Cum a reușit iubirea să îngenuncheze extremismul și teroarea. Singurul prostest pașnic care a făcut un regim criminal să cedeze

Un grup de femei curajoase a făcut un întreg sistem criminal care nu făcea concesii, să dea înapoi și să cedeze. Și fără puști, tancuri sau bombe atomice, doar cu o voință de fier și o determinare care i-a făcut și pe cei mai duri torționari să se recunoască învinși.

Anul 1943 a reprezentat un adevărat punct de cotitură în istoria modernă a Europei. Germania Nazistă, cea care de aproape trei ani controla mare parte din continent — fie direct, prin cuceriri, fie prin state „vasale” — a suferit primele înfrângeri cu adevărat catastrofale. În februarie 1943, la Stalingrad, Armata a VI-a a lui Friedrich Paulus a suferit un dezastru militar total. Peste 200.000 de soldați germani au fost pierduți, iar mitul invincibilității lui Hitler a fost spulberat. „Războiul Fulger” a fost înlocuit de un „război total”. Pe 18 februarie 1943, Joseph Goebbels a ținut celebrul discurs de la Sportpalast, întrebând mulțimea: „Vreți războiul total?”.

În acest context, cu naziștii împinși până la limita fanatismului, a avut loc cea mai curajoasă acțiune a războiului. Mai curajoasă decât orice asalt armat: în martie 1943, câteva sute de femei germane au organizat singurul protest din istorie contra regimului și a Holocaustului. Au fost amenințate, hărțuite și la un pas de a fi mitraliate, dar nu au făcut niciun pas înapoi. Au fost singurii oameni care au reușit să îngenuncheze un regim care nu făcea compromisuri.

O țară transformată în abator

Pe 30 ianuarie 1933, naziștii au ajuns la putere în Germania. Adolf Hitler a fost numit de președintele Paul von Hindenburg în funcția de cancelar. Acest moment a marcat sfârșitul Republicii de la Weimar și începutul dictaturii, consolidată rapid în lunile următoare prin măsuri de forță și eliminarea opoziției. Naziștii au impus politici rasiale cumplite, ducând în cele din urmă la Holocaust. După începerea celui de-al Doilea Război Mondial, prin invazia germană în Polonia din 1939, numărul lagărelor de concentrare a crescut, au apărut ghetourile și toate formele de reprimare a populațiilor considerate „inferioare” de către naziști. În principal, aceștia au urmărit să elimine populația evreiască.

Motivele au fost multiple, de la cele ideologice ale celor mai fanatici naziști, la rațiuni economice (mulți oficiali naziști doreau doar să pună mâna pe averile evreilor trimiși în lagăre sau alungați din țară). Unii spun că ideologia rasială a fost doar un pretext lugubru al naziștilor pentru a scăpa de evrei și pentru a-și însuși bunurile acestora. Cert este că, până în anul 1943, naziștii și aliații lor au ucis în jur de 4 milioane de evrei din țările europene. Până la finalul războiului, în 1945, numărul victimelor se ridicase la 6 milioane. Dintre acestea, 1,5 milioane erau copii.

Majoritatea victimelor au fost ucise între anii 1942–1944. La acestea se adăugau sute de mii de romi, sute de mii de polonezi, aproximativ 2 milioane de prizonieri de război, peste 200.000 de persoane cu dizabilități, dar și persoane gay, opozanți politici, martori ai lui Iehova și mulți alții. Era o țară și un continent transformate în abator.

Luna în care nimeni nu a mai fost scutit de moarte. „Acțiunea din fabrici”

Așa cum precizam, anul 1943 începea cum nu se putea mai prost pentru Germania Nazistă. Euforia „Războiului Fulger” s-a epuizat rapid, fiind înlocuită de brutalitatea „războiului total” și de o retragere forțată pe toate fronturile. Cu toate acestea, Adolf Hitler și susținătorii săi fanatici erau deciși să continue genocidul îndreptat împotriva evreilor, mai ales că „problema evreiască” a fost o prioritate a dictatorului.

Populația germană era, de asemenea, ținută sub teroare cu ajutorul poliției politice numite Gestapo. Toți cei acuzați de trădare împotriva statului, a ideologiei naziste, dar și de colaboraționism cu inamicul erau ridicați de acasă, anchetați brutal, torturați și, de multe ori, închiși în lagăre de muncă forțată sau uciși. Pentru a evita suspiciunile, au fost destui cetățeni germani care s-au delimitat de vecinii evrei sau chiar i-au denunțat.

În 1935, în urma unei serii de denunțuri către Gestapo în luna iulie, au fost emise „Legile Rasiale de la Nürnberg”, prin intermediul cărora evreii germani au pierdut cetățenia și le-au fost interzise multe drepturi, inclusiv acela de a se căsători sau de a avea relații sexuale cu persoane de „sânge german sau înrudit”. O mare parte dintre acești evrei fie au reușit să fugă prin țări neutre, fie au ajuns în lagărele de concentrare. A existat, totuși, o categorie mai „privilegiată” de evrei: bărbații căsătoriți cu femei germane. Conform acelor legi, căsătoriile respective nu au fost dizolvate „din respect pentru sfințenia socială și religioasă și pentru intimitatea căsătoriei”. În plus, soții evrei ai nemțoaicelor nu au fost, inițial, deportați în lagăre.

Până în decembrie 1942, în Germania erau înregistrați peste 27.000 de evrei aflați în căsătorii mixte. Majoritatea acestor uniuni erau formate din femei de origine „ariană” și bărbați evrei. Mulți dintre acești bărbați lucrau în fabricile de armament, existând astfel un dublu motiv pentru care au fost feriți de lagărele de concentrare. În plus, acei evrei erau perfect integrați în comunitățile lor, majoritatea fiind foarte respectați inclusiv de vecinii germani, așa că regimul a vrut să evite tulburarea populației, mai ales în timpul războiului.

Cum a ajuns România la mâna lui Hitler. Ce opțiuni avea Antonescu în afara alianței cu Germania Nazistă

Cu toate acestea, în luna februarie a anului 1943, Himmler, mâna dreaptă a lui Hitler, a decis că nimeni nu mai este scutit de moarte. Nici măcar evreii cu soții nemțoaice sau cei cu origine mixtă (rezultați din aceste căsătorii). Într-o sâmbătă dimineața, pe data de 27 februarie 1943, Gestapo-ul a început să îi adune pe toți evreii de la locurile de muncă sau direct de pe stradă.

Peste 2000 de evrei au fost transferați și încarcerați în clădirea comunității evreieștii de pe strada Rosenstrasse numărul 2-4, în centrul Berlinului, capitala Germaniei Naziste. Propriu-zis, acești evrei au fost aduși aici și nu deportați direct în lagăr pentru a le fi verificate actele. „La 27 februarie 1943, subalternii lui Reichsführer-SS Heinrich Himmler au lansat ceea ce intenționau a fi eliminarea ultimilor evrei din Germania, sub numele de cod „Eliminarea evreilor de pe teritoriul Reich-ului”(...) Pe parcursul unei săptămâni, Gestapo a arestat evrei berlinezi de la locurile de muncă și din casele lor. De asemenea, au fost arestate persoane de pe stradă care purtau steaua galbenă. Totuși, încă de la începutul „Acțiunii din Fabrici”, Gestapo-ul intenționa să îi cruțe pe soții evrei și pe cei încadrați ca Mischlinge, urmând să îi transfere în lagăre de muncă forțată din jurul Berlinului și din alte orașe germane mari”, preciza într-un interviu pentru „The National WW 2 Museum”, istoricul Nathan Stoltzfus.

„Dați-ne soții înapoi!”. Singurul protest reușit din istoria Germaniei Naziste

Aflând că soții le-au fost arestați și duși în clădirea de pe Rosenstrasse, mii de nemțoaice, catalogate ca făcând parte din rasa „ariană” de către ideologii nazismului, au ieșit în stradă. S-au dus la sediul comunității evreiești de pe Rosenstrasse (Strada Rozelor) și au început să scandeze în cor: „Dați-ne soții înapoi!”. Zi după zi, au protestat cu schimbul, doar pentru a se odihni și a o lua de la capăt. În Germania Nazistă, un asemenea protest deschis împotriva regimului și a acțiunilor acestuia echivala cu o condamnare la moarte.

Având în vedere că era în vigoare legea marțială, în condiții de război, acele femei puteau fi ucise oricând. Nu le-a păsat. S-au adunat în număr tot mai mare, soțiile ajungând să fie însoțite de surori (cumnatele celor închiși), de fiice, verișoare, mame, mătuși și alte rude. Numărul protestatarelor creștea de la o zi la alta.

Nu cereau decât atât, „Dați-ne soții înapoi”. „Pe măsură ce veștile despre aceste arestări masive se răspândeau prin oraș, soțiile ariene (creștine) ale evreilor arestați au descoperit că membrii familiilor lor erau închiși pe Rosenstrasse 2-4. Întâlnindu-se acolo în seara zilei de 27 februarie, unele dintre ele au hotărât să se întoarcă pentru a protesta. În dimineața următoare, pe când se apropia de Rosenstrasse în căutarea soțului ei, Annie Radlauer a auzit strigătele femeilor devenind tot mai puternice. Soțiile celor închiși se adunaseră deja și strigau la unison: „Dați-ne soții înapoi!” Pe parcursul săptămânii următoare, zi și noapte, femeile au continuat să se adune pe stradă, cerând la unison reunirea cu membrii familiilor lor”, adaugă Nathan Stoltzfus.

Secretul șocant al super-soldaților lui Hitler. „Războiul fulger” și victoriile germane s-ar fi datorat în mare parte unui drog puternic

Propriu-zis, timp de o săptămână acele femei, făcând cu schimbul au pichetat clădirea strigând zi și noapte mesajul lor disperat.

Nu le-a impresionat nimic: nici amenințările cu moartea, nici brutalitatea polițiștilor și nici plutonul de soldați care le-a luat în cătarea armelor. Nu au făcut niciun pas înapoi.

În jurnalele sale, Ruth Andreas-Friedrich a scris că au protestat 6.000 de femei. Era un lucru de neimaginat într-un regim totalitar, mai ales în cazul Germaniei Naziste , care nu tolera nicio formă de nesupunere. Cu toate acestea, oficialii naziști nu și-au asumat responsabilitatea de a deschide focul împotriva a 6.000 de femei „ariene”, riscând să provoace alte revolte — o avalanșă care cu greu ar fi fost oprită, mai ales în contextul înfrângerilor de pe Frontul de Est, dar și al bombardamentelor aliate tot mai dese.

Situația era cu atât mai gravă cu cât multe femei ieșiseră să protesteze și în cartierele lor sau chiar pe Munchenstrasse. După o săptămână, toți cei aproximativ 2.000 de soți evrei au fost eliberați. Era o victorie incredibilă a femeilor de pe Rosenstrasse. A fost singura demonstrație publică reușită, îndreptată împotriva deciziilor regimului nazist. „Acest protest arată că regimul nazist putea fi constrâns atunci când se confrunta cu o opoziție publică persistentă”, concluziona Nathan Stoltzfus.