Castelul Nopcsa renaște din ruină: secretele baronului tâlhar din Hațeg
După o investiție de peste 11,5 milioane de lei derulată de Consiliul Județean Hunedoara, vechiul domeniu nobiliar de la poalele Masivului Retezat a revenit la viață în toamna anului 2025. Redat comunității sub forma unui muzeu dedicat patrimoniului regional și familiei care i-a dat numele, edificiul găzduiește astăzi expoziții și evenimente publice, la capătul unui amplu proces de consolidare și restaurare.
Portretele familiei Nopcsa. Foto: Daniel Guță
Decenii de degradare și vânătoare de comori
Noua înfățișare contrastează puternic cu starea critică în care se afla ansamblul cu doar un deceniu în urmă. Lăsată în paragină după anul 2000, clădirea a căzut victimă intemperiilor și vandalismului. Înainte de demararea șantierului, acoperișul era prăbușit pe mari porțiuni, tencuiala era complet degradată, iar anexele gospodărești erau reduse la stadiul de mormane de moloz. Din parcul exotic amenajat odinioară de aristocrați nu mai rămăsese decât o suprafață virană.
O soartă deosebit de dură a avut-o renumita sufragerie a conacului, cunoscută drept „camera oglinzilor”. Spațiul, altădată decorat spectaculos cu piese de mobilier de epocă și oglinzi masive, a fost devastat sistematic de căutătorii de comori convinși că baronii Nopcsa își zidiseră averile în pereții reședinței.
Declinul începuse încă din perioada comunistă, moment în care conacul nobiliar a fost rechiziționat și a funcționat succesiv ca tabără pentru elevi, cămin pentru orfani și, în cele din urmă, școală specială cu internat destinat copiilor cu dizabilități, destinație menținută până la închiderea definitivă a instituției la începutul anilor 2000.
O premieră pentru patrimoniul nobiliar din Țara Hațegului
Proiectul de la Săcel reprezintă o excepție fericită pentru patrimoniul aristocratic din zonă, fiind prima reședință nobiliară reabilitată complet și introdusă în circuitul turistic după 1990. Soarta altor monumente similare rămâne incertă: Castelul Kendeffy din Sântămăria-Orlea este închis și conservat de douăzeci de ani, cel din Nalați se află în paragină, iar Castelul Nopcsa din Fărăcădin este restaurat, dar nefuncțional. Totodată, domeniul Pogány din Păclișa a fost cumpărat de un investitor privat și traversează propriul său proces de refacere.
Poziționarea în vecinătatea unui parc tematic dedicat dinozaurilor, precum și interesul vizitatorilor români și maghiari pentru vestigiile administrative și feudale ale Transilvaniei istorice au transformat domeniul într-o destinație atractivă.
Trecutul familiei continuă să incite istoricii. La intrarea în castel veghează și astăzi un blazon cioplit în piatră care înfățișează un corb, simbol heraldic ce a dat naștere ipotezei unei înrudiri cu familia Corvineștilor. În publicația Sargetia. Acta Musei Devensis, cercetătorii Ionuț-Cosmin Codrea și Costin-Daniel Țuțuianu amintesc:
„Cum a ajuns corbul pe blazonul familiei Nopcsa este o necunoscută. Nagy Iván susţine că apariţia păsării se datorează înrudirii, pe linie maternă prin familia Marsinay, cu familia Huniazilor.” Cu toate acestea, specialiștii subliniază că ipoteza legăturii de sânge rămâne doar o teorie neverificată pe deplin documentar.
Ascensiunea unei dinastii aristocratice
De-a lungul veacurilor al XIX-lea și al XX-lea, Nopcsa s-a numărat printre cele mai influente familii nobiliare hunedorene. Primul care a obținut rangul de baron a fost Elek (Alexius) Nopcsa (1775–1862), demnitar important la Viena și în administrația transilvăneană.
Generațiile următoare au consolidat această poziție publică. Un alt descendent purtând același nume, Elek Nopcsa (1848–1918), născut chiar pe domeniul de la Săcel, a deținut funcția de deputat și a condus Opera Maghiară din Budapesta. Căsătorit cu Matilda Zelenka-Zelenski, acesta a lăsat în urmă trei copii: Franz, Elek (care a ales cariera armelor) și Ilona, devenită soție a contelui Alfred Pallavicini.
Savantul vizionar și spionul imperial: Franz Nopcsa
Fără îndoială, cea mai complexă personalitate a dinastiei a fost baronul Franz Nopcsa (1877–1933). Destinul său de savant a debutat spectaculos în tinerețe, după ce sora sa, Ilona, a adunat o serie de oase fosilizate de pe pământurile familiei de la Sânpetru. Prezentate paleontologului vienez Eduard Suess, fragmentele s-au dovedit a fi resturi fosile de dinozauri pitici, deschizând o cale de pionierat în știința europeană.
Franz Nopcsa nu s-a limitat însă la cercetare. Pasionat de etnografia și geografia Peninsulei Balcanice, el s-a implicat în acțiunile de eliberare națională ale triburilor din nordul Albaniei, sperând chiar să fie încoronat monarh al acestui stat sub tutela Vienei. În lucrarea biografică dedicată cercetătorului, Andrew Tasnády-Kubacska nota:
„O reuşită ar fi avut ca rezultat independenţa Albaniei, cu Nopcsa însuşi ales rege sub protectoratul Austro-Ungariei. Inutil să spunem că Nopcsa nu a devenit niciodată rege al Albaniei, care îşi obţinuse independenţa în 1912.”
Ulterior, talentul său lingvistic și cunoașterea detaliată a terenului l-au transformat într-un valoros agent militar pe durata Marelui Război. Într-o cronică apărută în ziarul Patria în anul 1933, activitatea sa clandestină era descrisă fără ocolișuri:
„Baronul Franz Nopcsa, la izbucnirea războiului, când fu mobilizat cu gradul de căpitan al cavaleriei maghiare, se angajă, deoarece poseda limbile balcanice — ca spion al comandamentului german în Balcani. A cutreierat astfel, însoţit de un intim al său, albanezul Baiazid Elmas Doda, care a devenit mai pe urmă secretarul său, întreg ţinutul Serbiei, Macedoniei şi Albaniei, deghizat în cioban cu oi.” — Ziarul Patria (1933)
Viața aventurierului s-a sfârșit printr-o tragedie la Viena, în 1933, când și-a ucis colaboratorul și partenerul de viață, Bajazid Doda, înainte de a-și lua propria viață.
Misterul lui „Față Neagră”, nobilul tâlhar din romane
Memoria colectivă locală a reținut însă cu precădere figura baronului László Nopcsa (1794–1884). Comite suprem al comitatului timp de un deceniu și jumătate, acesta a trăit 90 de ani și s-a remarcat printr-o prezență autoritară. Deși a participat la Adunarea de la Blaj din 1848 afirmându-și originile românești, reputația sa istorică a rămas marcată de zvonuri sumbre.
Într-un material publicat de Szabadság, Kun-Gazda Gergely îl descria drept un personaj dual: „Aristocratul hunedorean, temut și fidel împăratului, era un om avid de putere și violent, care stăpânea regiunea ca un adevărat despot. În personalitatea sa, cultura aleasă se amesteca cu suspiciunea unor crime secrete.”
Controversa a căpătat proporții naționale după apariția romanului de capă și spadă Sărmanii bogați, publicat între 1860 și 1861 de Jókai Mór. Personajul negativ, aristocratul Hátszegi Lénárt, ducea o existență duplicitară: ziua era un nobil impecabil integrat în înalta societate, iar noaptea devenea „Fatia Negra” („Față Neagră”), liderul nemilos al unei bande de hoți și falsificatori de monedă. Publicul vremii a identificat imediat personajul fictiv cu stăpânul de la Săcel.
Publicația Curentul rezuma această imagine în ediția sa din 1938:
„Faţă Neagră e o poreclă a unui latifundiar din vestita familie de origine românească a Nopceştilor (Nopcsa - Nopcea) din Ţara Haţegului. Nopcea acesta din romanul lui Jokai e un cap de bandă de falsificatori de monete, trăind o viaţă dublă, în lumea selectă a aristocraţiei dela Budapesta şi din celelalte metropole, şi-n lumea minerilor şi păstorilor valahi din Munții Apuseni.” — Ziarul Curentul (1938)
Poveștile populare adăugau detalii spectaculoase scenariului. Cotidianul Dimineața consemna în perioada interbelică felul în care acționa faimosul personaj:
„Din isprăvile acestui om ciudat se povesteşte că seara, după ce se despărţea de soţia sa, se retrăgea în apartamentele sale şi îmbrăcând alte haine îşi punea o mască neagră pe faţă, după care ieșea din castel printr-un tunel subteran ce pornea din pivniţa castelului şi mergea până într-o grotă care se găsea în malul apei Almăşelului.” — Ziarul Dimineața
Se spunea că aristocratul își pândea victimele pe drumul spre moșia Zam de pe Valea Mureșului, jefuind călătorii din diligențe și întorcându-se nevăzut prin pasajul secret. Dacă unele relatări din epocă îl catalogau drept un bandit lipsit de scrupule, alte versiuni folclorice consemnate ulterior, precum cele din publicația Calendarul Nostru din 1966, îi atribuiau o aură de haiduc generos, care ar fi împărțit prada luată de la nobili țăranilor săraci din zonă.
Impactul romanului a fost atât de adânc încât familia Nopcsa a încercat în instanță, în repetate rânduri, să stopeze publicarea cărții. În 1926, urmașii au deschis un proces acuzând denigrarea memoriei înaintașului lor. Încă din ianuarie 1884, scriitorul Jókai Mór trimisese presei o declarație oficială în care nega faptul că eroul cărții sale s-ar fi bazat pe persoane reale. Ironia sorții a făcut însă ca această dezmințire să vadă lumina tiparului la 18 ianuarie 1884, la doar șase zile după trecerea în neființă a lui László Nopcsa, survenită la Deva.
Explorează subiectele:
