În mod tradițional, românii sărbătoreau Anul Nou în alt anotimp, la începutul primăverii, fiind o sărbătoare păgână cu multe semnificații ritualice. Petrecerile actuale sunt împrumutate din Vestul Europei.

Pentru românii de astăzi, Ajunul Anului Nou se sărbătorește pe 31 decembrie. Pare că așa a fost mereu, mai ales că obiceiul de a merge cu plugușorul este atestat și în „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă, de acum aproximativ 150 de ani. Mulți ar fi poate suprinși să afle că, de fapt, la români, sărbătorirea Anului Nou, pe 1 ianuarie, nu este o tradiție de când lumea și pământul. Din contră, este un obicei relativ nou, dictat mai ales de schimbările calendaristice, dar și de obiceiurile vest-europene care au pătruns în Principate, întâi în cadrul familiilor boierești, al târgoveților și mai apoi generalizându-se și în lumea sătească.

Când sărbătoreau românii Anul Nou?

Răspunsul la această întrebare este cât se poate de simplu. Românii marcau trecerea Anului Nou, în mod tradițional, la începutul primăverii, adică în luna martie. Era o tradiție păgână, unii spun că împrumutată de la romani, care sărbătoreau Anul Nou în aceeași perioadă, fie, cum spun alții, are rădăcini și mai vechi, chiar din fondul civilizațiilor agrare neolitice și eneolitice.

În orice caz, Anul Nou la români coincidea cu marcarea echinocțiului de primăvară, atunci când pentru vechile popoare se termina iarna și începea anotimpul lucrărilor agricole. Lucru lesne de observat prin tradițiile de Anul Nou, specifice mai degrabă primăverii și mai puțin iernii. De exemplu, mersul cu plugușorul marca, în mod ritualic, în comunitățile românești, primul arat de primăvară. Sărbătorirea trecerii în noul an, primăvara, era un obicei întâlnit la multe popoare vechi, inclusiv la romani.

În perioada Republicii Romane, mai ales la începuturile sale, anul calendaristic avea doar 10 luni, iar începutul acestuia a fost stabilit pe data de 1 martie. Era, de altfel, o lună dedicată zeului Marte și avea o dublă semnificație, marcând începerea unui nou an agricol, dar și cel al sezonului propice pentru începerea campaniilor militare.

Fiindcă de multe ori, apăreau nesincronizări, mai ales legate de mișcările soarelui, în anul 153 îHr, Senatul Republicii Romane a hotărât ca anul să fie împărțit în 12 luni, iar prima zi a anului să fie 1 ianuarie. Nici de această dată nu a fost rezolvată problema, iar la începuturile constituirii Imperiului Roman, Senatul a schimbat iar data începerii noului an, revenind la data de 25 martie, sărbătorită de majoritatea popoarelor italice, înainte ca Roma să devină o super putere. Multe civilizații agrare sărbătoreau, încă din neolitic, începutul unui nou an, prin ritualuri agrare, la începutul primăverii. Era, de altfel, logic, în condițiile în care începutul anului agricol era cel mai important și are asigura supraviețuirea comunității prin lucrările de primăvară.

Cum am ajuns să mergem cu plugușorul în miezul iernii

Mult timp, noul an a fost sărbătorit primăvara. Odată cu generalizarea și instituționalizarea creștinismului în Europa, aceste sărbători păgâne au fost abandonate sau interzise, cel puțin în zonele bine controlate de Biserică. Erau, însă, continuate și păstrate în zonele cu control marginal al clericilor, în zonele încă păgâne sau în comunitățile unde presiunea religioasă nu era atât de drastică, inclusiv în teritoriile locuite de români.

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, tradiția Anului Nou este reluată, dar încărcată de semnificații religioase și mutată pe data de 1 ianuarie, iar de atunci așa a rămas. La români, însă, a durat ceva vreme până când să fie recunoscută data de 1 ianuarie ca zi de sărbătoare a începerii unui nou an. Țăranii continuau să celebreze fertilitatea și începerea noului an agricol, în luna martie, odată cu aratul. De altfel, noul calendar a fost adoptat oficial în România abia după Primul Război Mondial, în anul 1919. Vechile tradiții și ritualuri de primăvară au fost „mutate” iarna, pentru a putea fi „împăcate” calendarul și obiceiurile străvechi. Așa s-a ajuns la mersul cu plugușorul și cântatul aratului în mijlocul iernii.

Revelionul, un import franțuzesc

Sărbătorirea Anului Nou pe data de 1 ianuarie a pătruns în spațiul românesc mai devreme de 1919. Mai întâi în familiile domnitoare și curțile boierești, mai ales prin prisma copiilor de boieri sau principi plecați la învățătură în străinătate. Apoi ușor-ușor, din dorința de a se alinia tradițiilor europene, a fost adoptat de târgoveți și mai apoi de țărani.

Revelionul a ajuns mai greu, însă, în casele românilor de rând. Moda organizării Revelionului , un obicei vest-european, apare în spațiul românesc abia după jumătatea secolului al XIX-lea. Evident, era practicat de marile familii boierești și însemna doar o masă după balul din noaptea de 31 decembrie. Paharnicul Constantin Stamate trece Revelionul în dicționarul său de neologisme, semn că era un cuvânt absolut nou. Mai apoi, odată cu instaurarea monarhiei în România, Revelioanele încep să devină ceva obișnuit în familiile înstărite, de la oraș. La țară, această petrecere de sorginte franțuzească ajunge foarte târziu.

Ritualuri păgâne de Anul Nou

Anul Nou așa cum era sărbătorit în mod tradițional de către români, adică la începutul primăverii, era încărcat de o simbolistică aparte. În primul rând, erau ritualurile care aveau ca menire să atragă fertilitatea asupra solului și a animalelor domestice. Apoi erau ritualurile legate de fertilitatea cuplului și a iubirii între tineri, care în cele din urmă avea să aducă prosperitate comunității. În primul rând, era tradiția plugușorului, cel practicat astăzi în Ajunul Anului Nou.

În trecut, Plugușorul reprezenta o urare către gospodarul care pleca la arat, dar și un soi de incantație care urma să atragă bunăvoința zeităților. Unul dintre aceste obiceiuri era înhămarea ritualică, la plug, a celor mai frumoși și puternici boi. Boii care trăgeau plugul erau duși de 12 flăcăi prin sat și adresau urări și formule ritualice tuturor gospodarilor din sat. Boii aveau panglici colorate și mai ales tălănci mari și zgomotoase pentru a alunga duhurile rele din brazdă.

Când se ajungea cu plugul pe ogor, se trăgea prima arătură simbolică, nu înainte însă de a sparge un ou, pe brazde, în fața boilor. Tot în acea perioadă, gospodarul punea pe capul copilului o coroniță cu monezi și flori și îl ridica de trei ori la grindă, iar sub picioarele copilului se așterneau ramuri de brad și un fier de plug. Se aprindeau și focuri sau roți de foc prin care se încerca alungarea duhurilor rele, dar și purificarea brazdelor. Erau organizate jocuri ale caprei și ursului, ritualuri foarte vechi. Primul, jocul caprei, marca fertilitatea și puterea naturii asupra stihiilor iernii, în timp ce jocul ursului marca ieșirea din iarnă și apariția ursului în pădure, în căutare de hrană. În plus, multe jocuri ale ursului respectă ritualuri vechi de inițiere, acesta fiind un animal totemic pentru multe populații străvechi.