Cum a ajuns Ion Antonescu dictator în 48 de ore: culisele înlăturării lui Carol al II-lea
Transferul de putere din primele zile ale lunii septembrie 1940 s-a desfășurat într-un ritm amețitor. Pe 4 septembrie, suveranul demitea cabinetul condus de Ion Gigurtu și îl însărcina pe Ion Antonescu cu formarea unui nou executiv. Doar 24 de ore mai târziu, generalul primea prerogative depline pentru conducerea țării, iar la data de 6 septembrie îi impunea lui Carol al II-lea să abdice în favoarea tânărului principe Mihai. Astfel, o formulă autoritară a fost înlocuită de o dictatură militară condusă de cel autointitulat „Conducător”.
Generalul Ion Antonescu Foto: Wikipedia
Originea conflictului: modernizarea armatei și afacerile corupte de la Palat
Până la ascensiunea sa politică, Antonescu își consolidase un prestigiu militar incontestabil. Originar din Pitești, unde s-a născut în 1882 într-o familie cu tradiție în armată, s-a distins încă din timpul Primului Război Balcanic din 1913, activând ca șef al Biroului de Operații la Divizia 1 Cavalerie și primind distincția „Virtutea Militară”. În Marele Război, calitățile sale strategice s-au evidențiat la Corpul 4 Armată și la Marele Cartier General, fiindu-i atribuită conceperea manevrelor tactice din bătălia de la Mărășești. Rănit pe front, a primit „Ordinul Mihai Viteazul”.
Perioada interbelică i-a adus funcții importante: a condus Școala Specială de Cavalerie de la Târgoviște, a activat ca atașat militar în capitalele Franței și Marii Britanii, iar până în 1937 a urcat la gradul de general de divizie. Relația cu monarhul s-a fracturat iremediabil după 1933, când Antonescu a încercat să reformeze structurile militare, denunțând dotările depășite, lipsa de instruire a trupelor și echipamentele precare.
Planurile sale de curățare a sistemului au lovit frontal interesele financiare ale apropiaților regelui. După cum nota comandorul (r) prof. univ. dr. Jipa Rotaru în Revista Art-Emis Academy:
„Operativitatea cu care a trecut Ion Antonescu la înlăturarea conservatorismului din armată, intransigența, încăpățânarea am putea spune cu care s-a bătut pentru schimbarea imaginii instituției ostășești, au pus în mișcare mașinăria urzelilor. Pornite din partea bătrânului general de corp de armată adjutant Paul Angelescu, ministru al Armamentului, implicat, de altfel, ca și ministrul de atunci al apărării naționale, N. Uică, în afaceri oneroase cu banul public, pe seama achiziționării de armament și tehnică de luptă pentru dotarea armatei, intrigile au ajuns până la Palatul Regal. Carol al II-lea, care nici el nu era străin de afacerea Skoda și alte comenzi de furnituri militare obținute cu mare ușurință de unele societăți la care el era acționar, sau ai căror patroni și administratori se învârteau în jurul budoarelor de la Palat” - Jipa Rotaru
Pentru a evita demiterea rușinoasă provocată de tabăra adversă, ofițerul a preferat să demisioneze, consemnând în jurnalul personal uneltirile celor din jur:
„Neputând fi doborât prin nepriceperea, prin neactivitatea și prin faptele mele, s-a recurs la eterna și clasica mișelie: s-a recurs la calomnie și la intrigă... Intriga și acțiunea de surpare care își urma cursul fără rușine și fără piedici au culminat prin insinuarea de „complot" împotriva Regelui”.
Etichetat drept conspirator și acuzat de legături cu Mișcarea Legionară, Antonescu a fost supus domiciliului obligatoriu. Ostilitatea a atins punctul culminant la finele lunii iunie 1940, când ofițerul a încălcat restricțiile pentru a merge la Palat și a-i imputa regelui cedarea fără rezistență a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Iritat de insubordonare, monarhul a decis trimiterea sa forțată la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea, determinându-l pe Antonescu să părăsească definitiv rândurile armatei pe 12 iulie 1940.
Criza națională și întâlnirea de la restaurantul „Berbec”
Deși în vara acelui an generalul căzut în dizgrație risca chiar o eliminare fizică pe modelul lichidării lui Corneliu Zelea Codreanu, prăbușirea frontierelor a modificat radical calculele. În numai câteva luni, prin ultimatumurile sovietice, Dictatul de la Viena și cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, România pierduse teritorii vitale fără să fi tras vreun foc de armă. Politica de concesii a regimului carlist față de Puterile Axei a generat o revoltă surdă în rândul populației și al corpului ofițeresc.
În acel climat tensionat, liderul național-țărănist Iuliu Maniu a intuit că generalul rebel putea fi instrumentul necesar pentru îndepărtarea lui Carol al II-lea. O întrevedere discretă între Maniu și Antonescu s-a consumat pe 2 septembrie 1940, la restaurantul „Berbec”. Deși îl privea cu oarecare scepticism, omul politic ardelean credea că doar el poate forța deznodământul. Conform memoriilor lui Ion Hudiță, liderul PNȚ sintetiza astfel alegerea:
„Este un om prea ambițios și nestatornic în idei, a zis Maniu, pentru a pune bază pe cuvântul lui; de un singur lucru sunt sigur de el, de ura lui față de Carol, care l-a umilit și l-a atins în mândria lui, trebuie să ne folosim însă de oricine ca să scăpăm țara de nelegiuitul de Carol”.
Regele a fost împins către compromis chiar de propriul anturaj, prin intermediul lui Valeriu Pop, sperând iluzoriu că investirea dușmanului său va stinge adversitățile și va proteja coroana.
Garanțiile externe și tentativa eșuată de lichidare a premierului
Soluția Antonescu convenea de minune și planurilor Germaniei Naziste. Adolf Hitler, care pregătea pe termen mediu atacul împotriva Uniunii Sovietice, urmărea stabilitatea teritoriului românesc și controlul asupra resurselor de petrol și cereale, cerând o mână forte la București.
În lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, istoricul Florin Constantiniu sublinia această conjunctură:
„Generalul era cunoscut ca un militar de înaltă competență, incoruptibil și adversar înverșunat al regelui Carol și al camarilei sale. Toate aceste calități îl recomandau și atenției Berlinului, interesat, în acel moment mai mult decât oricând, ca în România să conducă un om de mână forte”.
O recomandare decisivă pentru cancelariile occidentale și germane a venit și din partea mareșalului Constantin Prezan. Conștientizând că pierde controlul, suveranul a căutat în ultimul moment o soluție radicală pentru a-l opri pe noul prim-ministru. Istoricul Florin Constantiniu notează tentativa dramatică a regelui:
„Până în ultima clipă, regele s-a agățat cu disperare de tron, încercând înlăturarea și chiar asasinarea lui Antonescu, abia desemnat prim-ministru, dar care se arătase neînduplecat în privința abdicării. Încurajat de câțiva generali, dușmani de moarte ai „câinelui roșu” (cum era poreclit Antonescu, din cauza severității și a părului său roșcat), regele a făcut apel la generalul D. Coroamă, comandantul diviziei de gardă regală, pentru a-i da consemnul de eliminare a premierului incomod: „Armata care a lăsat să fie cotropit teritoriul nostru fără a trage un foc va refuza să tragă asupra generalului Antonescu. Chiar eu voi refuza să dau ordin în acest sens”, a replicat generalul. Soarta lui Carol era acum pecetluită” - Florin Constantiniu
După ce Berlinul a intervenit prin canale diplomatice dezavuând acțiunile Palatului, iar comandanții militari au refuzat să intervină împotriva noului șef de guvern, deznodământul nu a mai putut fi amânat. La data de 5 septembrie fusese deja semnat actul prin care se anula Constituția adoptată în 1938 și se dizolva forul legislativ. Odată semnat actul de abdicare din 6 septembrie, puterea a rămas concentrată în mâinile lui Ion Antonescu. Peste numai o săptămână, la 14 septembrie 1940, acesta instaura regimul „Statului Național-Legionar”, desăvârșindu-și trecerea de la statutul de ofițer apreciat la cel de autocrat absolut.
Explorează subiectele:
