Cojo, după gestul obscen al lui Ian: Naivitatea de a separa artistul de om
Andrei Cojocaru denunță modul în care societatea se raportează la artiști, după arestarea lui Ian Foto: Instagram/@robertvesa_
Incidentul provocat de Ian în timpul unui concert nu trebuie privit ca un efect direct al muzicii trap sau al genului hip-hop, consideră Andrei Cojocaru (Cojo). În opinia muzicianului, manifestarea este simptomul unui fenomen mult mai amplu legat de statutul privilegiat pe care publicul îl acordă interpreților atunci când aceștia încalcă normele de conviețuire socială.
Cojo subliniază că situația nu reprezintă o noutate, singura diferență fiind audiența semnificativă care a asistat la scenă. El consideră că rădăcina problemei constă în scuza comodă de a judeca separat opera de creatorul ei, oferindu-le unor figuri publice impunitate morală.
„Nu e vorba despre cultura hip-hop sau despre trap, nu e vorba despre un stil muzical, nu e vorba despre un simplu gest deplasat al unui artist, nu e vorba de o generație anume, ci despre un mod general în care sunt priviți artiștii, nu doar în România. Nu e nici prima oară și nici ultima când un artist face o mizerie condamnabilă din punct de vedere social sau moral. Diferența aici față de multe alte situații este că pe Ian l-au văzut mai mulți oameni decât de obicei. Problema principală este faptul că majoritar, oamenii încă mai au naivitatea de a separa «artistul» de «arta lui» și așa apare scuza asta perfectă a personajului care poate face orice. De la Țancă care recunoaște cu mândrie în public că își bate sau și-au bătut femeile din fostele relații, la Cheloo care are un însemn cel puțin curios, posibil eligibil de încă un dosar penal, tatuat pe spate, pe care încă îl ascultă lumea, până la Kanye West care a dat multiple sold-out-uri world-wide după ce a avut toate rant-urile neo-naziste, sau Travis Scott care încă mai are concerte după incidentul Astro World.”
— Cojo
Această deconectare este amplificată, potrivit lui Cojo, de trăirile intense asociate melodiilor ascultate, care ajung să suspende judecata critică a spectatorilor. El a punctat că, dacă astfel de fapte ar fi evaluate fără componenta artistică, ar atrage oprobriul general.
„Dacă ai pune în alt context toate principiile astea morale găunoase care rezultă din acțiunile tuturor celor enumerați și le-ai prezenta oamenilor, cel mai probabil majoritatea le-ar condamna, dar atunci când pui lângă ele fața celui pe arta căruia ai plâns sau ai trăit niște emoții puternice la un moment dat, responsabilitatea dispare. Ian e doar un alt exemplu la colecția de indivizi de sex masculin din lumea asta, care cred că arta e despre a fi un om de nimic oricând simți tu nevoia, fiindcă lumea o să te iubească oricum.”
— Cojo
Mecanismul din spatele derapajelor: iluzia puterii și lipsa sprijinului psihologic
În ceea ce privește motivația lui Ian, Cojo este convins că evenimentul nu a fost o strategie premeditată de acumulare a atenției prin scandal, ci manifestarea unui dezechilibru alimentat de expunerea masivă și de ignorarea sănătății mintale.
„Eu chiar cred că el a făcut asta fiindcă asta a fost filmul lui. Nu cred că a fost un rage bait gândit. Cred că atunci când nu prea dai pe la psiholog și ai crescut într-o lume în care majoritar arta a însemnat dintotdeauna alternativa borderline a rezolvării problemelor și insuficiențelor de pe plan personal, orice cantitate câtuși de mică de atenție pe care o primești în această eră în care oamenii pot ajunge să fie expuși la un nivel inuman de perechi de ochi ațintiți asupra lor, e firesc să te transforme într-un god-complex umblător cu un ego incredibil care te face să simți că poți face orice, inclusiv să te urinezi pe scenă. Și problema este atât de sistemică încât dacă faci un pas în spate și iei la puricat toți artiștii tăi preferați, o să rămâi cu playlist-ul gol dacă i-ai scoate pe toți oamenii de căcat care se ascund după arta lor.”
— Cojo
Totodată, hip-hopperul atrage atenția asupra rolului colectiv în perpetuarea acestor atitudini. Comunitatea le-a oferit creatorilor permisiunea tacită de a-și prezenta slăbiciunile și dezechilibrele drept manifestări spectaculoase, crezându-se absolviți de regulile aplicate cetățenilor de rând.
„Cred că noi, ca societate, am greșit când le-am permis artiștilor să își romantizeze incontinențele psihice și să creadă că sunt mai presus decât niște oameni de rând cu responsabilități și abia acum începem să le reamintim. Singurul motiv pentru care ești acolo sus pe scenă e fiindcă te-au pus oamenii de jos, din public. Măcar cu o vizită pe lună la psiholog le ești dator și lor. Dar asta e oricum o discuție lungă despre un întreg sistem care te învață că ești entitled să faci ce vrea carasul tău atunci când ajungi să ai putere după ce ți-au dat-o oamenii prin vot sau atunci când ajungi să ai bani după ce ți-ai sclavit angajații.”
— Cojo
Diferența dintre libertatea de expresie și încălcarea bunului-simț
Referindu-se la propria poziție în peisajul muzical românesc, Andrei Cojocaru recunoaște că întâmpină obstacole și critici constante încercând să promoveze decența într-o zonă caracterizată adesea de refugiu în ură și pasarea vinei. Deși recunoaște că mediul familial stabil i-a asigurat un context favorabil în copilărie, el cere o distincție clară între formele de libertate creativă și actele de degradare sau abuz.
„Îmi fac loc în industria locală cu greu și suportând toate slur-urile care mi se atribuie pentru faptul că încerc să aduc un minim de bun simț într-o industrie care funcționează doar prin ura asta de sine pusă în niște versuri care aruncă responsabilitatea pe oricine altcineva în afară de cel care ține microfonul. Poate norocul meu a fost că am avut o familie iubitoare care mi-a asigurat în copilărie un minim de trai de bun simț. Sunt sigur că am fost mega-privilegiat în privința asta, tocmai de-asta încerc să schimb un pic narativa. Nu zice nimeni să nu îți faci arta care te reprezintă, nu contest de unde te tragi. Știu că probabil ai avut o viață grea, te înțeleg. Dar la un moment dat nu mai poți arunca vina pe oricine în afară de tine pentru acțiunile tale. Și vă rog eu să facem diferența între niște cuvinte vulgare aruncate la impuls, exprimare liberă sau frenezia artistică care te face să fii vulgar, sexual, excentric sau protestatar și a-ți scoate cardașanul pe scenă și a te pișa în fața a mii de oameni sau a declara public că e ok să îți bați femeia.”
— Cojo
În final, Cojo a îndemnat la o privire lucidă asupra actului artistic, demontând ideea că acesta s-ar situa într-un plan intangibil scutit de realitate. Artistul a concluzionat transmițând speranța că agenda publică nu va rămâne blocată în jurul acestui incident, existând teme mult mai relevante pentru societatea românească.
„Îmi doresc să nu mai romantizăm exprimarea artistică ca fiind ceva intangibil și feeric care ne atinge butoanele emoționale și ne dă o stare de vis care nu va deveni niciodată realitate. Arta te poartă prin povești cu zâne, dar când ai ajuns la capătul pânzei de pictură dai de aceeași realitate în care trăiește și artistul care a pictat-o. Nu mai faceți diferența între astea două lumi. E foarte greu spre imposibil să schimb eu ceva, dar încerc să îmi fac pătrățica mea și să vorbesc cumva despre asta în piesele mele. În încheiere, sper să nu vorbim două săptămâni întregi în presă pe subiectul asta, fiindcă avem lucruri mai importante de care să ne îngrijorăm în România decât un băiat care nu-și poate controla sistemul excretor în public.”
— Cojo
Explorează subiectele:
