia. Acolo a recunoscut sincer că nu știe să manevreze o locomotivă: „Ca să viu la oraș, altfel, muream de foame prin munţii Macedoniei“.

A fost repartizat în gara din apropierea capitalei bulgare, la munca silnică de reparații ale căii ferate și podurilor. Acolo a asistat la decăderea cumplită a conaționalilor săi:

„Nenorociții noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohorâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate cu sfoară, slabi, murdari, cu faţa pământie, cu ochii sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau niște cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână“.
— George Topîrceanu

În acel lagăr mureau zilnic trei sau patru oameni. Topîrceanu a găsit sprijin neașteptat din partea unor feroviari bavarezi, care îi mai ofereau o bucată de pâine cu untură sau un surogat de cafea. După ce prizonierii au fost supuși unei „băi“ cu apă rece într-o fabrică de zahăr înghețată, nemții au intervenit să-l transfere într-un spital militar.

Acolo a lucrat ca asistent al unui farmacist de origine greacă, fiind avantajat de stăpânirea limbii franceze și a limbii bulgare. Deși niciunul nu avea pregătire medicală, scriitorul se documenta pe furiș:

„Nici eu, nici grecul n-aveam habar de medicină. Ca să fac faţă împrejurărilor, împrumutam cărţi de specialitate de la un student medicinist, Lobanof, şi citeam toată noaptea. Studiam tot felul de boli pe dinafară şi mi se părea că de toate sunt atins câte-un pic – gata să deviu ipohondru; iar când ajungeam în faţa bolnavului, uitam tot ce învățasem şi nu mai pricepeam nimic“.
— George Topîrceanu

Diagnosticele erau stabilite discret cu ajutorul unui medic sârb, iar grecul elibera rețetele necesare, fără ca improvizația lor să fie vreodată descoperită.

Întoarcerea dintr-o moarte prezumată

Eliberarea a venit după un an și jumătate de captivitate, datorită intervenției unui prieten influent din teritoriul românesc ocupat, care a solicitat comandamentului bulgar din București repatrierea sa. Deși un gradat i-a confiscat toate notițele și corespondența înainte de plecare, Topîrceanu a reușit să revină la Dunăre.

Ajuns din nou pe malul apei în beznă completă, ascultând clipocitul valurilor și auzind lătratul câinilor spre Giurgiu, poetul realiza că a învins toate încercările. La întoarcerea acasă, a descoperit cu o ironie amară că cei mai mulți dintre apropiați îl consideraseră demult pierit.

Explorează subiectele:

George Topîrceanu Turtucaia Primul Război Mondial

Distribuie Distribuie Comentarii