Bastionul european al creștinătății împotriva islamului. Singurul oraș din Europa pe care otomanii nu au reușit să-l cucerească

Visul marilor sultani otomani era cucerirea întregii Europe și islamizarea occidentului creștin. Speranțele lor s-au năruit în fața singurului oraș care a rezistat de două ori în fața celor mai puternice asalturi ale armatelor musulmane. Viena și apărătorii săi au salvat întreg continentul.

La începutul secolului al XIV-lea, în inima Asiei Mici, pe întinsele podișuri anatoliene lua naștere o putere care avea să facă lumea medievală să tremure. A fost cea mai mare forță islamică care a lovit vreodată lumea creștină, după marile invazii arabe din secolul al VIII-lea d.Hr. Era vorba despre Imperiul Otoman, clădit pe victoriile clanurilor lui Osman, călăreți războinici de neam turcic care au trecut prin foc și sabie vechile posesiuni ale Imperiului Bizantin, dar și cele ale celorlalți sultani selgiucizi. În doar câteva decenii, Imperiul Otoman bătea la porțile Europei. În anul 1354, după ce turcii au cucerit peninsula și fortăreața Gallipoli, au transformat acest loc în primul lor cap de pod pe continent.

Mai apoi, în anul 1389, otomanii conduși de sultanul Murad și, mai apoi, de fiul său, Baiazid „Fulgerul”, au reușit, după bătălia de la „Câmpia Mierlei”, să se instaleze în Balcani și, implicit, în sud-estul Europei. Treptat, statele nord-dunărene au devenit vasale ale turcilor, iar visul cel mai mare al sultanilor era să ajungă să supună întregul continent și, implicit, să islamizeze întreaga lume creștină occidentală. Acest vis al sultanilor a fost urmat cu tenacitate de câțiva suverani măreți ai Imperiului Otoman. De două ori, uriașele armate islamice ale otomanilor au forțat porțile Europei Occidentale și doar providența și rezistența îndârjită a unui oraș iconic din centrul Bătrânului Continent au făcut ca lumea creștină să reziste. Acel oraș a fost Viena, singura mare așezare urbană din Europa care a rezistat de două ori asediilor otomane, reușind să protejeze continentul și civilizația sa.

Gazi și ambițiile celui mai mare sultan al tuturor timpurilor

Otomanii doreau să cucerească Europa pentru a-și asigura expansiunea teritorială, ghidați de idealuri religioase, adică acel război sfânt sau gaza, dar și de nevoia de noi resurse și o poziție strategică superioară în fața marilor puteri creștine. Conform doctrinei islamice adoptate de statul otoman aflat în plină ascensiune, conducătorii aveau datoria sacră de a purta războiul sfânt împotriva „pământurilor necredincioșilor” (Dar al-Harb) pentru a extinde controlul musulman. Din punct de vedere strategic și geopolitic, otomanii doreau extinderea în zona Europei Centrale, pentru a pune mâna pe zone prospere, bogate în resurse.

Stăpânirea acestora asigura controlul asupra rutelor comerciale majore și aducea venituri substanțiale prin taxe și impozite, necesare întreținerii vastei armate otomane. Pentru a-și atinge obiectivele, otomanii au profitat de criza feudală a regatelor europene și de neînțelegerile dintre acestea. Ei dețineau o forță militară excepțională, adaptată noilor tehnologii (tunuri, arme de foc) și susținută de trupe de elită precum ienicerii. Mulți sultani au vrut să ajungă în Europa Centrală, inclusiv Mohamed al II-lea, marele cuceritor al Constantinopolului. Cu toate acestea, niciunul nu a reușit, fiind blocați, în general, în zona Transilvaniei și Ungariei, dar ocazional și în Principatele Române.

La începutul secolului al XVI-lea, mai precis în 1520, pe tronul Imperiului Otoman a ajuns un mare lider, poate cel mai mare din istoria Imperiului Otoman. Se numea Soliman Magnificul, iar în timpul său Imperiul Otoman a ajuns o forță politică și militară uriașă. Soliman a dus Imperiul Otoman la apogeul său, din centrul Asiei și până în Europa Centrală. El a fost primul care a fost cel mai aproape de a atinge obiectivul visat de sultani, și anume cucerirea Europei Centrale și deschiderea porților către Occident.

Povestea începe atunci când regele Ludovic al II-lea al Ungariei și al Boemiei a refuzat să plătească tribut turcilor. Soliman Magnificul și-a pus în mișcare teribila forță militară și a spulberat armatele Ungariei, la Mohács, în 1526, în numai două ore. O bună parte din Ungaria devenea pașalâc turcesc, iar Imperiul Otoman se învecina cu Imperiul Habsburgic.

Primul asediu al Vienei. Asaltul „Magnificului” și al uriașei sale armate

Încurajat de victoria de la Mohács, Soliman a decis să profite de momentul prielnic. Cu o armată de 100.000 de oameni, din care făceau parte și temuții ieniceri, dar și cu arme de foc și tunuri puternice, ajutat de vasali sârbi și moldoveni, Soliman Magnificul a plecat către Viena. După ce l-a numit pe Ibrahim Pașa mare comandant, Soliman a dat ordinul de plecare al trupelor în mai 1529, din Bulgaria. Drumul către Viena a fost infernal pentru otomani. Ploile și drumurile desfundate, dar mai ales bolile care bântuiau în rândul trupelor otomane au făcut ravagii, slăbind armata turcească.

În plus, pe drum, otomanii au pierdut numeroase cămile, un animal de povară esențial pentru armata imperială, iar marile tunuri de asediu au rămas împotmolite în noroaie. Turcii au făcut cinci luni până la Viena, luptând cu bolile și noroaiele. Abia la 27 septembrie, grosul trupelor otomane a ajuns sub zidurile Vienei. Soliman a dat ordin ca orașul să fie încercuit.

Pentru Soliman Magnificul, Viena reprezenta cheia dominației asupra Europei Centrale și a lumii creștine. Pentru Imperiul Otoman, cucerirea orașului oferea o poziție strategică de neegalat, deschizând calea către bogățiile Occidentului și asigurând controlul total asupra bazinului Dunării. În plus, era inima puterii Habsburgilor, dușmanii de moarte ai otomanilor. În total, 100.000 de luptători otomani au încercuit orașul și s-au pregătit de asalt.

O apărare disperată și forța uriașilor „landsknecht”

Dincolo de zidurile Vienei se afla o forță infimă față de cea otomană. Împăratul romano-german Ferdinand I de Habsburg plecase din oraș și îl lăsase în grija unei garnizoane formate din 24.000 de oameni, dintre care 22.000 de infanteriști și 2.000 de călăreți. Printre cei 24.000 de apărători ai cetății se aflau și temuții „landsknecht”, mercenari germani înarmați cu spade de două mâini și cu lănci lungi.

Pe lângă aceștia, la fel de importanți erau și archebuzierii spanioli trimiși de Carol al V-lea al Spaniei pentru a suplimenta apărarea cetății. Inclusiv regina Maria a Ungariei a trimis 1.000 de mercenari germani să susțină garnizoana, conduși de contele Niklas Salm. Apărarea era susținută de amenajări suplimentare de fortificații, dar și de piesele de artilerie montate pe parapeți.

Asediul Vienei a început cu o canonadă otomană. Artileria grea otomană rămăsese însă împotmolită în noroaiele de primăvară, iar cea ușoară, adusă sub zidurile cetății, nu producea pagube semnificative. Abia după o lună s-a produs o breșă în fortificații. Ienicerii au fost trimiși la asalt. Elita infanteriei otomane și-a găsit însă nașul.

Puternicii nemți din detașamentele de landsknecht au reușit să apere spărtura din zid, secerând cu uriașele lor spade. Nici măcar încercările otomanilor de a pătrunde săpând tuneluri pe sub ziduri nu au avut prea mare succes. Apărătorii Vienei au observat mișcările de trupe turcești și s-au dat lupte grele în subterane, mercenarii germani reușind să evite dărâmarea zidurilor. În tot acest timp, archebuzierii spanioli făceau ravagii de pe ziduri în rândul trupelor de asalt otomane. Ploile tot mai abundente au transformat terenul din jurul Vienei într-o mocirlă. Pulberea tot mai udă nu se aprindea, iar luptele corp la corp erau deosebit de sângeroase. Înecat în noroaie și cu pierderi grele, îngrijorat de venirea iernii, Soliman Magnificul a fost nevoit să abandoneze asediul și să renunțe la ideea cuceririi Vienei.

Războinicii Semilunii râvnesc din nou la stăpânirea întregului continent

Trecuse mai bine de un secol de la încercarea lui Soliman Magnificul de a forța porțile Europei Occidentale. Imperiul Otoman își trăise apogeul militar și politic. Începea să devină o construcție politică și militară anacronică într-o lume care se schimba tot mai mult. Conservatorismul și corupția endemică care puseseră stăpânire pe imperiu, rezistența la nou și modernismul erodau imperiul. Cu toate acestea, în anul 1683, Imperiul Otoman era încă o superputere. Stăpânea Balcanii, o bună parte din Ungaria (Pașalâcul de la Buda), iar Transilvania și Principatele Române erau state vasale.

Bătălia de la Călugăreni: 429 de ani de la victoria lui Mihai Viteazul asupra otomanilor. De ce domnitorul valah nu a exploatat avantajul

Așa că otomanii au decis să-și joace ultima carte. Totul sau nimic. Au încercat ceea ce numai marele Soliman Magnificul cutezase. Și anume, să atace Viena. Era capitala Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic, condus de puternica familie de Habsburg, și rămăsese singura redută a Europei Centrale și Occidentale în fața expansiunii otomane. În secolul al XVII-lea, Viena rămăsese un punct geostrategic-cheie. Dacă Viena cădea în mâinile otomanilor, cu siguranță Imperiul Otoman ar fi dobândit un alt prestigiu și, totodată, o putere economică care l-ar fi ajutat să amenințe Europa Occidentală. Era, practic, revitalizarea acestui colos islamic.

De acest lucru era convins și marele vizir „Kara” Mustafa. Fără știrea sultanului, în primăvara lui 1683, „Kara” Mustafa, mânat de ambiții personale (visa să devină sultan, iar cucerirea Vienei i-ar fi asigurat prestigiul necesar) și instigat de Imre Thököly, conducătorul protestanților unguri, rival de moarte al Habsburgilor, dă ordinul de mobilizare. Adună o armată uriașă de peste 150.000 de luptători, din rândul cărora nu lipseau toți vasalii: tătari, valahi, moldoveni și transilvăneni. A fost pregătită și o redutabilă artilerie otomană, cu tunuri uriașe pentru a sparge zidurile Vienei. Mașina de război a lui „Kara” Mustafa s-a pus în mișcare.

„Lăsați-l să vină. Voi lupta cu voi până la ultima picătură de sânge”

De cealaltă parte, Viena o ducea și mai prost ca în 1529. Împăratul Leopold, un erudit, dar nu un militar, mai degrabă potrivit pentru cariera ecleziastică, fuge din Viena, speriat de veștile care arătau că o uriașă forță otomană venea direct către oraș. În plus, tătarii trimiși ca avangardă făceau deja ravagii prin satele din împrejurimi. Împăratul se refugiază la Passau, iar orașul rămâne în grija contelui Ernst Rüdiger von Starhemberg, un războinic experimentat și ambițios.

Dacă în 1529 comandantul orașului dispunea de 24.000 de oameni, printre care celebrii mercenari germani și spanioli, în 1683 von Starhemberg avea la dispoziție doar 11.000 de oameni. Asta nu l-a împiedicat să răspundă cu un orgoliu exacerbat când a auzit dimensiunile armatei otomane. „Lăsați-l să vină. Voi lupta cu voi până la ultima picătură de sânge”, le-a transmis solilor otomani, care, după obicei, au cerut pământ și apă.

Von Starhemberg se bizuia mai degrabă pe fortificațiile deosebit de puternice ale Vienei, modernizate între timp, dar și pe artileria la fel de puternică. Pe 15 iulie 1683, von Starhemberg și-a dat seama, însă, că trebuia să înfrunte iadul. Otomanii s-au aruncat asupra Vienei. Turcii au dat nu mai puțin de 18 asalturi asupra cetății. La începutul lunii septembrie, Viena era în pragul colapsului. Otomanii au săpat tuneluri adânci pe sub fortificații, iar zidurile începuseră să se prăbușească. Doar o treime din garnizoana Vienei mai era în viață la 12 septembrie.

Lâncezeala lui Kara Mustafa și sosirea unei „vedete” a vremurilor

Cea mai mare greșeală a lui Kara Mustafa a fost lâncezeala și lipsa de decizie. Mai precis, a preferat să bombardeze orașul și să trimită ingineri să sape pe sub zidurile Vienei, în loc să atace în valuri. Încă câteva asalturi, ce-i drept cu pierderi, ar fi dus la prăbușirea inevitabilă a orașului. Visul lui Kara Mustafa ar fi devenit realitate.

Comandantul otoman a preferat însă să bombardeze și să aștepte. Suficient timp cât bolile să înceapă să facă ravagii prin tabăra otomană, dar și ca forțele creștine să se mobilizeze pentru a trimite întăririle necesare garnizoanei din Viena. Papa Inocențiu al XI-lea a trimis un apel disperat către toți regii creștini. Singurii care au răspuns chemării Papei au fost regele Poloniei, Ian Sobieski, electorul Bavariei, Maximilian Emmanuel, George Friedrich von Waldeck, dar și electorul Saxoniei, George al III-lea von Wettin.

Un rege ungur, un principe român și trădarea care a pierdut Balcanii. Eroismul cavalerului negru de sub zidurile cetății Porumbiței

Vedeta campaniei era, fără îndoială, Ian Sobieski, regele Poloniei. Născut în Olesko, astăzi parte a Ucrainei, Sobieski era un războinic veritabil, dedicat principiilor cavalerismului. Acesta s-a remarcat în numeroase bătălii, fiind o legendă vie. Regele Poloniei a adunat 23.000 de luptători și a făcut joncțiunea cu electorul Bavariei, cu 11.000 de luptători, cu prințul George Friedrich von Waldeck, cu 8.000 de soldați germani din Franconia și Suabia, dar și cu electorul Saxoniei, George al III-lea von Wettin, cu peste 9.000 de soldați din Saxonia. La aceștia se adăugau trupele conduse de ducele Carol de Lorena, cu 20.000 de austrieci.

Interesant este faptul că acestei armate i s-a alăturat și prințul George de Hanovra, cu 600 de călăreți. Era vorba despre viitorul George I, rege al Angliei. Tânărul prinț Eugeniu de Savoia se alăturase și el cu un grup de soldați. În total, erau 66.000 de soldați sub comanda generală a regelui Sobieski.

„Jezus Maria, ratuj”

Ducele de Lorena, un bun strateg, a realizat planurile de bătălie. Acesta și-a propus ca trupele aliate să se prăvălească asupra otomanilor de pe dealurile înalte ale Kahlenbergului, să-i prindă pe otomani ca într-un clește, între zidurile orașului, Dunăre și râul Viena. Carol de Lorena spera să-i prindă nepregătiți pe otomani. Marele vizir avea însă spioni buni și aflase de apropierea trupelor creștine, așa că s-a pregătit, comasând luptători în șanțurile fortificate de la Döblingerbach și Krottenbach.

Trupele electorilor germani, dar și ale ducelui de Lorena, au reușit să împingă trupele otomane și au eliberat mai multe sate și redute. Gloria le-a revenit însă războinicilor lui Sobieski. Adică faimoșilor husari înaripați, o elită a cavaleriei din secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Protejați de coifuri ranforsate cu apărătoare nazală și obrăzare, apărătoare din armură pentru brațe și coapse, dar și de cuirase peste care purtau piei de leopard și solzi de metal sub forma unor aripi care zăngăneau amenințător, husarii „înaripați” erau înarmați cu lănci lungi, dar ușoare, de tip kopia. În plus, aveau o sabie curbă, patru pistoale, un ciocan de luptă și o carabină scurtă.

În fruntea husarilor se afla însuși Jan Sobieski. Armura sa era asortată cu postavuri albastre și o blană mare de leopard. Alături de el se afla prințul Jakub, fiul său, care avea doar 14 ani. Husarii au intrat în linie de luptă, în uralele celorlalți soldați. În spatele husarilor și pe flancurile acestora s-au aliniat pancerny, cavaleria nobiliară, dar și kwarciany, trupe de cavalerie ușoară.

Cu strigătul de luptă „Jezus Maria, ratuj” (n.r. „Iisuse, Maria, ajută-ne!”), Jan Sobieski și-a aruncat cavaleria asupra otomanilor. „Îmbrăcați în oțelul lor strălucitor, cu blănurile lor de tigru sau leopard fluturând în vânt și cu aripile de vultur prinse de spate, husarii care deschideau atacul prezentau un spectacol aproape nepământesc”, spune Ludwig Heinrich Dyck în articolul său „The 1683 Battle of Vienna: Islam at Vienna’s Gates”.

Otomanii au capotat în fața acestei șarje incredibile. A urmat apoi măcelul, otomanii fiind vânați de husarii și ceilalți cavaleriști polonezi. Vizirul a reușit să fugă cu steagul Profetului, iar Viena era eliberată. Această bătălie a marcat inclusiv prăbușirea militară a Imperiului Otoman, lăsând locul altor mari forțe care au dat tonul geopoliticii europene.