Cum au transformat arhitecții Mamaia socialistă într-o oază cu aer occidental

După ravagiile celui de-Al Doilea Război Mondial, stațiunea Mamaia – fondată la începutul secolului XX din inițiativa primarului Ion Bănescu – se afla într-o stare critică. Bombardamentele și cantonarea trupelor sovietice lăsaseră în urmă clădiri emblematice devastate: Palatul Regal, Vila Regală „Cara Dalga”, Vila Știrbei și Cazinoul fuseseră aduse în ruină. Cu toate acestea, moștenirea arhitecturală definită în perioada interbelică de curentele modernist și neoromânesc a oferit baza pe care s-a reconstruit o identitate complet nouă.

Redeschiderea oficială s-a conturat în 1947, moment în care regimul militar aplicat plajei a fost ridicat. Edilul de atunci al Constanței, Gheorghe Olteanu, a dispus refacerea cabinelor de baie, în timp ce aripa cu restaurant a Cazinoului a fost reparată în regim de concesiune cu participarea unor antreprize bucureștene. Vilegiaturiștii, proveniți în majoritate din Capitală, erau chemați să-și revendice imobilele eliberate, beneficiind de sprijin pentru consolidări. Legătura de transport s-a restabilit pe calea ferată, prin patru curse zilnice de tren, dublate de autobuzele asigurate de cooperativa „Transportul dobrogean”.

Saltul spre modernism: proiectul de 10.000 de paturi din 1958

Adevărata revoluție urbanistică a demarat spre finalul anilor ’50. Începând cu 1958 s-au conturat primele schițe pentru o transformare radicală, iar în intervalul 1959–1962 Institutul de studii și proiectare pentru construcții, arhitectură și sistematizare a elaborat o documentație completă. Proiectul prevedea o capacitate de 10.000 de paturi, sub coordonarea arhitectului Cezar Lăzărescu. Din colectivul său au făcut parte proiectanți de renume, printre care Lucian Popovici, Ludovic Staadecker, Adam Toma, Virginia Petrea, Mina Laurian, Violeta Constantinescu, Cristian Ionescu, Roxana Berstein Katz, Anca Borgovan Ionescu și Cristina Kedzierska.

Pentru specialiștii români, ocazia a reprezentat o evadare din constrângerile realismului socialist sovietic, dominat de clădiri masive precum Casa Scânteii și blocuri monotone din prefabricate. Arhitectul Radu Cornescu a remarcat că oportunitatea de a crea o stațiune liberă de șabloane i-a determinat să conceapă un spațiu la standarde comparabile cu marile destinații occidentale ale vremii.

Sistematizarea s-a întins pe o arie de 70 de hectare, cuprinsă între promenada pietonală de pe marginea țărmului și axa auto care mărginea lacurile Tăbăcăriei și Siutghiol. La intrare s-au ridicat două repere de înălțime concepute să funcționeze drept dominante vizuale: hotelul Parc, cu 14 niveluri, și hotelul Perla, cu 12 niveluri. În intervalul dintre ele au apărut unități de patru etaje (Dacia, Pescăruș, Delfin, Lotus, Select), urmate după Perla de construcțiile tip „lamă” de zece etaje: Aurora, Meridian, Doina, Flora și Victoria, secondate de alte blocuri joase – Dunărea, Neptun și Ovidiu. Partea de nord a fost completată de hotelurile Modern, Palas, Central, Pelican, Tomis, Midia și Histria, iar ulterior de Siret, Bicaz și Dorna.

Evoluția confortului: de la cabine minimale la standarde internaționale

Punctul central al conceptului arhitectural a fost dispunerea clădirilor perpendicular pe linia țărmului. Acest aranjament asigura o ventilație optimă a spațiului și permitea oricărui pieton să aibă simultan deschidere atât spre mare, cât și spre lac. Inițial, unitățile ridicate până în 1961 s-au adresat exclusiv turismului intern al clasei muncitoare, fiind supuse unor bugete extrem de restrânse. Camerele aveau dimensiuni reduse, între 11 și 12 metri pătrați, dar includeau băi proprii, cu rare excepții când lavoarul se afla direct în încăpere.

„Precizarea gradelor de confort, a diverselor capacități de cazare, a modului de organizare specifice – s-a prevăzut gruparea unităților hoteliere în ansambluri cu capacităţi variind între 1.000 şi 10.000 de locuri, realizate prin organizarea comună a unor teritorii mai mari şi prin echiparea şi dotarea lor completă. Desigur, aceasta nu a exclus şi realizarea unor hoteluri independente, cum ar fi hotelul «Parc» (Mamaia) «Europa» (Eforie) sau «Neptun» (Neptun), însă acestea au fost cazuri izolate, mai rare, care se justifică atît prin poziția lor în cadrul stațiunilor, cît şi prin faptul că au o funcţionare continuă în tot timpul anului.“ — Cezar Lăzărescu, în revista „Arhitectura”

După anul 1961, accentul a trecut pe calitatea serviciilor și pe atragerea de valută. Generațiile ulterioare de hoteluri și restaurante au fost semnate de arhitecți dobrogeni: Riviera, Patria, Național, Unirea, Astoria, Caraiman, Vega, Alcor, Condor, Comandor, Amiral, Orfeu, Ambasador, Lido și Savoy.

Reședințele regale puse în slujba aparatului de propagandă și a valutei

În loc să fie demolate, fostele proprietăți ale familiei regale au fost adaptate doctrinei de stat. Hotelul Rex, opera arhitectului George Matei Cantacuzino edificată sub patronajul regelui Carol al II-lea, a fost transformat în Casa de odihnă „1 Mai” a Confederației Generale a Muncii. Potrivit relatărilor din ziarul „Scînteia” din 1952, spațiile unde odinioară aristocrația se relaxa au fost puse la dispoziția stahanoviștilor, a muncitorilor fruntași și a oaspeților din blocul țărilor socialiste. Sala jocurilor de noroc a vechiului cazinou devenise arenă pentru campionatele de tenis de masă între brigăzi, iar serile erau dedicate adunărilor de producție și spectacolelor susținute de ansambluri muncitorești.

Fostul Palat Regal a devenit inițial o casă de odihnă tradițională, pentru ca în anii ’70 să fie transformat în „Club Neckermann”, destinat turiștilor din Vest aduși de agenția omonimă. Complexul a primit discotecă, terase, grădiniță pentru copii și o sală multifuncțională. Vila reginei Maria, „Cara Dalga”, a devenit „Club Orient”. Cazinoul a parcurs transformări succesive: după retragerea armatei sovietice a adăpostit o bibliotecă cu peste 14.000 de volume (împreună cu filiala din vila „1 Mai”), o frizerie, cizmărie și un restaurant pescăresc. Serviciile nu se ridicau mereu la pretențiile vremii; un articol din 1971 semnat de „Informația Bucureștiului” reclama că la Cazinou, în pofida unei taxe de serviciu de 12%, consumatorii primeau tăvi din plastic, iar șampania era servită în pahare banale din lipsa cupelor adecvate.

Festivaluri, varietăți și Satul de Vacanță

Pentru distracție și cultură, infrastructura a fost îmbogățită în 1963 cu Teatrul de Vară. Proiectat ca o grădină deschisă cu 1.138 de locuri, amfiteatrul găzduia proiecții de film, spectacole și a fost timp de aproape cinci decenii scena Festivalului de Muzică Ușoară de la Mamaia. La subsol existau cabine pentru artiști, spații pentru machiaj și peruci, depozite de instrumente, cabina electricianului, sufleurul și fosa de orchestră.

Un alt reper a fost Melody-Bar, imaginat de Rodica Grozea, Virginia Petrea și Medy Meyer. Situat strategic între șoseaua lacului Siutghiol și esplanada mării, localul beneficia de două fluxuri de acces: de la lac se intra în clubul de zi dedicat lecturii și jocurilor de societate, de unde o scară elicoidală din marmură neagră conducea către restaurantul superior. Acesta asigura 350 de locuri la interior și 150 pe terase, funcționând cu trupe de revistă și muzică live.

La începutul anilor 1970, la intrarea în stațiune a fost dezvoltat Satul de Vacanță, aducând o notă etnografică prin restaurante rustice dedicate fiecărei regiuni a țării: Ana Lugojana, Casa Argeșană, Casa Arădeană, Casa Bihoreană, Casa Apullum, Casa Feleacului, Casa Covasna, Casa Dobrogeană, Casa Doljeană, Casa Harghiteană, Casa Ilfoveană, Casa Mehedințeană, Casa Mureșană, Casa Oltenească, Casa Prahoveană, Casa Suceveană, Casa Teleormăneană, Casa Tulceană, Casa Vâlceană și Casa Vrânceană. Ospătarii purtau costume naționale, servind specialități gastronomice specifice, precum meniurile pescărești de la casa tulceană.

„Case din bârne, cu acoperiș ușor, din șită sau șindrilă, construcții cu zid cu contraforturi, amintind de culele oltenești, case joase cu un singur cat, având pereții fațadei împodobiți cu motive florale viu colorate, reprezentând arhitectura satului din câmpie, case cu cerdac și curte primitoare, cum sunt prin părțile Moldovei și Sucevei, amintind într-un fel și de bojdeuca lui Creangă, case cu acoperișuri înalte, ca cele de la munte, hanuri cu portaluri sculptate ca cele întâlnite la răscrucea vechilor drumuri de țară, cum va fi fost Hanul Ancuței, cel din poveste, și multe altele atrag, deopotrivă, admirația vizitatorilor.“ — „Dobrogea Nouă”, aprilie 1973

Pe lângă Satul de Vacanță, înspre Cazinou funcționa o cherhana tradițională acoperită cu stuf, distrusă în urma unui incendiu în deceniul postdecembrist.

Croaziere pe lac, taxiuri marine nerealizate și laude pariziene

Agrementul nautic includea plimbări regulate pe lacul Siutghiol către Insula Ovidiu – singurul obiectiv natural insular din circuitul național amenajat turistic. Cursele erau asigurate de „Luceafărul” și „Steluța”, nave gemene fabricate la Șantierul Naval Oltenița, cu lungimea de 23,4 metri, deservite de câte cinci marinari și cu o capacitate de 70 de locuri. Pe insulă existau facilități de cazare și un restaurant pitoresc înconjurat de fazani, cocoși de munte și păuni.

Pentru a gestiona afluxul estival, revista „Flacăra” nota în 1957 că O.N.T. Carpați estima sosirea a 40.000 de oaspeți. Autoritățile plănuiau o linie de troleibuz lungă de șapte kilometri între municipiu și stațiune, precum și lansarea unor hidrotaxiuri marine fabricate la Oltenița, menite să asigure curse rapide pe Marea Neagră între plajele litoralului – o intenție rămasă doar pe hârtie.

Mamaia acelor decenii impresiona însă dincolo de granițe. În 1972, prefectul Parisului, Marcel Diebolt, își exprima admirația față de realizările urbanistice românești, subliniind eleganța de a integra o arhitectură curajoasă fără să devină sufocantă, păstrând în prim-plan funcționalul și dimensiunea umană.

Pentru românii care își petreceau vacanțele în anii ’70 și ’80, stațiunea a însemnat un spațiu dominat de spații verzi generoase, inclusiv de-a lungul bulevardului principal, de celebrele profiteroluri ale cofetăriei Perla și de toboganul Cazinoului. Plaja era lipsită de umbrele sau șezlonguri de plastic; cearșafurile întinse direct pe nisip și paravanele improvizate din bucăți de pânză erau norma. Adăpostul de soare se găsea la umbra arbuștilor de coastă, locuri de întâlnire unde turiștii puteau achiziționa pe sub mână săpunuri, cosmetice sau dulciuri aduse din Germania sau Polonia – mici frânturi dintr-o lume occidentală greu accesibilă.

Explorează subiectele:

Mamaia arhitectură istorie

Distribuie Distribuie Comentarii