Dezastrul de la Turtucaia: cum a căzut capcana din 1916 pe malul Dunării

În vara târzie a anului 1916, după doi ani de expectativă armată, România s-a alăturat Antantei alături de Franța, Marea Britanie și Rusia. Obiectivul declarat al intrării în conflict împotriva Austro-Ungariei viza împlinirea dezideratului național: alipirea provinciilor istorice Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Planul strategic obliga însă armata la un efort uriaș pe două fronturi complet diferite: o operațiune ofensivă pe direcția nord și nord-vest împotriva Puterilor Centrale și o misiune defensivă în sud, întinsă de-a lungul fluviului și în Dobrogea, până pe țărmul Mării Negre.

Pentru apărarea liniei Dunării și a graniței dobrogene fusese desemnată Armata a III-a Română, aflată sub autoritatea generalului M. Aslan. Aceasta dispunea de circa 110.000 de soldați, dispersați pe distanțe mari: Divizia 17 fusese cantonată la Turtucaia, Divizia 9 la Silistra, Divizia 19 asigura Bazargicul, iar Corpul 24 rus acoperea spațiul dintre Constanța și Medgidia. Grosul trupelor de elită fusese trimis în Transilvania, astfel că garnizoanele dobrogene erau încadrate predominant cu rezerviști în vârstă, proaspăt înrolați și dotați cu echipament uzat moral, moștenit încă din Războiul de Independență din 1877–1878.

Dincolo de frontieră, forțele adverse se remarcau printr-o tehnică militară superioară. În vara lui 1916, armatei bulgare i s-au adăugat două divizii otomane, patru regimente de infanterie și cavalerie germane, baterii de artilerie din Germania și Austro-Ungaria, precum și suportul unei flotile de monitoare austriece staționate lângă Ruse. Această grupare mixtă era condusă de feldmareșalul August von Mackensen, supranumit „spărgătorul de fronturi”, care a organizat dispozitivul în două aripi: o secțiune defensivă spre est (Vama-Bazargic) și un grup de asalt la vest (Bazargic-Turtucaia).

O fortăreață fără cale de salvare

Teoretic, Turtucaia reprezenta un punct cheie pe malul drept al Dunării, cu menirea de a proteja căile de transport spre Silistra și de a bloca forțarea fluviului. Totuși, denumirea de „cap de pod” era una pur formală: între Turtucaia și Oltenița nu exista o trecere permanentă. Ideea Cartierului General de a ridica un pod de vase a fost abandonată din cauza pericolului iminent reprezentat de artileria grea inamică. Singura astfel de lucrare de geniu s-a realizat departe, la Isaccea, pentru a permite trupelor ruse să intre în Dobrogea.

Această situație a lăsat poziția de la Turtucaia complet blocată de cursul lat al Dunării, lipsită de comunicații directe și sigure cu malul românesc. Planul militarilor se baza exclusiv pe rezistența în așteptarea întăririlor româno-ruse, cu varianta unei retrageri ulterioare spre Silistra dacă pozițiile deveneau de nesusținut. Observând izolarea și vulnerabilitatea garnizoanei române, Mackensen a declanșat un atac necruțător.

Pentru opinia publică din țară, comunicatele oficiale ascundeau amploarea pericolului. Ziarele relatau în termeni triumfători despre succesul trupelor române, transmițând că bravura soldaților a respins chiar și zece atacuri într-o singură zi în fața unui inamic mai numeros. Contrastul a fost zdrobitor când, la 25 august 1916, buletinul oficial numărul 11 a consemnat sec: „Inamicul a ocupat Turtucaia”.

În doar cinci zile de bătălie, fortificația căzuse, la nici două săptămâni de la începutul mobilizării românești. Bilanțul a fost cumplit: circa 6.000 de soldați uciși, iar alți 28.000 de combatanți și 480 de ofițeri capturați. Presa încerca încă să îndulcească realitatea, susținând că pierderea Turtucaei face parte din fluxul războiului și că forțele române se vor regrupa în spate pentru a contraataca decisiv spre centrul Bulgariei, spulberând renumele lui Mackensen. Pe frontul nordic, relatările vorbeau vag despre mici ciocniri în care avangărzile inamice fuseseră respinse.

Ocupația Dobrogei și tratamentul populației

Înaintarea preconizată peste Dunăre nu s-a concretizat niciodată. Armatele inamice au pătruns adânc în Dobrogea, ocupând Constanța și întreaga provincie, regim care a durat până la sfârșitul anului 1918. Administrația de ocupație germano-bulgaro-turcă a fost marcată de abuzuri severe împotriva localnicilor.

Locuitorii au fost supuși crimelor, jafurilor și umilințelor zilnice: unii civili erau înhămați la căruțele cu apă sau chiar la pluguri. Prefectul orașului relata că cetățenii erau forțați să intoneze „La arme” sau „Deșteaptă-te, române!” doar pentru a fi agresați și bătuți ulterior pe străzi de etnici bulgari. La rândul său, monumentul poetului Ovidius din Constanța a fost smuls de pe soclu cu bivoli și funii; statuia a scăpat de la sfărâmare doar prin intervenția ofițerilor germani, fiind reinstalată într-un alt punct abia după eliberare.

Violențele de pe câmpul de luptă stârniseră furie la București. Cotidianul „Universul” denunța atrocitățile comise împotriva combatanților români:

„Nici o armată din lume nu s’a purtat cu atâta ferocitate faţă de adversar, cum s’au purtat Bulgarii faţă de ostaşii români la Turtucaia. Bulgarii n-au ocupat oraşul nici prin bravură, nici prin curajul lor, ci pur şi simplu prin superioritatea lor numerică. După ocuparea oraşului, orice armată civilizată s’ar fi mulţumit să captureze pe supravieţuitorii bravei garnizoane. Bulgarii, ruşii, s’au dedat la atrocităţi. Și aici începe sălbăticia bulgară. Bătălia de la Turtucaia a pus mai mult ca oricând într-o lumină vie instinctele de bestie feroce a neamului bulgăresc. De-acum ştim că în faţa noastră n-avem o oaste civilizată, ci hoarde de sălbatici, bune de-a fi stârpite. Masacrarea prisonierilor noştri la Turtucaia cere sânge. Răsbunarea nu va întârzia şi va face pe bulgari să urle de durere” — Ziarul „Universul”

Evadări spectaculoase și acte de curaj sub gloanțe

În ciuda haosului generalizat, unele episoade au demonstrat prezență de spirit extraordinară. La sfârșitul lunii octombrie 1916, ziarele semnalau sosirea la București a trei infanteriști români care evadaseră dintr-un lagăr din proximitatea Sofiei. Aceștia reușiseră să-și asigure scăparea oferind mită unei santinele germane ce lucrase înainte de război la sondele petroliere din Câmpina și cunoștea limba română. Asumându-și identitatea unor militari germani care călătoreau spre front, cei trei au traversat Bulgaria pe jos și cu trenul. Ajunși lângă Dunăre, au capturat cai și au traversat înot apele dintre Turtucaia și Silistra. Unul dintre ei s-a oprit doar pentru a transmite vești unei familii despre fiul aflat prizonier în Bulgaria, după care a plecat la Brăila să-și caute unitatea pentru a se întoarce la luptă.

Fapte de arme remarcabile au fost consemnate și în timpul debandadei retragerii, consemnate de publicația „Dimineața”. Caporalul Vasile Anastase a adunat o barcă sub tirul susținut din port, reușind să îmbarce și să salveze 18 soldați și patru răniți, pe care i-a debarcat în siguranță la Oltenița. Într-o altă tentativă temerară, caporalul Stan Marin a sărit în ajutorul locotenentului George Economu în timp ce înotau prin Dunăre sub rafalele mitralierelor. Când ofițerul, epuizat, era pe cale să fie tras de curenți sub șlepurile ancorate lângă mal, caporalul s-a cățărat pe o ambarcațiune, a improvizat un laț dintr-o frânghie și l-a tras la mal, salvându-i viața.

Rubrica disperării: „Cine știe”

În spatele frontului, familiile celor dispăruți trăiau în incertitudine. Cotidienele puneau la dispoziție spațiu gratuit prin rubrica „Cine știe”, devenită un veritabil strigăt de ajutor colectiv. Sute de mesaje încercau să adune orice indiciu despre soarta luptătorilor:

Soția soldatului Ilie Zwilling din Regimentul 80, Compania 18, făcea apel la oricine știa detalii să trimită informații pe Calea Plevnei numărul 222. Familia brancadierului Vasile Gheorghe Georgescu, mobilizat în același Regiment 80, o îndruma pe soția Paulina Georgescu la adresa din strada Viitor numărul 11. Din strada Gândului numărul 15, mama și soția plutonierului David Goldstein, din Regimentul 76, Batalionul IV, implorau o veste de la camarazi.

Tot prin presă, părinții soldatului Hermann Schneckenberg (Hens), din Regimentul 6 Artilerie, Divizionul Obuziere, apelau la public prin adresa Feldberg din strada Alex. Orăscu numărul 6, căutându-și unicul copil trimis la Turtucaia. De asemenea, Rosa Groper din strada Libertății cerea colegilor de arme orice veste despre fratele ei Jacques (zis Groz Haim Iancu), integrat în Regimentul de infanterie, Batalionul 4, Compania 15. Astfel de rânduri umpleau paginile ziarelor, conturând proporțiile dramei umane ce a marcat debutul participării României la război.

Explorează subiectele:

bătălia de la Turtucaia Primul Război Mondial armata română

Distribuie Distribuie Comentarii