De la colaps la renaștere: destinul zbuciumat al caprelor negre din Carpați
Sosirea primelor brume de toamnă transformă piscurile Carpaților într-o scenă vie pentru pasionații de drumeții montane și fotografie de faună. În luna septembrie, caprele negre coboară spre povârnișurile însorite și se adună pe creste în ciopoare compacte. În scurt timp, masculii, care trăiesc de regulă izolați, încep să caute apropierea acestor grupuri pentru a da startul ritualului anual de împerechere.
Capre negre. Foto: Romsilva
Ierarhia acestor animale este bine pusă la punct. După cum precizează Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, un ciopor poate număra până la 30 de indivizi și este condus întotdeauna de o femelă cu experiență, în timp ce masculii formează comunități distincte. O femelă dă naștere de obicei unui singur ied — rareori la doi —, iar puii, deosebit de energici, ating maturitatea la vârsta de trei ani, fiind mereu avertizați de pericole printr-un semnal sonor specific.
În prezent, cele mai solide comunități pot fi întâlnite în Bucegi, Făgăraș și Retezat, dar specia populează constant și masive precum Piatra Craiului, Munții Rodnei, Parâng, Ceahlău, Țarcu, Cozia sau perimetrul Cheilor Bicazului (Hășmaș). Totodată, campaniile recente de monitorizare și repopulare au consemnat reintroducerea cu succes a animalelor în Munții Vrancei și în zone izolate din Apuseni.
Particularitățile biologice ale „acrobaților” stâncilor
Adaptate la un mediu dur, inaccesibil celor mai mulți prădători, caprele negre își folosesc musculatura robustă și unghiile despicate pentru a naviga pe pereți abrupți de stâncă în căutarea hranei. Un exemplar adult poate măsura până la 130 de centimetri înălțime, atinge o masă corporală de maximum 50 de kilograme și o speranță de viață de circa 18–22 de ani.
Capre negre. Foto: Romsilva
Masculii se disting printr-o coamă de păr aspru și închis la culoare, dispusă de la ceafă până la coadă. Identificarea sexului rămâne însă anevoioasă la distanțe mari de 100–200 de metri, chiar dacă femelele poartă coarne ceva mai subțiri și cu o curbură mai discretă. În faza de rut însă, diferențele devin flagrante: masculii aproape că renunță la hrană, devin extrem de agitați, își urmăresc insistent partenerele adulmecându-le urmele și își pun în evidență statura mai compactă și smocul abdominal de păr.
Semnele vârstei sunt imprimate direct pe fizionomia caprelor: dacă exemplarele tinere au dunga neagră dintre ochi și nări ferm conturată, la animalele senescente aceasta capătă nuanțe cenușii și contururi difuze, corpul devenind mai greoi și picioarele părând mai scurte.
Principalul lor scut în fața pericolelor rămâne olfacția excepțională. După cum consemna inginerul silvic Otto Witting în prestigioasa revistă „Carpații”, capra neagră este ghidată de miros, putând simți prezența umană de la o distanță de un kilometru dacă vântul îi este favorabil. Prin contrast, vederea este concepută preponderent pentru sesizarea mișcării: elementele statice sunt extrem de greu de distins, chiar și la mică depărtare.
Ritualul toamnei târzii și perpetuarea speciei
Deși foarte atașate de munții lor de baștină, animalele migrează constant între versanți în funcție de lumină, căldură și furtuni, așa cum se întâmplă frecvent în Făgăraș între versantul nordic și cel sudic.
Adevărata transformare de comportament se produce însă la sfârșitul toamnei. Perioada de împerechere își atinge apogeul în intervalul 25 octombrie – 5 noiembrie și continuă până la încheierea lunii noiembrie, țăpii vârstnici fiind primii care intră în competiție. Gestația se întinde pe aproximativ șase luni, iezii venind pe lume în lunile mai și iunie. Aceștia rămân strâns legați de mame până în preajma următoarei perioade de fătare.
O istorie preistorică măcinată de arme și epidemii
Prezența caprei negre în lanțul carpatic coboară adânc în timp. Săpăturile arheologice au scos la iveală oseminte din epoca de piatră la Bod, județul Brașov, dar și vestigii cinegetice:
„Faptul că ele s-au găsit din belșug și au fost vânate în epoca preistorică îl dovedește aflarea unor oase din epoca de piatră, găsite lângă Bod, județul Brașov; îl mai dovedesc niște vârfuri de săgeți de piatră care au fost găsite lângă Bușteni și îl mai dovedește, în fine, un vârf de săgeată de fier, provenind din epoca preistorică, Hallstatt – 500 de ani înainte de Christos –, care a fost găsit în anul 1934 pe Piatra Craiului, la Cerdacul Stanciului, între Valea lui Ivan și Capul Tămașului, deasupra limitei superioare a pădurii”, relata Otto Witting în publicația „Carpații”, în 1946.
Dacă în Evul Mediu vânătoarea lor era practicată în principal de muntenii români dotați cu arcuri, capcane sau arbalete, în a doua parte a secolului al XIX-lea interesul nobilimii a dus la o exploatare masivă. Introducerea goanelor cu copoi și a puștilor performante, combinată cu o lipsă totală de reglementare, a decimat populația montană, împingând-o pe marginea prăpastiei.
Situația deja critică s-a agravat dramatic în vara anului 1903, când un focar nemilos de oftalmie purulentă a lovit Munții Făgăraș. Izbucnită la mijlocul lui iunie în Căldarea Arpașului și stinsă în octombrie, boala a orbit animalele, care mergeau pipăind solul cu picioarele din față și țineau capul îndreptat spre soare, exterminând jumătate din populația masivului.
Gloanțele războaielor și paza armată din interbelic
Sfârșitul Primului Război Mondial a adus o nouă catastrofă cinegetică. Munții au rămas împânziți de mii de arme ghintuite și lăzi de muniție abandonate, preluate masiv de comunitățile rurale.
„În războiul nostru de întregire a neamului, pe urma luptelor date în Carpați, au rămas prin munți un mare număr de arme și de cartușe. Populația satelor din aceste regiuni s-a înarmat astfel cu arme cu glonț și, favorizată de terenul prielnic unei colindări neobservate, a început a exercita braconajul pe o scară extrem de întinsă. Jertfa cea mai mare au dat-o caprele negre, care au căzut cu sutele sub gloanțele armei ghintuite cu bătaie lungă”, arăta inspectorul D. Hociotă în 1939.
În anii 1918–1919, efectivele atinseseră minimul istoric. Salvarea a venit prin pași legislativi fermi: interzicerea prinderii cu copoi în 1922, închiderea sezonului la 31 decembrie (stabilită în 1930) și instituirea autorizațiilor speciale obligatorii din 1932. Crearea Federației Protectorilor și Vânătorilor de Capre Negre din România în 1937 a deschis calea unor decizii radicale de protecție.
În 1938, după ce patrulele de jandarmi obișnuiți se dovediseră nepregătite pentru stâncărie, statul a înființat un corp de elită montan:
„Anul acesta, pentru a combate cu eficacitate braconajul și a face redresarea numerică a caprelor negre, s-a înființat un corp polițienesc, care s-a recrutat din elemente viguroase, născute și crescute în regiunile de munte, foști gradați în jandarmerie, trupele alpine sau grăniceri. S-au înființat 13 posturi de câte trei persoane, care s-au plasat în punctele cele mai braconate și, prin patrulări ordonate, s-au încins ca într-un fel de centură toate regiunile populate cu capre negre”, explica D. Hociotă.
Rigorile erau dure: 20.000 de lei amendă per exemplar ucis ilegal și o primă de 4.000 de lei pentru orice denunț confirmat. Rezultatul a fost spectaculos: în vara lui 1938 s-a consemnat o singură infracțiune, iar circa 300 de animale au fost salvate. Din 122 de cote aprobate, vânătorii au recoltat atunci doar 70.
Al Doilea Război Mondial: masacrul și reconstrucția
Până în 1942, efectivele naționale urcaseră la 4.000 de exemplare. Reușita era exemplificată de Piatra Craiului, unde nucleul crescuse de la cel mult 20 de exemplare în 1922 la circa 300 două decenii mai târziu.
Însă noul război mondial a spulberat repede aceste progrese. În 1946, presa cinegetică trăgea noi semnale de alarmă:
„Un vânător demn de toată încrederea mi-a spus că ciobanii, înarmați cu arme militare, făceau adevărate bătăi la capre negre. Unii le goneau cu câinii, aruncând bolovani la mari înălțimi, iar alții se ațineau la trecători, unde le masacrau! Cred că nu cu acest scop li s-a permis ciobanilor să aibă arme la stâni! Dar mai este și chestiunea dacă au autorizația cuvenită de portarmă. Mai ales arme militare, cu care pot împușca vânatul la distanțe mari! Le mai trebuie și lunete și atunci nu mai rămâne vânat în munții noștri!”, relata Revista Vânătorilor în 1946.
Bilanțul a fost cumplit: până în 1948, specia a suferit o prăbușire de aproape 70%. Din 5.000 de capre negre estimate în intervalul 1943–1944, mai rămăseseră numai 1.550 pe tot teritoriul țării: 1.000 în Munții Făgărașului, 250 în Retezat, 150 în Piatra Craiului, 100 în Bucegi și doar 50 în Parâng.
A fost nevoie de decenii de măsuri stricte de ocrotire și proiecte de reintroducere pentru ca populația să-și revină treptat și să redevină stăpâna incontestabilă a crestelor Carpaților.
Explorează subiectele:
