Cum a cucerit specia americană de păstrăv apele reci de la poalele Făgărașului

Localități precum Dejani, Sâmbăta de Sus, Drăguș, Victoria, Albota, Porumbacu și Avrig își datorează o parte substanțială din afluxul turistic nu doar apropierii de masivele spectaculoase ale Făgărașului, ci și numeroaselor păstrăvării care au devenit puncte cheie de agrement și popas gastronomic.

Debuturile salmoniculturii în Țara Oltului: anul 1888

Amenajarea primelor bazine specializate datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1888, pe domeniul hergheliei regale a statului din Făgăraș a fost creată o stațiune de reproducere menită să sprijine repopularea torenților montani, exploatând izvoarele locale reci și constante.

Publicația de profil „Közgazdasági Értesítő” sublinia la acea dată importanța investiției, menționând că solul pietros și declivitatea canalelor ofereau condiții optime pentru puiet. Instalația își începuse deja operațiunile cu aproximativ 10.000 de icre puse la incubat.

O a doua structură funcționa la „Fântâna Principesei”, unde debitul venea de la un izvor cu o temperatură stabilă de circa opt grade Celsius, atât iarna cât și vara. Bazinul de reproducători a fost aprovizionat cu exemplare mari pescuite din torentul de la Porumbacu de Sus, iar clocitoarea primise inițial 5.000 de icre aduse de la Igló, urmând să primească alte 5.000 din zona Trei Scaune.

Declinul postbelic și renașterea coordonată de la Făgăraș

Dacă înainte de Primul Război Mondial în Ardeal existau aproximativ 50 de incubatoare de icre și două stațiuni salmonicole – un sector practic inexistent la acea vreme în Vechiul Regat –, conflagrația a distrus rețeaua. În paginile revistei „Carpații” din 1933, dr. George D. Vasiliu nota că specialiștii maghiari și germani își abandonaseră rând pe rând activitatea, astfel încât în 1927 singura unitate funcțională din Ardeal și Banat mai rămăsese cea a U.D.R. Reșița.

Relansarea a fost impulsionată de inginerul agronom Virgil Pop, care a fondat o mică bază piscicolă la Făgăraș în 1922. Inițiativa a căpătat anvergură prin strategia prof. dr. D. Busoicescu, demnitar în Ministerul Agriculturii și Domeniilor.

„Se caută: 1) a se reface crescătoriile de păstrăvi și clocitoriile de icre existente și în funcțiune dinainte de război, din Ardeal și Banat; 2) de a face să se procure din țară o cantitate de 10.000.000 icre de păstrăvi necesară la repopularea râurilor de munte cu păstrăvi indigeni; 3) de a transforma crescătoria mică de păstrăvi înființată la Făgăraș în 1922 într-un stabiliment central cu scopul de a da indicațiunile necesare crescătoriilor, iar icrele și puietul rezultat din creșterile raționale să se distribuie gratis pentru încurajarea amatorilor care voiesc să înființeze crescătorii sau clocitorii”
— George D. Vasiliu

La finele deceniului al treilea au apărut noi unități la Alba Iulia și Finiș (lângă Beiuș), puietul distribuit de la Făgăraș ajungând în diverse ape montane. Totuși, în 1930, autoritățile au considerat stabilimentul făgărășean nepractic și au arendat terenurile către un consorțiu elvețian interesat de selecția bovinelor.

După cel de-Al Doilea Război Mondial și valul de naționalizări, statul a preluat administrarea și dezvoltarea crescătoriilor. În anii ’50, localitatea Beclean-Făgăraș devenise gazda unei stațiuni experimentale unde se cercetau metode de optimizare a producției de salmonide.

Misiuni montane: de la bidoanele cărate pe poteci la elicoptere

În anii socialismului, popularea apelor alpine greu accesibile a presupus eforturi considerabile. Inițial, pădurarii cărau bidoanele cu puiet pe traseele de creastă, urmând ca mai târziu transportul să fie preluat de elicoptere.

„Păstrăvii sunt făpturi extrem de sensibile, fragile. Transportarea lor pe cărări de munte, cu bidoanele, ore și ore, de către pădurari inimoși, a fost, ca să zic așa, o etapă eroică. Și nu pot să urmez drumul infernal de acum treizeci de ani, spre lacul Urlea, într-o zi de arșiță dură, al celor doi oameni cărând în spate bidoane enorme cu puiet de curcubeu și oprindu-se din zece în zece minute să schimbe apa”
— Radu Anton Roman, revista „Flacăra”, 1989

Faza incipientă a zborurilor a fost însoțită de pierderi masive de pește din cauza lipsei recipientelor izoterme și de oxigenare. Nu au lipsit nici incidentele de aviație: epava unui elicopter prăbușit a rămas vizibilă timp de mai mulți ani pe traseul spre lacul Podragu. La bordul acelui aparat s-a aflat inginerul Paul Decei, cel care ulterior a coordonat Inspecția de Salmonicultură din cadrul Ministerului Silviculturii.

Situația logistică s-a stabilizat odată cu apariția hidrobioanelor – containere izoterme oxigenate mecanic, cu capacități între 500 și 1.500 de litri, capabile să transporte recolta unei întregi crescătorii dintr-un singur transport.

Ascensiunea și polemicile din jurul păstrăvului american

Introdus în Transilvania la începutul secolului XX, păstrăvul curcubeu (cunoscut în epocă și sub denumirea de „păstrăv american”) s-a impus rapid în bazinele industriale datorită toleranței mai mari la variațiile termice și adaptării optime la regimul de fermă. Spre deosebire de păstrăvul indigen de munte, exigent în privința temperaturilor foarte joase și a nivelului de oxigen, specia americană ajungea la 10–15 centimetri și 20–30 de grame în primul an de viață, intrând în categoria consumabilă din al doilea an.

În 1955, revista „Știință și Tehnică” semnala că dieta ideală pentru alevini consta în hrană proaspătă din ficat și splină de vită, gălbenuș de ou ori brânză de vacă legată cu sânge de abator.

Prezența speciei de import a declanșat însă și dispute printre ihtiologi. În 1940, articole din revista „Carpații” avertizau asupra pericolului ecologic, George D. Vasiliu considerând curcubeul un răpitor feroce ce consuma icrele speciilor locale și migra masiv în josul apelor.

Această perspectivă a fost nuanțată în aceeași publicație de autorul S. Vulcu, bazându-se pe analizele efectuate pe râurile Cugir și Valea Frumoasei. El susținea că păstrăvul curcubeu nu reușea să se reproducă spontan în apele reci ale munților autohtoni, populațiile stingându-se dacă populările controlate erau oprite. Mai mult, disecțiile a sute de exemplare arătau că cel mai accentuat comportament de prădare și canibalism era întâlnit, în realitate, chiar la păstrăvul indigen de munte.

Explorează subiectele:

Munții Făgăraș păstrăvării păstrăv curcubeu

Distribuie Distribuie Comentarii