Tafurii: secta fanatică din Prima Cruciadă care a îngrozit Orientul

Atunci când dogma religioasă se transformă într-o ideologie inflexibilă, consecințele asupra umanității devin catastrofale. Împărțirea maniheistă a lumii în credincioși virtuoși și inamici păcătoși anulează orice urmă de empatie, transformând atrocitățile și masacrele în presupuse îndatoriri divine sau jertfe sfinte. Această mecanică a violenței oarbe s-a manifestat în forma sa cea mai radicală pe durata expedițiilor medievale din Orientul Apropiat, odată cu apariția tafurilor.

Prezența lor își are originea în expedițiile declanșate la finele secolului al XI-lea. În 1095, în cadrul Conciliului de la Clermont, Papa Urban al II-lea a lansat un apel deschis suveranilor și nobilimii din Europa Occidentală, chemându-i să elibereze Locurile Sfinte și Ierusalimul — spațiul crucificării și înmormântării lui Hristos, controlat pe atunci de turcii selgiucizi și ulterior, începând din 1098, de Califatul Fatimid din Egipt.

Deși pretextul oficial a fost apărarea pelerinilor creștini în fața ostilității selgiucide, campania rezolva probleme structurale ale Europei medievale: canaliza violența internă a cavalerilor fără moșteniri către exterior, securiza noi debușee comerciale, promitea averi considerabile și facilita expansiunea Bisericii Catolice în Orient.

Eșecul cruciadei țăranilor

Primii care s-au mobilizat nu au fost însă marii baroni, ci masele dezmoștenite ale continentului. În primăvara anului 1096, zeci de mii de iobagi, calfe, femei, copii, bătrâni și marginali ai societății, mânați de mizeria de acasă și de speranța mântuirii sau a îmbogățirii, au pornit spre Levant. Cunoscută drept „Cruciada săracilor”, această mișcare haotică a fost condusă de călugărul Petre Eremitul și de cavalerul scăpătat Walter cel Sărac.

Complet lipsită de disciplină militară, de fonduri și de hrană, această masă uriașă a provocat dezastru în drumul său prin Europa Centrală și Balcani. În Renania, cruciații au orchestrat pogromuri împotriva comunităților evreiești, iar traversarea Ungariei și a teritoriilor bizantine a fost marcată de jafuri permanente pentru supraviețuire. Înfricoșat de riscurile pe care această mulțime le ridica pentru capitala sa, împăratul bizantin Alexios I Comnenul i-a transferat rapid dincolo de Bosfor, în Asia Mică.

Lipsiți de organizare, pelerinii s-au dispersat și au atacat așezările din jur la întâmplare. Deznodământul a venit necruțător în octombrie 1096, la Civetot, unde trupele sultanului selgiucid Kilij Arslan I au atras armata populară într-o capcană și au nimicit-o. Supraviețuitorii au sfârșit în piețele de sclavi.

Ascensiunea „Regelui Tafur” și a fraților săi de arme

Din același mediu al mizeriei rurale și urbane, dar alipită armatei nobiliare care a plecat în campanie în vara anului 1096, a apărut facțiunea tafurilor. Nucleul a fost coagulat în jurul unui nobil normand scăpătat. Acesta s-a dezis complet de statutul nobiliar: și-a înstrăinat calul, armura și armele tradiționale, a îmbrăcat zdrențe și, înarmat doar cu o coasă, a depus un jurământ de pauperitate absolută.

În jurul lui s-au adunat fugari de pe feude, cerșetori și indivizi certați cu legea, toți îmbrățișând aceleași reguli rigide. Le era interzis să dețină bani, arme sofisticate sau haine întregi. Mărșăluiau desculți, în zdrențe, alimentați doar de buruieni și lăstari culeși de pe drum, având ca arme securi, ciomege, ciocane și unelte agricole. Jefuirea așezărilor necreștine nu le era însă oprită, prada obținută de la „necredincioși” fiind privită ca o răsplată trimisă de divinitate.

Mărturiile vremii conturează imaginea șocantă pe care aceștia o afișau în rândul trupelor creștine, cronicarul francez Guibert de Nogent lăsând o descriere amănunțită a fenomenului:

„În această armată exista un alt tip de oameni, care umblau desculți, nu purtau arme și nu aveau voie să dețină bani. Murdari, goi și săraci, ei mărșăluiau în fruntea tuturor, hrănindu-se cu rădăcini de plante și cu cele mai amărâte lucruri care cresc din pământ. Un normand de neam bun, despre care se spunea că fusese cândva cavaler, iar acum era doar pedestraș, i-a văzut rătăcind fără un conducător; așa că și-a lepădat armele și hainele pe care le purta, vrând să se declare regele lor. Și-a luat numele de Tafur, un termen preluat din limba barbarilor. Printre păgâni sunt numiți Tafur cei pe care noi îi numim, ca să nu folosim un termen moștenit ad litteram, Trudennes – adică oameni care pierd vremea, care își petrec timpul rătăcind fără țintă dintr-un loc în altul.” Guibert de Nogent

Eficiență în luptă și teroare psihologică

Deși stârneau repulsie în rândul cavalerilor nobili, tafurii s-au dovedit indispensabili pe parcursul campaniei militare. Îndeplineau cele mai grele munci de corvoadă: asigurau aprovizionarea, manevrau berbecii de asediu, colectau dările și participau direct la asalturi.

„Aproape că unii ar putea crede că acești oameni nu erau de niciun folos binelui general și că le-ar fi putut da altora ceea ce le oferea lor în mod inutil. Însă nimeni nu poate descrie cât de utili erau în transportul hranei, în strângerea tributului sau în aruncarea cu pietre în timpul asediilor asupra orașelor. Erau mai iscusiți la cărat povagă grea decât măgarii și catârii și se pricepeau la azvârlit proiectile fel de bine ca mașinăriile și catapultările de război.” Guibert de Nogent

În luptă dădeau dovadă de o ferocitate ieșită din comun, alimentată de exaltarea mistică. Faptul că atacau fără teamă de moarte i-a transformat într-o amenințare de necontrolat chiar și pentru liderii creștini. Când guvernatorul Antiohiei a încercat să negocieze un armistițiu cerând stăpânirea tafurilor, comandanții cruciați au recunoscut deschis că nu exercită nicio autoritate reală asupra acestei mulțimi.

Spectrul canibalismului: Ma'arra și Antiohia

Faima sinistră a tafurilor a atins apogeul odată cu acuzațiile de antropofagie, utilizată atât ca reacție la foamea extremă, cât și ca formă de război psihologic. În timpul asediului cetății siriene Ma'arra, foametea acută a împins trupele creștine la consumul trupurilor celor căzuți, fapte atribuite direct tafurilor.

„Mai mult, când bucăți de carne au fost găsite printre cadavrele păgânilor la Ma'arra și în alte părți, în timpul unei foamete cumplite, un zvon oribil (bazat pe un fapt săvârșit în ascuns și extrem de rar) s-a răspândit pe scară largă printre păgâni: cum că în armata francă existau oameni care se hrăneau cu lăcomie din cadavrele sarazinilor. Pentru a circula acest zvon printre ei și mai pregnant, oamenii au scos cadavrul zdrobit al unui turc la vederea celorlalți turci, l-au pus pe foc și l-au fript ca și cum carnea urma să fie mâncată. Când au aflat ce s-a întâmplat, crezând că scenariul era real, turcii au început să se teamă și mai mult de vitejia fără de frică a Tafurilor decât de ceilalți lideri ai noștri. La fel ca vechii păgâni, turcii erau chinuiți de gândul cadavrelor lăsate neîngropate mai mult decât pare vreun creștin să fie preocupat de propriul suflet sau să se teamă de osânda veșnică.” Guibert de Nogent

Același tablou macabru s-a consemnat și la Antiohia. Dacă documentele de tip cronică menționează aceste fapte ca incidente izolate impuse de inaniție, poemele epice medievale redau o perspectivă diferită, așa cum subliniază cercetătoarea Jennifer Markey de la Universitatea din Bristol:

„Spre deosebire de cronici, unde canibalismul este tratat în mare parte ca un fenomen extrem de rar și ascuns, Chanson d’Antioche îi descrie pe tafuri practicând acest obicei în mod deschis și entuziast. Aceasta demonstrează o trecere de la tacticile de supraviețuire descrise în general în cronici, la o versiune mai ritualică a canibalismului, folosită totodată ca o formă de violență împotriva inamicului. Când tafurii se plâng de foame, Petru Sihastrul îi instruiește să mănânce cadavrele turcilor. Acțiunile tafurilor de aici sunt descrise în termeni similari cu cei folosiți de Radulf din Caen (Ralph of Caen), poemul susținând că «les Turs ont escorciet, s’en ont le quir osté, / En l’eve et el rostier ont le car quisiné» (au jupuit turcii, le-au dat pielea jos / le-au gătit carnea prin fierbere și prin coacere pe jar), lucru pe care îl fac chiar sub ochii locuitorilor Antiohiei. Aceștia din urmă își exprimă o stare de extremă suferință și teamă la această vedere, afirmând: «quar s’il le püent faire tot sonmes vergondé!» (căci dacă pot face așa ceva, suntem cu toții pierduți).” Jennifer Markey, Universitatea din Bristol

După încheierea Primei Cruciade, mențiunile despre tafuri s-au stins treptat din izvoarele istorice. Membrii acestei grupări violente fie au pierit în confruntările din Orient, fie s-au risipit la întoarcerea spre Europa, lăsând în urmă doar ecoul uneia dintre cele mai brutale manifestări de fanatism din Evul Mediu.

Explorează subiectele:

Prima Cruciadă tafuri istorie medievală

Distribuie Distribuie Comentarii