Anul în care studenții le-au spus „NU“ comuniștilor. Legătura dintre revolta tinerilor și Ceaușescu și Iliescu, explicată de un reputat istoric

Anul 1956 a devenit un punct de cotitură nu doar pentru România, ci pentru întregul bloc comunist. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Virgiliu Țârău explică modul în care ecourile Revoluției din Ungaria și ale Raportului Hrușciov au generat un lanț de evenimente în marile centre universitare ale României. Cu acest prilej s-au remarcat viitorul dictator Nicolae Ceaușescu, care a zdrobit protestele studenților, dar și Ion Iliescu, care și-a făcut la rândul său ucenicia politică gestionând crizele de partid.

„Weekend Adevărul“: La un deceniu de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, anul 1956 a adus în estul Europei primele revolte la adresa regimurilor comuniste și a ocupației ruse. Care era contextul internațional și care era situația regimului politic și a României chiar în perioada de dinainte de a începe mișcările studențești din 1956?

Virgiliu Țârău: În primul rând avem mișcarea comuniste internaționale, care trece printr-un șoc în februarie 1956, atunci când Nikita Sergheevici Hrușciov prezintă Raportul Secret în cadrul Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în fața tuturor liderilor comuniști din Europa și din lume, condamnându-l pe Stalin și crimele acestuia. Impactul a fost atât de mare încât unul dintre liderii comuniști est-europeni – coincidență sau nu, chiar într-un loc în care se va declanșa o primă ridicare a oamenilor împotriva sistemului comunist, în Polonia – Boleslaw Bierut, face un atac vascular cerebral care îl va incapacita și, în cele din urmă, îi va provoca decesul.

A fost un moment ce a reprezentat un cutremur cu unde de șoc variabile, greu metabolizat în spațiul est-european în principal, dar mai apoi și în spațiul medio-asiatic, pentru că aici se află originea rupturii de mai târziu dintre China și lumea sovietică în raport cu modelul pe care îl are sistemul. Aș spune că trebuie să ținem seama, atunci când încercăm să înțelegem anul 1956, tocmai de această transformare a mișcării comuniste dintr-una omogenă, aflată sub controlul Moscovei și condusă cu o mână de fier, într-o altă lume, în care Uniunea Sovietică decide ca modelul de până atunci să fie abandonat fără să pună ceva coerent în loc.

Acest prim plan a generat mutații teribile în statele est-europene, vizibile mai apoi în felul în care au fost prelucrate datele prezentate de Hrușciov – adică cultul personalității, crimele, lipsa democrației interne sau centralismul democratic excesiv specific sistemului totalitar.

Ce reacții au trezit aceste declarații neașteptate din partea regimurilor comuniste aflate la est de Cortina de Fier?

În primăvara târzie a anului 1956, în toate statele din regiunea est-europeană au avut loc ședințe de prelucrare a acestor date și informații. În același timp, s-a produs și o revoltă în interiorul acestor partide comuniste, pentru că atacarea cultului personalității lui Stalin îi punea sub semnul întrebării pe „micii Stalini“ din estul Europei – cei care fuseseră numiți de către liderul sovietic și își conservaseră puterea după 1953. Este vorba nu atât de o revoltă publică, cât de un conflict tot mai vocal în interiorul partidelor comuniste, care duce treptat la contestarea legitimității celor aflați la conducere. Acest lucru se petrece în Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, mai puțin în Bulgaria și într-o oarecare măsură în România.

Nu vom înțelege ce s-a întâmplat în toamna anului 1956 dacă nu înțelegem cum conflictele din interiorul partidelor comuniste au fost diseminate sau răsfrânte în societate. Cea mai vizibilă criză de autoritate a fost în Polonia, unde Edward Ochab, cel care i-a luat locul lui Bierut, a fost lipsit de putere, la Poznań și apoi în alte centre industriale au izbucnit revolte ale muncitorilor și ale oamenilor simpli. În urma intervenției armate, sute de persoane și-au pierdut viața și mulți oameni au fost arestați la sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie 1956.

Sovieticii vechi și noi

Care a fost soluția găsită de liderii și de partidele comuniste pentru a se adapta noii situații?

Pe acest fond de tensionare a relațiilor din partid și din societate, se produce un alt fenomen interesant: încercarea partidelor comuniste de a găsi un mecanism de control instituțional pentru structurile din societate. Ca urmare, în tot estul Europei, probabil și la sugestia Ekaterinei Furtseva, au loc întruniri în cadrul cărora să se reînceapă construcția de jos în sus a legitimității comunismului – o construcție lipsită de un control sovietic direct și care să reverbereze pe baze naționale.

Un alt element comun al anului 1956 este revenirea naționalismului și manifestarea unor forme de antisovietism. În majoritatea revendicărilor din toamna anului 1956, retragerea armatelor sovietice din estul Europei devine un laitmotiv. Această reconstrucție de jos a presupus o dezbatere la nivelul tuturor entităților din unitățile socialiste, economice, educaționale și administrative, nu doar în interiorul partidului. Partidul a încercat să stimuleze și să controleze dezbaterea, însă aceasta a escaladat – atât în cazul Poloniei (iunie și octombrie 1956), cât și în cazul Ungariei. Nu a fost vorba doar de încercări revoluționare, ci de o restructurare instituțională în interiorul Blocului Estic.

Dacă ar fi să comparăm cazul Bucureștiului cu cele ale Budapestei, Varșoviei ori Pragăi, care au fost reacțiile Moscovei și, de la caz la caz, ale propriilor aparate represive?

Dacă în Polonia criza politică și de legitimitate a fost rezolvată de sovietici prin numirea lui Władysław Gomułka (un comunist naționalist recuperat) ca secretar general al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, acesta decretând pe 24 octombrie 1956 reîntoarcerea la muncă și încetarea demonstrațiilor, în cazul Ungariei lucrurile au escaladat. Acolo – și vom vedea că și în România – a existat o mai intensă socializare a dezbaterii politice în mediile intelectuale și studențești.

Serviciile de informații și organizațiile de partid au remarcat că discuțiile din partid reverberau puternic în aceste medii. În Ungaria, lucrurile au căpătat o turnură pe care regimul a numit-o contrarevoluționară, ducând de la contestarea publică din a doua jumătate a lunii octombrie la un proces revoluționar care a eliminat vechii moscoviți.

Ce s-a întâmplat în toamna anului 1956 în România și cum au digerat comuniștii români declarațiile cu totul neașteptate ale lui Hrușciov și tot ceea ce a urmat în țară și în întreaga regiune?

Dacă ne referim la situația regimului politic din România în cursul anului 1956, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un exponent al bizantinismului politic, ca să-l citez aici pe profesorul Vladimir Tismăneanu. El a resorbit cu greu efectele discursului lui Hrușciov, amânând până la începutul lunii aprilie dezbaterea acestuia în conclavurile de partid. A metabolizat cu greu concluziile noii conduceri sovietice și s-a confruntat, cu prilejul Plenarei din aprilie, cu critici severe aduse de vechii săi colaboratori care controlau aparatul organizatoric și de propagandă al partidului: Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi. Totuși, Gheorghe Gheorghiu-Dej a reușit să rămână la putere.

Mai mult decât atât, el a declanșat un proces de convingere a organizațiilor din teritoriu, care controlau toate celelalte instituții, asupra necesității de restructurare a relației dintre partid și societate. Și pe acest fond, teme precum retragerea trupelor sovietice au fost difuzate în dezbaterile publice, nu doar în discuțiile la nivel înalt dintre Bodnăraș, Dej și Hrușciov, discuții care au dus în cele din urmă, în 1958, la retragerea trupelor sovietice din România. Dar până când să ajungem acolo, Dej a identificat, la începutul lui iunie, nevoia unor noi cadre organizaționale în temeiul cărora să se deruleze această dezbatere dintre partid și societate. A convocat noi adunări ale membrilor UTM-ului sau PMR-ului, pentru ca aceștia să dezbată problemele cu adevărat și să pună bazele unei noi înțelegeri între partid și societate.

În acest context a început o muncă intensă la nivelul preparativelor în legătură cu studenții – în proporție de 70-80% din studenți erau obligați să fie membri ai UTM, altfel nu puteau să-și facă studiile. Erau foarte puțini cei care veneau pe o altă filieră în mediul universitar, or, pe această bază s-au urmărit, de fapt, extinderea legitimității și prin dezbaterea cu cei care nu erau membri UTM. Aceste lucruri au început în septembrie și s-au derulat în octombrie, odată cu debutul anului universitar, și s-au suprapus pe ceea ce s-a întâmplat în Polonia și pe ceea ce s-a întâmplat în Ungaria.

Ecouri de dincolo de Cortina de Fier

A existat și o implicare a Occidentului care să contribuie la scânteia care a aprins mișcările studenților din marile centrele univeristare?

Reverberațiile din România vin relativ repede. Principalele centre universitare, și mă refer aici la Cluj, Timișoara, București și Iași, au fost cuprinse de veștile venite pe canale legale sau mai puțin legale: pe de o parte, posturile finanțate de către guvernul american, Vocea Americii, Radio Europa Liberă, BBC sau de posturile de radio franceze, pe de cealaltă parte, posturile care au apărut în Ungaria, Radio Petőfi, prin principalul difuzor al mesajelor contestatare în cursul lunii octombrie.

Aceste lucruri s-au difuzat și au pătruns, firește, mai întâi în mediile maghiare, fără niciun fel de îndoială, și vom vedea că asta a avut un efect mai apoi în represiune, dar au avut un efect extrem de important în mediile studențești, cu prilejul acestor dezbateri. Iar dezbaterile s-au derulat în mod planificat, la nivelul anilor de studiu, chiar în grupe, acolo unde aveau unități, unde existau cohorte mai mari de studenți, și, pe baza acestora, încet, încet s-a cristalizat, de fapt, o atitudine de reformă solicitată de studenți legată de lucruri care țin de starea lor materială, de cazare, de alimentație, de orarul cursurilor, de ideologizarea mult prea accentuată a acestora și de prea puținele cursuri de specialitate din acest domeniu. Pe acest fond, treptat, s-a ajuns și la chestiuni mai politice, care, odată ce s-au cuplat cu agenda internațională, firește că au devenit extrem de concludente.

Acum, pentru a fi foarte specific, trebuie să spunem că în mediile studențești, firește, au existat reverberații în România începând cu 23-24 octombrie, de îndată ce la Budapesta a izbucnit revolta studenților, adică a avut loc marea demonstrație cu peste 5.000 de studenți, care, înspre seară, a escaladat și a devenit o contestare amplă a politicii comuniste.

Cum au debutat în România aceste proteste și care a fost reacția Securității?

În cazul României, sau în cazul a ceea ce noi numim protestul studențesc din România, în 24 octombrie deja avem o primă formă de manifestare, care are legătură, în principal, cu mediile studențești, care au fost cele mai noi culturalizate din punctul acesta de vedere. Este vorba de o reuniune care a avut loc în Cluj-Napoca chiar la Institutul de Arte Plastice, acolo unde doi studenți au făcut o manifestație care a adunat în jur de 200 de persoane în vechea casă renascentistă în care se pare că s-a născut Matei Corvin. Ceea ce s-a întâmplat la Cluj s-a întâmplat și la Timișoara, la Iași și la București. Difuzarea n-a fost omogenă, n-a fost egală. De aici și o interpretare a istoriografiei care spune că în cele șapte zile dintre 23 și până în 30 au existat ridicări, dar controlul politic și polițienesc a fost relativ consistent.

Cât a contat minoritatea maghiară

A contat faptul că în rândul studenților din Timișoara și Cluj exista și o minoritate maghiară, receptivă la tot ceea ce se întâmpla la vecinii noștri din Vest?

Da, nu doar o minoritate maghiară, a existat o reverberație chiar și confesională a acestui eveniment. De fapt, aici cred că trebuie să ținem cont de felul în care la nivelul estului Europei și mai apoi al României s-au simțit dezghețul și felul în care societatea a interpretat solicitările de dezbatere făcute dinspre putere, care au dus la crearea unui orizont de așteptare al unui dialog între putere și societate – spre exemplu, în cazul greco-catolicilor în Transilvania s-a concretizat chiar într-o adunare publică care să ducă la recunoașterea din nou a cultului și la revenirea de la unificarea din 1948.

Deci și în mediile catolice, și în mediile protestante lucrurile acestea au avut reverberații, nu doar în mediile etnice. Evident, a existat în Transilvania o reverberație etnică venită pe canalul firesc pe care eu l-am pomenit anterior al legăturilor dintre etnicii maghiari din România și ceea ce se întâmpla în Ungaria. Foarte mulți dintre cei care au fost prinși și arestați provin din medii maghiare, iar discursul autorităților a vizat în foarte multe cazuri această componentă etnică a protestului, cel puțin în cazul Clujului și în cazul Timișoarei. Deși, dacă ne vom uita și ne uităm acum la date, avem o mult mai nuanțată perspectivă, pentru că cei care au protestat nu au fost doar maghiari, au fost în majoritate români și studenți români și din punctul acesta de vedere ei au căzut victime ale acestui proces, precum colegii lor maghiari.

Dacă la Cluj și Timișoara tinerii studenți maghiari au avut rolul lor, cum s-au derulat evenimentele la București și Iași?

Între 23 și 30, de la momentul primelor manifestări, este și cea de la București, de la Facultatea de Filologie, acolo unde Ștefan Negrea și Teodor Lupașcu au solicitat o ridicare a studențimii pentru a obține drepturile de care aveau nevoie și au solicitat publicarea revendicărilor lor în „Scânteia Tineretului“ ca să se dea dovadă de felul în care acest lucru a evoluat.

Mai apoi, firește, de la Facultatea de Filologie s-a difuzat înspre alte spații ale universităților din București: Universitatea București, cea de Medicină sau Institutul Medico-Farmaceutic, Politehnică, chiar Agronomie sau de Medicină Veterinară. Așadar, discutăm de o extindere a dezbaterii în mediile studențești care este oarecum specifică contaminării în cursul unui proces revoluționar.

Zodia Triumviratului: „Decât să scape un bandit, mai bine să aresteze o mie de nevinovați“

Care au fost efectele dezbaterii studenților bucureșteni asupra altor categorii din Capitală și din celelalte mari centre universitare?

Ea nu a avut un efect major pentru că n-a ieșit din cadrele universitare, deoarece intervenția autorităților a fost destul de eficientă: de îndată ce au identificat locul în care se protestează, i-au ridicat pe organizatori. Au urmat anchete penale în cursul cărora au demonstrat caracterul instigator public al activităților lor și au continuat cu condamnări pe linie la tribunalelor militare. Aceste condamnări au mers de la șase luni până la câțiva ani de închisoare.

Ce a urmat în țară, după evenimentele de la Cluj și București?

În data de 30 octombrie, lucrurile au escaladat. La Facultatea de Mecanică din Timișoara, un grup de studenți extrem de deciși și de bine organizați au solicitat nu doar prezența liderilor politici comuniști pentru a dezbate împreună cu ei subiectele ordinii de zi, ci au cerut ca acest lucru să se facă cu toți studenții care doresc să participe. Astfel că, peste o mie de persoane s-au strâns la sediul Facultății de Mecanică și au prezentat un memoriu colectiv, în 30 octombrie 1956. În acest memoriu au structurat, la rândul lor, pe o linie comună a revendicărilor libertății din Europa exprimată de studenți, lichidarea cultului personalității, mai multe garanții pentru drepturile și libertățile consacrate constituțional, dar nerespectate de autorități, reducerea presiunii asupra țărănimii, o mai echitabilă acomodare a prețurilor cu salariile sau cu veniturile bugetare, îmbunătățirea sistemului de burse, dar și retragerea trupelor sovietice staționate pe teritoriul țării și deschiderea României spre o politică națională mai degrabă decât una subordonată.

Anvergura protestului studențesc cu peste o mie de oameni a dus la o reacție absolut teribilă din partea autorităților, care, prin colaborarea dintre politic, armată și securitate, a dus la arestarea a peste o mie de persoane în următoarele zile la Timișoara.

Studenții au fost reținuți, anchetați și apoi, în loturi, prezentați instanțelor militare pentru a fi condamnați. Unii dintre ei au făcut câte 5 - 7 ani de închisoare pentru agitație publică sau agitație contra ordinii publice, cum a devenit mai apoi lucrul acesta. Cred că este important să înțelegem că autoritățile au reacționat instantaneu, tocmai din temerea ca nu cumva contaminarea cu spiritul revoltei de la Budapesta să ducă la o escaladare a evenimentelor și în cazul României.

Diferența față de Ungaria

Totuși, de ce nu a escaladat situația și în România, așa cum s-a întâmplat în Ungaria vecină, unde revoluția a cuprins toate categoriile sociale și nu doar studențimea?

Aici e un amănunt poate de culoare. Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul de atunci al Partidului Muncitoresc Român, se afla într-o vizită de prietenie, de conlucrare tovărășească la Brioni, la Josip Broz Tito, la reședința de vară a acestuia, unde, după treburile oficiale, au asistat siderați la ceea ce s-a întâmplat la Budapesta. Cum el era plecat din România – a fost plecat între 20 și 30 octombrie – , i-a numit în posturile de comandă pe trei dintre oamenii lui de încredere: pe Nicolae Ceaușescu pe linie de partid, pe Alexandru Drăghici pe linia Securității și pe Emil Bodnăraș pe linia Armată.

A existat o conlucrare perfectă între aceste trei brațe funcționale ale puterii totalitare din România, care au încercat să sugrume din fașă aceste ridicări studențești. Iar felul în care a funcționat la Timișoara cooperarea dintre unitățile Armatei conduse pe atunci de generalul Marin Dragnea – care a devenit după ’90 președintele Asociației Veteranilor de Război – și Securitatea, respectiv partidul, este pilduitoare pentru temerea care a existat, ca nu cumva lucrurile să escaladeze din punctul acela.

După 30 octombrie, adică după momentul Timișoara, care a reverberat foarte puternic în toate celelalte spații universitare, a urmat o ridicare a tuturor celor care fuseseră identificați în cursul manifestărilor, ceea ce a dus la câteva mii de persoane reținute instantaneu de către autoritățile statului. În perioada aceasta, manifestările studențești au intrat într-o fază de latență, pentru că autoritățile au închis căminele, au acționat tipic unei stări de asediu și, extrem de brutal, au încercat să controleze tot ceea ce se întâmpla în spațiile centrelor universitare.

Unde am avut cea mai dură represiune, dacă ne raportăm la cele patru centre universitare amintite?

Timișoara este centrul în care, cantitativ, au fost cei mai mulți arestați. Până la urmă, la Timișoara discutăm de peste 1.500 de oameni. Avem cercetări care calibrează cifrele represaliaților la acest număr. Dar pe lângă Timișoara, aș spune că în al doilea rând a fost Clujul, pe urmă Bucureștiul și mai la sfârșit Iașiul.

Se poate spune că aparatul represiv din România era mai bine organizat și mai puternic decât cel din Ungaria și în celelalte țări comuniste?

Aici este lucru important de spus. Urmărind imediat ce se întâmpla în Ungaria, au observat că, spre deosebire de Polonia, unde centrul revoltei a fost zona muncitoare, în Ungaria cercurile intelectuale și studenții au dus, de fapt, la această escaladare. De ce? Pentru că nu doar au pus în discuție faptele materiale și neajunsurile pe care comunismul le avea din punctul de vedere al construcției sale la nivel economic, administrativ, politic și așa mai departe, ci au pus în discuție elemente de natură simbolică, culturală, identitară, națională. În momentul în care s-a observat ce se întâmplă la Budapesta și s-au observat reverberațiile din spațiul românesc, acest triumvirat care a gestionat problema a acționat cu extrem de multă rapiditate și chiar cu brutalitate.

În foarte multe cazuri, unitățile armate au fost folosite pentru a izola mediile din care s-ar fi putut difuza acest lucru. Acum, n-aș face neapărat o calificare că erau mai bine organizați sau că erau mai mulți. Aș spune că la noi s-au luat măsuri preventive extrem de drastice încă de la început, tocmai de teama de a nu se întinde; adică au acționat preventiv plecând de la ideea că „decât să scape un bandit, mai bine să aresteze o mie de nevinovați“ – acesta a fost un principiu pe care l-au respectat cu sfințenie în această etapă de construcție a relației lor cu societatea.

„Mediul universitar a devenit un spațiu al represiunii“

Ce au însemnat dezbaterile în cadrul universităților?

În cazul românesc venea un moment când partidul din nou stimulează dezbaterea pentru mediul universitar în nou-născutele asociații studențești din România al căror prim lider sau președinte sau secretar general a fost Ion Iliescu. În toamna târzie a anului 1957, partidul și securitatea au stimulat dezbaterile din interiorul facultăților, unităților de învățământ, tocmai pentru a dobândi controlul asupra acestora și pentru a-i elimina pe toți cei care se manifestau refractar.

A urmat o perioadă de trei-patru ani, în care mediul universitar a devenit un spațiu fundamental al represiunii, în care delictele de opinie, conspirațiile împotriva orânduirii sociale, uneltirile împotriva orânduirii sociale sau agitațiile publice au fost temeiul pentru sute, dacă nu chiar mii de procese care vin din mediul universitar. Adică a existat o latență a represiunii care a însemnat nu diminuarea violenței, ci o acțiune a violenței îndreptată înspre categoria care era considerată cea mai periculoasă din punctul de vedere al contestării legitimității regimului – și aici erau studenții.

Apoi, s-au dus înspre mediile intelectuale și au prins și asta. Eu îmi amintesc, spre exemplu, de un fost profesor al meu de istoria artei, profesorul Arion, care mi-a povestit că în 1957 a fost chemat acasă și i s-a spus că dacă nu-și convinge părinții să intre în colectiv, el își va pierde locul în facultate. Și spunea: „Văzusem în toamna anului precedent câțiva colegi care n-au mai apărut la școală și mi-am imaginat cât de ușor se poate termina și cariera mea de student“.

În România, Educația au fost, cel puțin în anii de după Revoluție, permanent neglijată, fiindu-i mereu acordat un procent mic din PIB. Care era situația în anii de după război?

Încă înainte de plecarea lui Dej, Biroul Politic a discutat despre un nou sistem de finanțare care să ducă la creșterea burselor, la creșterea beneficiilor pe care studenții le aveau în cămine și cantine, inclusiv a creșterii numărului de locuri. Unul dintre argumentele ministrului Coriolan Drăgulescu – care împreună cu Ilie Murgulescu asigurau conducerea Ministerului Educației – în dezbaterea de la Timișoara a fost tocmai că partidul va avea grijă ca să se întâmple lucrul ce au promis, anunțând că soluția este aceea de suplimentare a bugetului – cred că ei au vorbit atunci de 750.000 de lei pentru reparații necesare în căminele studențești.

Adică cheltuieli materiale care să ducă într-un fel la îmbunătățirea condițiilor. Și este o realitate aceea că în următorii ani în România au început să se construiască campusurile studențești tocmai ca efect al acestor evenimente și o îmbunătățire a condițiilor pe care studenții le-au avut în viitor. În schimb, și pe atunci veniturile atât ale profesorilor, cât și ale studenților erau mai mult decât insuficiente, adică subfinanțarea Educației a fost întotdeauna o constantă de-a lungul perioadei comuniste.

Și aș mai zice un lucru: acesta e momentul în care meseriile legate de profesorat devin baza de la care pleacă grila de salarizare calificată. Or, din punctul acesta de vedere, firește că în anul 1957 partidul și-a dat seama că e o mare problemă și atunci au încercat să simuleze oarecum dezbaterea, spunând că ei vor îmbunătăți acest lucru, dar, pe de altă parte, au solicitat cooperarea masei studențești pentru această chestiune, inclusiv prin eliminarea elementelor „dușmanoase“, adică a dorit o reintroducere a luptei de clasă în mediul educațional.

Tinerii Nicu și Nelu

Chiar și așa, exista un interes din partea autorităților comuniste pentru a pune capăt subfinanțării cronice a Educație?

După 1957 au avut un program politic amplu, combinat, complex, pe care l-a administrat chiar Nicolae Ceaușescu din partea partidului, tocmai pentru controlul grupurilor răzvrătite din interiorul universităților.

Lucrurile au intrat într-un apogeu la sfârșitul anilor ’50, atunci când, atât pe linie de UTM, condus acum de Virgil Trofin, protejatul lui Ceaușescu, de Ion Iliescu, care conducea Asociația Studenților din România, și de structurile UTM din facultăți, s-a ajuns la o aparentă împăcare a partidului cu mediul educațional prin mărirea cifrei de școlarizare, prin sporirea bugetării etc.

Remarcabil este faptul că în acei ani au apărut sub reflectoare doi lideri comuniști care au marcat ulterior istoria României: Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu. Care era mai bine plasat și în ce măsură evenimentele din 1956 i-au ajutat să capete o și mai importantă anvergură politică?

Nicolae Ceaușescu este personajul primordial pe linia partidului începând cu 1955. El este cel care ocupă în mod constant poziții în Secretariatul Biroului Politic, respectiv în Biroul Politic. El controlează sectorul organizațional și cel de cadre al partidului. El este agitatorul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mai ales după ce acesta reușește, cu ajutorul lui Ceaușescu, să elimine din partid grupul fostului ceferist, până la Chișinevschi și Miron Constantinescu, continuând cu gruparea în 1958 a foștilor ilegaliști, a celor veniți din Spania etc.

Nicolae Ceaușescu, de fapt, își face ucenicia ca lider al partidului exact în acest an foarte contorsionat care e în 1956 și va aplica cu multă stăruință ceea ce a învățat în această etapă în care Dej l-a lăsat oarecum să se ocupe de lucruri, mai apoi în exercițiul lung al puterii. În cazul lui Ion Iliescu este iarăși foarte interesant. El vine de la Moscova, devine un lider al mișcării comuniste internaționale în 1955. Este ales într-o structură reprezentativă a studenților comuniști din restul Europei. Iar din 1957 este împământenit și i se încredințează această foarte responsabilă funcție de lider al mișcării studențești la nivelul reorganizării în toamna anului 1956 a studenților. De reținut că el a fost până la sfârșitul anului 1960 principalul actor în munca de partid în raport cu problemele tineretului.

Ce a urmat după ce Securitatea și întreg aparatul represiv pus în mișcare la cererea partidului au zdrobit mișcările studențești?

Evident, au urmat alte represalii, iar studenții au ajuns în fața tribunalelor militare. Aceste tribunale militare au dat în medie decizii, după 1957, cu 20% până către 40% mai numeroase pentru fapte legate de siguranța statului decât înainte. Acolo unde intrau și faptele din Codul Penal: agitația publică sau uneltirea împotriva ordinii sociale. Dar importantă nu este doar cantitatea. De la 400 de condamnări în 1956-1957 ajungem la vârful lor în 1959-1960 de 600 pe un tribunal militar și avem patru regiuni relevante pentru cele patru centre universitare. Din toate acestea trebuie să vă spun că, în raport de calitate, 80% din acestea sunt îndreptate împotriva unor studenți sau unor oameni care aveau profesii intelectuale.

Contrarevoluția se face în minimum trei

A fost și momentul în care, dincolo de împăcarea cu studenții și de faptul că partidul a acceptat să îmbunătățească întrucâtva condițiile studenților, regimul a declarat cumva război intelectualității?

Da, acest lucru ne poate duce la interpretarea potrivit căreia represiunea devine, dintr-o dată, orientată înspre grupurile de prestigiu din societate, partidul încercând de aici să domolească vocația contestatară sau de libertate a acestora. Și asta face ca ulterior să existe un control foarte puternic asupra acestor medii din anii ’60-’80, ceea ce a făcut ca, în aparență, opoziția sau dizidența din România să fie mai puțin relevantă decât cea din statele est-europene. Reprimarea a fost făcută în etape și a avut o intensitate diferită. Din acest punct de vedere sunt trei lucruri de semnalat.

Primul și cel mai important este acela că interesul partidului și al Securității pentru mediul academic și universitar a devenit unul extrem de important și de relevant. Mediile culturale au devenit teritoriile cele mai periculoase în imaginarul inamicilor ideologici pentru partid și pentru securitate. Și efectul s-a văzut atât în temeiul verificărilor la dosar, a politicilor de excludere din mediul universitar, cât și în temeiul represiunii unor manifestări care avuseseră ca obiect, să zicem, elemente din patrimoniul național. Îmi amintesc aici de cazul profesorului Zub, care pentru organizarea unei manifestări în cadrul Uniunii Asociațiilor Studenților Români, în primăvara anului 1957, la Putna, pentru a comemora 500 de ani de la domnia lui Ștefan cel Mare, a fost arestat, exmatriculat și condamnat la închisoare.

Au fost tot felul de lucruri care anterior trecuseră ca benigne, dar interpretate de autorități ca fiind maligne. În anumite cazuri, această malignitate a dus doar la excluderea din universitate și din, să zicem, un traiect de construcție a carierei care să fie normal și firesc. În alte cazuri, a dus la mulți ani de închisoare, pentru că până în 1963-1964 partidul și-a orientat cu predilecție acțiunea și activitatea de represiune spre aceste medii intelectuale sau culturale care puteau să mobilizeze societatea în jurul lor și, ca urmare, nu doar majoritatea, ci și minoritățile, confesiunile au devenit teritoriile favorite în care aceste lucruri s-au petrecut.

Ați amintit cazul lui Zub, condamnat pentru faptul că a organizat un eveniment la Putna. În ce măsură îi deranjau pe comuniști manifestările naționaliste ale unor intelectuali ai vremii?

Cazul lui Alexandru Zub, membru al Academiei Române, nu e singular. Vreau să vă spun că un tânăr coleg de la Cluj a făcut un studiu absolut exponențial pe trei dintre principalele grupuri de intelectuali: procesul Noica-Pillat, procesul scriitorilor germani și a descoperit, într-o puzderie de procese de peste tot, un grup de doamne în vârstă, de etnie maghiară, din Baia Mare care au fost implicate într-un proces similar pentru că spuneau o poezie pe care Securitatea a interpretat-o ca având un caracter subversiv.

Pe lângă asta sunt nenumărate alte cazuri care apar memorialistic, sunt recuperate în documente de ego-istorie. Aici avem un mare avantaj: acela că o mare parte dintre cei care au participat la revoltele din 1956, studenți sau nu, și-au scris după 1989 memoriile și au putut să ne aducă în atenție ceea ce s-a întâmplat. Și sunt foarte multe nume care umplu rafturi de bibliotecă și care au mărturisit ceea ce s-a întâmplat atunci, așa că episodul îl cunoaștem destul de bine. Ce-am aflat între timp e partea aceasta care depășește oarecum nivelul biografic și merge mai mult înspre zona structurală a politicilor represive ale statului în raport cu subiectul pe care l-a trecut.

Primii vinovați: „imperialiștii“

Care au fost la final concluziile regimului comunist și cine a fost până la urmă considerat a fi sta în spatele protestelor studenților?

A existat un rezultat dintotdeauna: primii vinovați erau „imperialiștii“, implicit „zvonarii“ și toți cei care țineau legătura cu puterile din Occident. În al doilea strat erau cercurile revizioniste – s-a făcut conexiunea între identitatea etnică și cea ideologică și mai apoi s-a mers pe zonele acestea care vizau proiectarea unor activități împotriva ordinii de stat. Aici avem și procesele împotriva grupurilor religioase sau grupurilor anturate de diferitele culte din România, legale sau mai puțin legale, până la toate mediile organizaționale ale intelectualilor, grupurile care ființau pe lângă biserici, grupul Biserica Neagră de la Brașov sau cele care făceau teozofie sau, în cazul ortodoxiei, avem procesul de la Vladimirești. Toate astea intră în imaginarul inamical al partidului din perspectiva ideologică pe altă scală decât înainte. Și aș mai spune că oamenii au început să fie preocupați și de agitațiile publice. Au înțeles că orice formă de agitație publică care nu este controlată va putea să fie greu de gestionat.

Din acest motiv, în cazul românesc, spre deosebire de celelalte state, partidul a acționat cu foarte multă brutalitate, izolând de îndată toate încercările de revoltă sau de resurrecție ale societății. Așa s-a întâmplat mai apoi la Nicolina, la Iași, așa s-a întâmplat în Valea Jiului, așa s-a întâmplat la Brașov în 1987. Represaliile au fost intense, dușmăniile rapid identificate, oamenii izolați, arestați. Din punctul acesta de vedere, partidul a încercat să compenseze lucrurile juste din punct de vedere ideologic, cu măsurile aceste represive împotriva elementelor care nu erau sau care erau dăunătoare din punctul lui de vedere. Dar asta face ca în comunismul românesc să existe o diferență: autoritățile n-au avut o scală graduală de reacție.

Câți ani a durat acest război declarat intelectualilor și când s-a stins represiunea după revolta studențească?

Reverberațiile politicilor represive le găsim până în anii 1961-1962. Toate se leagă, de fapt, de o practică învățată a grupărilor contrarevoluționare. De fapt, în 1957 și în 1958, spre exemplu, Securitatea a învățat la fața locului – în Uniunea Sovietică, prin ofițerii ei primiți acolo să se specializeze – o nouă pedagogie a anchetei penale, tocmai pentru identificarea acestor grupuri contrarevoluționare din mediile intelectuale. Și asta face ca mai apoi să avem enorm de multe grupuri în instituții culturale, educaționale, în medii care aveau preocupări de natură culturală, în care sunt identificate astfel de grupuri. Enorm de multe procese împotriva acestora.

Ceea ce a făcut ca oamenii să înceapă să nu se mai vadă în grupuri mai mari de trei, pentru că regula spunea aceea că toți cei care se văd în grupuri mai mari de trei pot să intre în categoria aceasta de grupuri contrarevoluționare. Marea majoritate a proceselor făcute inclusiv în zona militară au fost procese publice, chiar dacă erau cu uși închise, au fost procese publice ținute în fabrici sau în alte medii similare, tocmai pentru a putea să fie suficient de pedagogice sau de pilduitoare pentru făptuitori. Și sunt enorm de multe cazuri foarte interesante care actualmente sunt puse în evidență de istoriografia mai recentă care cercetează, pe de o parte, arhivele securității și, pe de altă parte, arhivele partidului.