Cum petreceau Paștele boierii și mahalagiii din București. Specialist: „O sărbătoare a credinței și rafinamentului urban“

Odată cu trecerea veacurilor, Paștele a însemnat pentru bucureșteni mai mult decât ouă roșii, o lumânare aprinsă și o masă în familie. Muzeograful Ionuț Alexandru Banu de la Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici“ povestește pentru „Weekend Adevărul“ cum sărbătoreau Învierea Domnului elita bucureșteană, dar și lumea din mahalale.

„Weekend Adevărul“: Cum sărbătoreau Paștele bucureștenii? De când avem cele mai vechi tradiții?

Ionuț Alexandru Banu: Sărbătoarea Pascală are rădăcini adânci în tradiția ortodoxă și în obiceiurile comunitare urbane, conturate încă din perioada medievală, dar documentate mai consistent începând cu secolele XVII și XVIII. Cele mai vechi mărturii scrise provin din cronici, însemnări de călătorie și documente ecleziastice, care descriu atât ritualurile religioase, cât și dimensiunea socială a sărbătorii. În epoca fanariotă, Paștele era una dintre cele mai importante sărbători ale anului, marcând nu doar un moment liturgic central, Învierea lui Hristos, ci și o perioadă de întâlnire socială. Participarea la slujba de la miezul nopții, oficiată în biserici precum Biserica Curtea Veche sau Biserica Stavropoleos, era generalizată, iar Lumina adusă acasă simboliza continuitatea vieții și protecția divină. Obiceiurile pascale includeau vopsirea ouălor, predominant în roșu, care era un simbol al sacrificiului și al renașterii, pregătirea cozonacilor și a mielului, precum și schimbul de daruri. De asemenea, mesele festive aveau un caracter comunitar, reunind familii extinse și vecini, reflectând structura socială a mahalalelor bucureștene.

Cum petreceau domnițele și cavalerii, dar tovarășele și tovarășii?

Modalitățile de petrecere a Paștelui în București au variat semnificativ în funcție de epocă și de contextul politic, social sau militar, reflectând transformările profunde ale societății românești. Burghezia celebra Paștele într-un registru rafinat și ceremonial. După participarea la slujba de Înviere, desfășurată în biserici importante precum Kretzulescu, urma o succesiune de vizite protocolare, dineuri și baluri. Tinerii din înalta societate se întâlneau în saloane sau în grădini publice, unde conversația, muzica și dansul constituiau formele dominante de socializare. Relatările lui Constantin Bacalbașa evidențiază caracterul ostentativ al acestor întâlniri, în care vestimentația și eticheta aveau un rol esențial în afirmarea statutului social. În perioada comunistă, limbajul și practicile sociale se transformă, iar tovarășele și tovarășii reflectă noua ideologie oficială. Deși statul promova un discurs secular și, uneori, restrictiv față de manifestările religioase, Paștele nu a dispărut din viața cotidiană. În mediul privat, familiile continuau să respecte tradițiile, participarea la slujbe, adesea discret, masa festivă, ciocnitul ouălor. În paralel, statul încuraja forme alternative de petrecere a timpului liber: ieșiri colective, excursii organizate prin sindicate sau reuniuni laice.

Cum erau Sărbătorile Pascale în vreme de război?

În vreme de război, în special în contextul celor două conflagrații mondiale, Paștele a fost marcat de austeritate și tensiune. Bucureștiul, ocupat sau amenințat, își reducea fastul obișnuit. Mesele erau modeste din cauza penuriei alimentare, iar multe familii erau separate. Cu toate acestea, dimensiunea religioasă devenea adesea mai intensă: participarea la slujbe și simbolistica Învierii căpătau valențe de speranță și reziliență. Mărturii din epocă descriu soldați care sărbătoreau Paștele pe front, improvizând ritualuri religioase și împărțind alimente simple, în timp ce în orașe, inclusiv în București, oamenii încercau să păstreze măcar elementele esențiale ale tradiției: ouă roșii, o lumânare aprinsă, o masă în familie.

Masa de Paște, cu tot tacâmul de reguli

Paștele nu este despre mâncare și îndestulare, ci despre credință și apropiere între oameni – iar aici avem tradiționalele vizite la rude, la nași. Ce cadouri se duceau?

Vizitele la rude, fini sau nași reprezentau un ritual social bine codificat, mai ales în mediul urban precum București. În mod tradițional, darurile pascale aveau un caracter simbolic și, adesea, alimentar, fiind legate direct de semnificația sărbătorii, ouă roșii, cozonac și pască, carne de miel şi vin. În relația specifică dintre fini și nași, darurile aveau și o dimensiune rituală. Finii mergeau „cu plocon“, adică duceau un coș sau o tavă acoperită cu ștergar, conținând produse pascale, uneori completate cu lumânări, fețe de masă sau cadouri pentru cei mici din familia gazdă. În mediile mai înstărite, aceste daruri puteau căpăta o formă mai elaborate, cutii cu bomboane fine, obiecte decorative sau chiar parfumuri, însă structura simbolică rămânea aceeași: darul trebuia să fie o expresie a respectului și a legăturii dintre familii, nu un act ostentativ.

Ce se mânca de Paște?

În general, această masă combina elemente religioase, obiceiuri rurale și influențe urbane, mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Elementele centrale ale mesei pascale erau: ouăle roșii, consumate primele, după ciocnitul ritual „Hristos a înviat!“ - „Adevărat a înviat!“, acestea simbolizau Viața și Învierea. Carnea de miel – preparatul definitoriu al sărbătorii, cu multiple forme culinare: friptură la cuptor, drob (un preparat specific din organe de miel cu verdețuri), borș sau ciorbă de miel. Consumul mielului avea o semnificație biblică. Pasca, un preparat dulce din aluat dospit, cu umplutură de brânză, ouă și stafide, adesea sfințit la biserică înainte de a fi consumat. Cozonacul, desert festiv, bogat, cu nucă, cacao şi rahat, devenit în mediul urban un simbol al statutului gospodăresc și al rafinamentului culinar. Alte preparate frecvente includeau: brânzeturi și ouă, mezeluri de casă, în familiile înstărite sau în mahalale, unde sacrificarea animalelor era comună, salate și garnituri – mai ales în epoca modernă, când influențele occidentale au diversificat meniul. Masa începea adesea cu gustarea alimentelor sfințite la biserică: ouă, pască, uneori carne, într-un gest care îmbina dimensiunea liturgică cu cea domestică. În familiile tradiționale exista o anumită ordine a consumului și chiar reguli de comportament, reflectând respectul față de sărbătoare. În mediile urbane mai rafinate din secolul al XIX-lea, descrise de autori precum Constantin Bacalbașa, mesele de Paște puteau deveni adevărate banchete, incluzând și preparate de inspirație franțuzească sau orientală, dar fără a pierde nucleul tradițional.

Poate Capșa scotea o prăjitură nouă...

În Bucureștiul modern de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, sărbătoarea Paștelui îmbina dimensiunea religioasă cu rafinamentul vieții urbane, inclusiv prin gesturi culturale și mondene. Casa Capșa, centrul elitei bucureștene, era cunoscută pentru capacitatea de a introduce deserturi noi și sofisticate, inspirate din cofetăria franceză. Nu cunoaștem date sau documente care să reflecte faptul că în perioada pascală Casa Capșa crea produse speciale. Însă, în perioada Paștelui, vitrinele se adaptau sezonului: ouă de ciocolată, figurine dulci și prăjituri decorate festiv contribuiau la atmosfera sărbătorii.

Istoria Capșa. Povestea copiilor unui cojocar care au început afacerea „La doi frați“ și au avut cea mai cunoscută cofetărie a Bucureștilor VIDEO

Lumina Sfântă de la bisericile Capitalei

Unde se țineau slujbele de Înviere?

Slujbele de Paște reprezentau însă nucleul sărbătorii. În București, acestea aveau loc în toate bisericile ortodoxe, dar câteva lăcașuri atrăgeau un public numeros și divers: Catedrala Mitropolitană era centrul oficial al vieții religioase, unde participa adesea și elita politică; Biserica Kretzulescu, frecventată de lumea bună din centrul orașului; Biserica Stavropoleos, apreciată pentru atmosfera sa aparte și tradiția veche, monastică. Momentul central era slujba de la miezul nopții, când credincioșii primeau Lumina și participau la procesiunea din jurul bisericii, urmată de întoarcerea acasă cu lumânarea aprinsă, un gest cu puternică încărcătură simbolică.

Se trimiteau vederi, felicitări?

În ceea ce privește corespondența pascală, trimiterea de vederi și felicitări devine un obicei larg răspândit în perioada interbelică, pe fondul dezvoltării serviciilor poștale și al culturii urbane. Acestea aveau atât imagini religioase – scene picturale ale Învierii, biserici –, cât și reprezentări idilice, copii, flori, ouă decorate. Mesajele erau, în general, formale și încărcate de simbolism religios. Printre formulele frecvente se regăseau: „Hristos a înviat! Cu ocazia Sfintelor Sărbători, vă doresc sănătate și bucurii alături de cei dragi“, „Sfintele Paști să vă aducă lumină în suflet și împlinirea dorințelor“, „Învierea Domnului să vă găsească în pace și armonie“. În mediile mai apropiate, mesajele puteau deveni mai personale, dar păstrau aproape întotdeauna referința la lumină, speranță și renaștere.

Haine noi și o halviță

Se obișnuia ca de Paște să se plece și în vilegiatură în afara țării?

Practica vilegiaturii de Paște în afara țării a existat în București, însă nu a fost una generalizată, ci specifică elitei, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în perioada interbelică. Pentru majoritatea populației, Paștele rămânea o sărbătoare profundă, centrată pe familie, biserică și vizite rituale. În schimb, pentru categoriile înstărite, mobilitatea crescută și deschiderea către Occident au favorizat apariția unor obiceiuri de tip cosmopolit, inclusiv călătoriile de sărbători. Destinațiile preferate erau marile capitale și stațiuni europene, precum Paris, Viena, Roma sau Nisa. Alegerea acestor locuri ținea atât de prestigiul cultural, cât și de infrastructura turistică deja bine dezvoltată. Totuși, chiar și în aceste cazuri, dimensiunea religioasă nu era complet abandonată. Cei aflați în străinătate participau adesea la slujbe în biserici ortodoxe locale sau, în lipsa acestora, în lăcașuri catolice, adaptându-și practica religioasă la context. Relatările unor memorialiști precum Ion Ghica şi Radu Rosetti sugerează că aceste deplasări aveau și o dimensiune de prestigiu social: a petrece sărbătorile în străinătate devenea un semn al statutului și al apartenenței la o cultură cosmopolită.

Iepurașul „a sărit“ în ograda cu tradiții

Ce însemna pentru copii Paștele? Eu îmi aduc aminte că trebuia neapărat să merg la biserică să mă împărtășesc și întotdeauna primeam ceva nou.

Pentru copii, Paștele avea o semnificație distinctă, situată la intersecția dintre disciplină religioasă, ritual familial și bucurie simbolică. În Bucureștiul de altădată, experiența copilăriei în timpul sărbătorii era atent modelată de familie și de normele comunității. Copiii erau pregătiți în perioada Postului Mare pentru spovedanie și împărtășanie, iar participarea la slujba de Înviere nu era opțională, ci parte a formării morale. Împărtășania avea nu doar un sens teologic, ci și unul pedagogic: introducea copilul în ritmul vieții spirituale și în disciplina comunității ortodoxe. Totodată, copiii participau activ la vopsirea ouălor, uneori ajutând la decorarea lor, pregătirea coșului pentru sfințit, ciocnitul ouălor, care devenea un joc cu reguli și formule bine stabilite. În multe familii exista obiceiul hainelor noi. Acesta nu era doar un gest de răsfăț, ci avea o simbolistică profundă: reînnoirea, puritatea și începutul unui ciclu nou. A primi „ceva nou“ de Paște era echivalentul unei inițieri simbolice în bucuria sărbătorii. Cadourile celor mici erau modeste, dar încărcate de sens: haine sau încălțăminte; dulciuri (cozonac, prăjituri, mai târziu ciocolată), ouă decorate, uneori păstrate ca obiecte de colecție. La începutul secolului XX, influențele occidentale au adus treptat și ideea unor mici surprize sau „daruri ascunse“, însă acestea nu au înlocuit nucleul tradițional. Nu în ultimul rând, Paștele era pentru copii o sărbătoare a apartenenței: vizitele la rude, întâlnirile cu verii, atmosfera de familie extinsă. Spre deosebire de alte momente ale anului, copilul era integrat deplin în viața comunității, participând atât la sacru, cât și la social.

Stavropoleos, biserica-icoană. Istoria mai puțin știută a lăcașului de cult ridicat de un călugăr grec în urmă cu trei secole

De când e „sărbătoarea bătutului halviţei“? Dar iepurașii?

Tradițiile pascale legate de „bătutul halviței“ și de iepuraș au intrat în cultura bucureșteană prin influențe urbane și occidentale, dar cu origini și semnificații diferite. „Bătutul halviței“ este un obicei specific zonei urbane din București, atestat documentar abia în secolul XIX, odată cu răspândirea cofetăriilor și a dulciurilor orientale. Halvița, de origine orientală, era un desert dens și dulce, iar obiceiul de a o „bate“ sau a o modela pentru masa de Paște avea atât un rol practic, prepararea și împărțirea desertului, cât și unul simbolic: sugerează fertilitate, prosperitate și bucurie colectivă. Inițial, această practică era specifică familiilor urbane cu mijloace materiale mai bune, care aveau acces la ingrediente precum nuca, mierea şi susanul. Iepurașul de Paște are o origine complet diferită și mai recentă. El provine din tradițiile germanice și protestante, fiind adus în România în special în perioada interbelică, odată cu influențele culturale europene asupra burgheziei bucureștene. Iepurașul simbolizează fertilitatea și renașterea naturii, un simbol preluat mai degrabă din folclorul occidental decât din cel românesc tradițional.

Muzeul Municipiului București are o colecție impresionantă de ouă încondeiate. Ce ne puteți spune despre ea?

Colecția de ouă încondeiate de la Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici“ din structura Muzeului Municipiului București este una generoasă, alcătuită din peste 200 de ouă încondeiate din diverse regiuni etnografice ale țării, precum Bucovina, Muntenia, Oltenia și Țara Bârsei. Colecția a fost adunată de dr. Nicolae Minovici pe parcursul a aproximativ patru decenii, reflectând atât tehnica populară tradițională, cât și diversitatea simbolisticii folosite în arta țărănească românească. Ouăle sunt decorate cu motive tradiționale variate, printre care geometrice, florale, vegetale, zoomorfe și antropomorfe. Simbolurile reflectă credințe, mituri și elemente ale vieții rurale, de la „calea rătăcită“ sau „calea robilor“, „brâul Maicii Domnului“, „crucea Paștelui“, „ochiul“ și „porumbelul“, care sunt simboluri ale Duhului Sfânt, „scara“, un simbol al ascensiunii la ceruri. Cu un motiv mai special este cel cu figura țărăncuței care toarce sau cel cu reprezentarea horei. Nu lipsesc ouăle cu inscripții, precum un simplu și plin de însemnătate „Hristos a înviat!“. De-a lungul timpului, colecția a atras vizitatori interesați de meșteșugul tradițional românesc, studenți și cercetători în domeniul etnografiei și artei populare din Europa, dar și public larg, mai ales în preajma Paștelui, când interesul pentru tradițiile legate de ouăle încondeiate este crescut.