Cum a ajuns Iranul țară islamică. În ce credeau de fapt iranienii și prăbușirea imperiului care a schimbat destinul Orientului Mijlociu

Islamizarea Persiei, în secolul al VII-lea, a reprezentat un punct de cotitură care a rescris destinul Orientului Mijlociu și al viitorului stat iranian. Înainte de acest moment, spațiul persan găzduia o religie monoteistă remarcabilă, unică în peisajul asiatic de la acea vreme și considerată astăzi unul dintre pilonii fundamentali ai istoriei religiilor.

Iranul este în momentul de față o Republică Islamică și cea mai mare țară șiită din lume, cu centre religioase majore precum Qom și Mashhad (locul de pelerinaj al Imamului Reza). Credința islamică a rescris practic destinul Iranului și a fost câmpul fertil pe care s-a putut realiza Revoluția Iraniană din 1978, cea care a schimbat raporturile politice și diplomatice în Orientul Mijlociu, conducând inclusiv la conflictul aflat în momentul de față în desfășurare.

Puțini știu că islamul nu a fost religia originară a iranienilor. Această transformare s-a produs treptat, de-a lungul secolelor, în urma prăbușirii mărețului Imperiu Sassanid sub asaltul cuceritorilor arabi, punând capăt continuității vechiului Imperiu Persan.

Mai mult decât atât, poporul iranian, sau persan cum era cunoscut la vremea respectivă, era profund atașat de o religie monoteistă care, conform specialiștilor, a reprezentat una dintre pietrele de temelie ale istoriei religioase a omenirii. Islamizarea Persiei (a Iranului de astăzi), a schimbat total lumea musulmană, îmbogățind-o cu magnifica sa cultură și totodată a deschis drumul Islamului către alte orizonturi. Deși istoria nu este contrafactuală, există opinii care indică faptul că rezistența Imperiului Sassanid în fața arabilor ar fi transformat islamul într-o religie regională în Orient iar echilibrul politic ar fi fost total diferit.

Iranul înainte de islam și una dintre cele mai vechi religii monoteiste

Iranul are o istorie milenară. Pe teritoriul său de astăzi și-a avut centrul unul dintre cele mai importante imperii din lume, atât din punct de vedere politic, dar mai ales a moștenirii culturale și administrative pe care a lăsat-o până în prezent. Este vorba despre Imperiul Persan. Acesta acoperea 8 milioane de kilometri pătrați, cu posesiuni pe trei continente și controla o populație estimată la circa 44% din populația globală de atunci. Fără a intra în amănunt în istoria Imperiului Persan, putem spune că acesta s-a prăbușit la mijlocul secolului al IV îHr sub loviturile Imperiului Macedonean.

A urmat epoca regatelor elenistice, întemeiate în fostele provincii imperiale persane, dar și cea a Imperiul Part, un adversar redutabil al Imperiului Roman. Ultima mare structură politică și administrativă de pe teritoriul Iranului de astăzi care a aspirat la gloria vechiului Imperiu Persan a fost Imperiul Sassanid. Practic a fost ultima mare stăpânire persană înainte de apariția islamului și una dintre cele mai puternice forțe politice ale Antichității târzii. Imperiul a fost fondat în anul 224 d.Hr. de către Ardashir I, care a învins dinastia parților și a reunit teritoriile persane sub o conducere centralizată. Noua dinastie sasanidă a urmărit restaurarea gloriei vechiului Imperiu Ahemenid și consolidarea identității iraniene.

Capitala principală a fost stabilită la Ctesifon, în Mesopotamia, un important centru politic și economic al epocii. Imperiul Sasanid era o monarhie absolută. Regele purta titlul de „Rege al Regilor” (Shahanshah), subliniind autoritatea sa supremă. Principalul rival al sasanizilor a fost Imperiul Roman și ulterior Imperiul Bizantin, continuatorul Imperiului Roman în est. Timp de peste patru secole, cele două superputeri au purtat numeroase războaie pentru controlul Mesopotamiei, Siriei și Armeniei. Aceste conflicte au modelat geopolitica regiunii și au transformat frontiera romano-persană într-una dintre cele mai militarizate zone ale lumii antice. Imperiul a atins apogeul sub domnia lui Khosrow I-ul și Khosrow al II lea, care au cucerit Siria, Egiptul și părți din Anatolia. În jurul anului 620 d HR, Imperiul Sassanid controla unele dintre cele mai bogate provincii ale Orientului Apropiat, amenințând Bizanțul cu distrugerea totală. Interesantă era religia iranienilor înainte de islamizare. Aceștia era adepți ai zoroastrismului. Aceasta era religia oficială fiind organizată instituțional și strâns legată de stat. Clerul zoroastrian avea un rol major în viața politică și socială.

Deși existau și alte comunități religioase (creștini, evrei, manihei), zoroastrismul domina viața publică. Zoroastrismul a apărut în Persia antică fiind fondată de profetul Zoroastru (numit și Zarathustra), probabil între anii 1500–1000 î.Hr. Este una dintre cele mai vechi religii organizate din lume și a reprezentat fundamentul spiritual al civilizației persane timp de peste un mileniu și totodată a exercitat o influență profundă asupra marilor religii monoteiste care i-au urmat. În centrul credinței zoroastriste se află Ahura Mazda, zeul suprem, creatorul universului și sursa binelui, adevărului și ordinii cosmice. Lumea este descrisă ca scena unei confruntări între forța binelui, Ahura Mazda și forțele răului personificate de Angra Mainyu. Această viziune introduce un puternic dualism moral, dar responsabilitatea finală aparține omului, care este liber să aleagă între bine și rău. Principiul moral central al zoroastrismului este sintetizat în formula „gânduri bune, cuvinte bune, fapte bune”.

Prăbușirea unui imperiu. Schimbarea destinului Orientului Mijlociu

Ultimul mare conflict al sassanizilor cu bizantini a fost extrem de costisitor. Deși perșii au obținut inițial victorii spectaculoase, contraofensiva bizantină a dus la prăbușirea sistemului militar persan. Ambele imperii au ieșit, din conflict epuizate economic și demografic. După moartea lui Khosrow II, imperiul a intrat într-o criză profundă. În doar câțiva ani s-au succedat numeroși conducători, loviturile de palat fiind frecvente. Taxele ridicate, sistemul rigid de clase și nemulțumirile minorităților religioase au slăbit coeziunea internă a imperiului. Ultimul rege, Yazdegerd III, era foarte tânăr și nu a reușit să consolideze autoritatea centrală. Practic era un imperiu minat din interior și epuizat de propriile ambiții de mare putere globală. În Peninsula Arabică, noua religie fondată de Mohamed în 610 d Hr, a declanșat o puternică ofensivă militară și religioasă a triburilor arabe.

Mobilizată de fervoarea indusă de islam,de noul cod moral și religios, o mare arabă s-a revărsat în tot Orientul și mai apoi către Africa de Nord și Europa. Imperiul Sassanid a fost una dintre ținte. Armatele arabe musulmane au invadat Persia în anul 630. Imperiul Sassanid era deja profund slăbit și cum am precizat, cu numeroase probleme interne. Înfrângerile decisive din bătăliile de la Qadisiyya (636 d HR) și Nahavand (642 d HR) au distrus capacitatea militară persană. În 651 d Hr, se prăpădea și ultimul rege sassanid, Yazdegerd III, la numai 27 de ani. Aceasta a marcat oficial sfârșitul Imperiului Sassanid și începutul islamizării Iranului. Căderea sa a schimbat definitiv structura religioasă și politică a Orientului Mijlociu. Practic, a deschis drumul pentru ascensiunea islamului ca forță dominantă în regiune. Efectiv nu mai avea cine să-i stea în cale.

Islamizarea Persiei. Cum au devenit iranienii musulmani

Islamizarea Persiei, începută în secolul al VII-lea după cucerirea arabă, reprezintă unul dintre cele mai importante procese de transformare religioasă și culturală din istoria lumii. Evenimentul a pus capăt dominației religiei zoroastriene, practicată în cadrul fostului Imperiu Sassanid și a integrat teritoriile persane într-o nouă civilizație aflată în plină expansiune, și anume lumea islamică.

Această transformare nu a fost doar o schimbare de credință, ci o restructurare profundă a identității politice, culturale și intelectuale a regiunii. Islamizarea propriu-zisă a fost un proces gradual, desfășurat pe parcursul mai multor secole. În primele generații după cucerire, o mare parte a populației a rămas zoroastriană, însă convertirea la islam a crescut constant din motive religioase, sociale și economice. Mai ales fiindcă cei care nu erau musulmani trebuiau să plătească o taxă specială numită jizya. Aceasta se dovedea împovărătoare mai ales pentru oamenii de rând.

Nu mai vorbim de dorința celor din protipendada persană de a se integra în structurile de conducere ale noului Califat islamic care a luat locul Imperiului Sassanid. Pentru a putea accede politic și social trebuia să fii musulman. Cu alte cuvinte, cel puțin în primele secole iranienii nu au trecut la islam din convingere sau fervoare religioasă, ci mai degrabă din dorința de a accede social, politic, de a se integra, dar și pentru a scăpa de taxele suplimentare.

În plus, inclusiv la nivel instituțional islamizarea a înlocuit treptat structura religioasă zoroastriană cu noile instituții islamice. Moscheile au devenit centre religioase și sociale, iar legea islamică a început să reglementeze viața comunităților. Iranienii erau atât de sofisticați din punct de vedere tehnologic, cultural și social, încât arabii nu au reușit să-i influențeze decât religios. Adică, mai mult de nevoie, le-au impus religia islamică. De cealaltă parte, persanii sau iranienii au făcut o infuzie de știință și artă în lumea islamică. Se poate spune că iranienii au dat strălucirea științei și artei islamice în evul mediu.

Tocmai de aceea un aspect esențial al islamizării Iranului este faptul că procesul nu a dus la dispariția identității culturale persane. Din contră, limba persană a supraviețuit și a fost adaptată la alfabetul arab iar literatura persană medievală a devenit una dintre cele mai rafinate expresii culturale ale lumii islamice.

Mai mult decât atât teritoriile persane au devenit un pilon administrativ și intelectual al califatului. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, adoptarea oficială a șiismului sub conducerea lui Ismail I a diferențiat Iranul de majoritatea sunnită a lumii islamice. Această orientare religioasă a consolidat o identitate distinctă, care continuă să influențeze geopolitica regională până în prezent. „Cu puține excepții, majoritatea învățaților musulmani din științele intelectuale au fost ne-arabi… inventatorii gramaticii arabe… au fost de origine persană… doar perșii se angajau în sarcina de a conserva cunoașterea și de a scrie lucrări sistematice”, preciza învățatul medieval Ibn Khaldun. Totodată se precizează că dacă Imperiul Sassanid ar fi rezitat invaziei arabe, istoria Orientului Mijlociu ar fi fost total diferită.