Cine erau turnătorii din România comunistă. Ce îi determina pe români să-și dea în gât colegii de serviciu, vecinii sau familia

Delațiunea sau, în limbaj cotidian, turnătoria, a fost un simbol al comunismului românesc. Denunțul către Securitate a devenit un mod de răzbunare între vecini sau colegi de serviciu, și nu numai. Specialiștii explică profilul turnătorului, dar și cât de extins a fost acest fenomen.

Delațiunea, conform Dicționarului explicativ al limbii române, este o formă de denunțare, de pâră. Ea este secretă și este adresată, de cele mai multe ori din motive josnice — invidie, interes personal sau frică — unei persoane sau unei organizații care deține puterea și are capacitatea de a-l pedepsi pe cel denunțat.

Delațiunea a existat dintotdeauna și a jucat un rol semnificativ și distructiv în istorie. De multe ori, aceasta presupunea și mărturisirea unor lucruri complet false despre o persoană sau mult exagerate.

Fenomenul denunțării a fost specific regimurilor totalitare și autoritare, reprezentând totodată un instrument-cheie al acestora. Cu ajutorul denunțătorilor, aceste regimuri puteau controla mai ușor populația și răspândi teroarea. În cadrul regimurilor totalitare, delațiunea a fost transformată dintr-un act reprobabil într-o „obligație” civică sau într-o „cruciadă” ideologică.

În România, delațiunea a fost o practică socială și discursivă fundamentală a regimului comunist din perioada 1947–1989. În plus, ea a fost instituționalizată prin intermediul Securității, care a transformat denunțul într-un instrument de teroare.

Se presupune că peste 500.000 de români au fost arestați din motive politice în primele decenii ale regimului comunist, adesea în urma turnătoriilor. Securitatea a utilizat o rețea formată din sute de mii de informatori pentru a monitoriza societatea, transformând vecinii, colegii și chiar rudele în surse de informații.

Mai mult decât atât, Securitatea a întreținut intenționat o psihoză generală, lăsând impresia că românii sunt supravegheați la fiecare pas. Acest lucru a generat o atmosferă de suspiciune, frică și distrugere a încrederii interumane, care persistă până în prezent.

Despre acest fenomen al „turnătoriei” politice la români în anii comunismului, despre profilul turnătorului și motivele care îl împingeau să le facă rău semenilor prin denunțuri, dar și despre multe alte aspecte legate de această temă, „Adevărul” a discutat cu istoricul și profesorul Mădălin Hodor, care are o vastă experiență în studierea arhivelor Securității.

Turnătorul tipic: interesat de beneficii materiale dar și să moară capra vecinului

„Adevărul”: Cum a apărut și cum funcționa sistemul informatorilor în perioada comunistă?

Mădălin Hodor: Nu este ceva pe care să-l fi inventat comuniștii din România. Este o practică veche. Dar este sigur faptul că fenomenul a căpătat amploare în România în timpul regimului comunist, după instalarea acestuia și după comunizarea tuturor instituțiilor, inclusiv a Poliției Secrete. Au fost recrutați din ce în ce mai mulți oameni care să colaboreze cu regimul.

Ce categorii de colaboratori și informatori existau în rețeaua Securității?

Au existat, într-adevăr, mai multe categorii. Ne gândim, în primul rând, la cei care făceau parte din rețeaua informativă. Această rețea informativă cuprindea totalitatea surselor pe care le avea Securitatea. Iar rețeaua informativă avea mai multe categorii.

Categoria cea mai importantă era cea a informatorilor. Aceste persoane erau recrutate de Securitate cu scopul de a urmări orice țintă a instituției. Dacă Securitatea urmărea o persoană și era interesată de activitatea ei, erau recrutați astfel de informatori care ofereau detalii cu privire la persoana vizată.

Colaboratorii reprezentau o altă categorie. Aceștia erau recrutați pentru sarcini generale și ocazionale. Dacă aflau sau auzeau ceva, nu erau îndreptați în mod special către o anumită persoană, ci către un cerc de relații sau o anumită categorie socială.

După aceea urmau sursele ocazionale sau așa-numitele persoane de sprijin. Ele făceau parte din rețeaua informativă, dar nu aveau sarcini permanente.

De asemenea, existau și persoanele oficiale, adică persoane care, prin funcția pe care o dețineau sau prin faptul că făceau parte din instituții ori din aparatul de stat, furnizau informații Securității atunci când li se solicita acest lucru, fără să fie înregistrate ca informatori sau colaboratori. Li se cereau pur și simplu informații despre un coleg sau despre un angajat. Puteau să furnizeze și informații de natură politică, dacă ei considerau că sunt relevante sau dacă Securitatea le solicita acest lucru.

Cum erau recrutați oamenii de către Securitate?

Totul depindea, de fapt, de persoana supusă procesului de recrutare. În general, ofițerii de Securitate făceau un studiu asupra persoanelor pe care urmau să le recruteze și, de regulă, încercau să se oprească asupra unor persoane care aveau un potențial ridicat de a colabora cu Securitatea, din diverse motive.

Fie erau cointeresate material, fie motivate de posibilitatea unei avansări, fie aveau o situație familială deosebită, fie aveau motive personale împotriva persoanei pentru care erau recrutate, fie puteau fi șantajate pe baza unor materiale compromițătoare.

În general, și aceasta era o chestiune pe care orice ofițer de Securitate se străduia să o facă, exista o atentă studiere a sursei. Dădea prost în fața superiorilor și a colegilor dacă, de exemplu, un ofițer de Securitate încerca să recruteze o persoană, iar acel om refuza colaborarea. Acest lucru putea afecta chiar și cariera ofițerului.

În anii ’50-’60, ofițerii de Securitate încercau să folosească, cu precădere, metode de forță și să forțeze recrutarea. Nu neapărat prin bătăi, ci și prin constrângere psihică.

Spre anii ’70, în momentul în care Securitatea a început să devină mai profesionistă, în sensul că ofițerii care intrau în instituție aveau deja studii superioare, s-a trecut la un mod operativ bazat pe anumite norme.

Cum l-a înfruntat ÎPS Calinic pe şeful Securităţii după ce a ajuns stareţ la Mănăstirea Sinaia

Din studiile pe care le-am efectuat, am observat că sursele recrutate pe bază de șantaj sau material compromițător tindeau să nu spună adevărul, să ofere informații doar de frică sau chiar să inventeze lucruri. Astfel, eficacitatea lor informativă era scăzută, iar Securitatea a început să recomande ofițerilor să nu mai recruteze persoane pe bază de șantaj sau materiale compromițătoare. Doar în cazuri extreme aceste metode mai erau acceptate.

În proporție de aproximativ 90%, sursele erau recrutate prin cointeresare, adică oferindu-li-se avantaje materiale sau alte beneficii în societate.

În ultimii ani ai comunismului, ofițerul de Securitate nu mai risca aceeași stigmatizare profesională dacă era refuzat de surse. În anii ’80 nu mai era considerată o tragedie o astfel de situație și au existat destule cazuri de surse care au renunțat să mai facă parte din rețeaua informativă, fie din motive personale, fie pentru că pur și simplu nu mai furnizau informații. Marja de manevră era mai mare în anii ’80, iar oamenii puteau să refuze recrutarea.

„Erau încurajate delațiunile și răzbunările la serviciu”

În ce măsură delațiunea era folosită ca instrument de răzbunare?

Delațiunea, în perioada comunistă, era și un mod de a te răzbuna pe o altă persoană. Din acest punct de vedere, putem spune că Securitatea era în rolul unui „diavol” care oferea tuturor posibilitatea de a-și explora latura întunecată a personalității.

Erau încurajate delațiunile și răzbunările la serviciu, fiind stimulate orgoliile și tot ceea ce putea duce la o denunțare sau la obținerea unei informații.

Bineînțeles că au existat numeroase cazuri în care „turnătoriile”, ca să le spunem așa, erau rezultatul unor răfuieli personale.

Existau cazuri în care membrii familiei colaborau cu Securitatea?

În dosare au fost întâlnite situații reale în care soții au fost informatori ai Securității și au dat note informative despre partenerii de viață. Într-adevăr, au existat și cazuri de rude care au furnizat astfel de informații.

Copiii, însă, mai puțin. Nu am întâlnit cazuri de copii care să dea informații din interiorul propriei familii. Copiii erau recrutați — și aici vorbim despre elevi — cel mai adesea în probleme legate de învățământ, pentru a da note informative despre ceea ce se întâmpla la școală, fie despre profesori, fie despre colegi.

De asemenea, li se cerea să relateze dacă auzeau în clasă diverse discuții despre ascultarea posturilor de radio străine sau bancuri cu Ceaușescu.

Turnătorii și psihoza pândei care ne marchează încă destinul

Cât de extinsă era, în realitate, rețeaua informativă a Securității?

Nu există cifre absolute privind numărul celor care „turnau” la Securitate. Încă nu avem o imagine foarte clară din punct de vedere numeric. Dar ceea ce pot spune cu siguranță este că, în anii ’80, nu erau mai mult de 450.000 de oameni în rețeaua informativă. Și asta la o populație de aproximativ 23 de milioane de locuitori.

Turnători racolați din liceu. Securitatea despre „Cecilia“, o fată de doar 15 ani: „Volubilă, sociabilă, agreată de colectiv“

Sigur că legenda lansată chiar de Securitate — pentru că era interesată să răspândească astfel de percepții — susținea că unul din doi români era turnător. Ceea ce era complet fals.

Asta nu înseamnă că oamenii nu credeau în această legendă. Mulți erau convinși că există turnători peste tot și se fereau permanent. De fapt, acesta era și interesul Securității: să creeze o psihoză în rândul populației și să-i determine pe oameni să se autocenzureze, să nu vorbească și să nu comenteze, de teama că informatorii Securității ar putea fi oricând lângă ei.

În realitate, tehnic vorbind, o asemenea amploare a supravegherii nu era posibilă. Însă faptul că populația era convinsă că este supravegheată permanent era tot ce conta pentru Securitate. Efectul pe care și l-au dorit a fost creat.

Ce efecte a lăsat această perioadă asupra societății românești de astăzi?

Trauma aceasta este încă prezentă în societatea noastră. După 1990, ea a fost transferată asupra serviciilor de informații din România actuală, iar foarte mulți oameni cred și astăzi că sunt supravegheați, ascultați și că serviciile sunt peste tot.

Între timp au apărut și alți actori — marile companii și giganții rețelelor de socializare — iar mulți oameni cred că sunt supravegheați și de aceste companii. În ultimă instanță există și o doză de adevăr, pentru că ele colectează date personale.

La noi, în România, această teamă că suntem supravegheați și ascultați permanent, teamă care există într-o anumită măsură peste tot în lume, este amplificată de moștenirea perioadei comuniste.

Există o lipsă profundă de încredere care ne caracterizează și care vine tocmai din această moștenire: ideea că ne supraveghem și ne turnăm unii pe alții și că serviciile sunt implicate peste tot.

Această neîncredere creează mari probleme în societatea românească, în special probleme de credibilitate — pentru clasa politică, pentru jurnaliști și, în general, pentru orice categorie publică.