De citit ce scrie George Friedman despre politica strategică a SUA
<< În ultimele săptămâni m-am concentrat pe evoluția socială și economică a Statelor Unite. Evident, trebuie să discutăm și despre politica strategică a SUA. Politica internă tinde să fie mai dinamică decât politica strategică, care decurge din lucruri mai persistente, cum ar fi imperativele. Statele Unite sunt protejate de un atac pe uscat. Nici Canada și nici Mexic nu au capacitatea sau interesul de a purta un război terestru împotriva Statelor Unite. Prin urmare, amenințarea fundamentală la adresa securității naționale americane trebuie să vină de pe mare. Totuși, strategia americană are în ea o logică. Îi lipsește acea logică ciclică a politicii interne, dar este modelată de necesitățile impuse de loc și de inamici >>, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures .
<< Intrarea Americii în Primul Război Mondial a fost declanșată de un atac german asupra navelor americane. În al Doilea Război Mondial, motivul cheie al Washingtonului a fost același. Dacă Germania întrerupea liniile de aprovizionare dintre SUA și Marea Britanie, putea izola Marea Britanie și o putea ataca după bunul plac. Cu Atlanicul securizat și o bază de operațiuni în Marea Britanie, Germania putea amenința Coasta de Est. În Pacific, atacul japonez asupra Pearl Harbor, dacă ar fi fost dus în mod înțelept, ar fi putut asigura căi maritime din Hawaii până la Coasta de Vest și i-ar fi putut permite Japoniei să-și impună voința acolo. Chiar și Războiul Rece a fost în primul rând unul naval. Germania era într-adevăr linia de contact cu Uniunea Sovietică, dar liniile vitale de aprovizionare mergeau din SUA până în Europa, iar NATO putea fi paralizată prin întreruperea acestei aprovizionări. În acest scop, rușii au desfășurat submarine și sisteme anti-navă supersonice.
Germanii (de două ori), sovieticii și japonezii au văzut fiecare că apărarea națiunilor lor are rădăcini în războiul maritim împotriva Statelor Unite. Eșecul german a permis desfășurarea Zilei Z, eșecul sovietic a făcut imposibilă o ofensivă terestră sovietică în Europa, iar eșecul japonez a dus la Hiroshima și ocuparea Japoniei de către SUA. În fiecare caz, capacitatea SUA de a menține liniile de aprovizionare și de a bloca atacurile inamice a constituit cheia apărării Statelor Unite și a economiei sale și, în fiecare caz, strategia americană a fost construită pe descurajare. În cazul în care securitatea SUA nu era în întregime în pericol pe mare, Washingtonul a creat bariere pentru a împiedica puterile inamice să mute active către porturile Atlanticului sau Pacificului. S-a înțeles că amenințarea imediată ar putea fi banală în comparație cu amenințarea pe termen lung. Prin urmare, a fost esențială intrarea în luptă cu Germania cât mai curând posibil – pentru a limita amenințarea pe termen lung, în timp ce aceasta încă presupunea combaterea forțelor terestre și înainte ca amenințarea maritimă să se materializeze pe deplin. Acest lucru a fost, de asemenea, critic în Pacific, împotriva Japoniei. Trebuie menționat că în Vietnam, unde SUA nu aveau o strategie terestru-maritim, lucrurile s-au terminat prost.
În Ucraina, există un element al acestei strategii. Rusia, dacă ar învinge Ucraina, ar fi la granița NATO și ar putea ataca spre vest. SUA practică o strategie de preempțiune la un cost relativ scăzut în ceea ce privește victimele americane, pentru a preveni mutarea foarte puțin probabilă a Rusiei pe coasta Atlanticului. Acțiunea maritimă este folosită pentru a respinge forțele terestre. Aceasta a fost strategia folosită împotriva Uniunii Sovietice în Războiul Rece, iar acum este folosită împotriva forțelor ruse din Ucraina. În această utilizare a puterii maritime, există o dimensiune indirectă semnificativă menită să impună un element de risc forțelor terestre aflate în adâncimea propriului teritoriu. Este o strategie în mod normal prea subtilă pentru a fi văzută cu ușurință.
Prin urmare, strategia navală a SUA în Ucraina este concepută în primul rând pentru a tăia căile navigabile care ar putea facilita circulația Rusiei – și anume Marea Neagră și Marea Baltică. Nu este inima strategiei mai largi a SUA.
În ceea ce privește China, această strategie este testată cel mai serios. Strategia principală a SUA trebuie să fie menținerea controlului asupra Pacificului și menținerea liniilor de aprovizionare către aliați pentru a preveni o deschidere pentru China. Inima strategiei este aplicarea unor presiuni diferite asupra Chinei, astfel încât aceasta să fie forțată să-și echilibreze și să-și reechilibreze forțele. De exemplu, capturarea Taiwanului de către China nu este posibilă, având în vedere timpul necesar unei forțe operative pentru a ajunge pe coasta Taiwanului, timp în care ar fi deschisă atacului Statelor Unite. Acest lucru limitează amenințarea supremă chineză asupra coastelor SUA. Războiul naval (iar aici includ puterea aeriană navală, așa cum este normal, de la al Doilea Război Mondial) combină două strategii, una limitând mișcarea chineză pe mare și cealaltă deschizând posibilitatea amenințării teritoriului de uscat chinez.
Chinezii amenință în mod constant Taiwanul, dar până acum nu au acționat niciodată, din cauza posibilei intervenții a Marinei SUA. SUA au o forță terestră mult inferioară – în primul rând pentru a fi transportată de puterea navală, ceea ce ar fi o provocare – pentru a reprezenta o amenințare pentru o invazie chineză. Puterea navală este cea care împiedică acțiunea chineză. Există o logică între Statele Unite și China, o logică a geografiei, tehnologiei și fricii, care este în felul ei consistentă și ne leagă într-un ciclu intern pe care îl generează războiul naval.
Adm. Alfred Thayer Mahan a scris cartea despre această strategie în urmă cu mai bine de un secol. Este o strategie aflată încă în vigoare, plină de interacțiune subtilă cu puterea terestră. Când acțiunea militară a SUA nu a avut succes, ca în Vietnam, ea a eșuat fie pentru că terenul nu era susceptibil puterii navale, fie pentru că puterea navală nu a fost folosită. Totuși, așa cum am încercat să arăt, strategia de luptă a SUA, în special la nivel strategic, nu s-a schimbat niciodată. China este constrânsă de această putere, Rusia este blocată de la utilizarea efectivă a apelor de la periferia sa, iar alte puteri ostile încearcă să evite puterea navală a SUA, în timp ce SUA o utilizează ca forță centrală.
Ideea unui model intern consistent este mai greu de înțeles decât cea a unei strategii militare consistente. Dar acesta din urmă are o realitate persistentă a geografiei și o soluție persistentă a puterii navale, aliniată cu tehnologia și strategia. Chiar și atunci când legătura dintre puterea navală și un război purtat adânc pe uscat pare să facă acea strategie inutilă, există o presiune constantă pentru ca inamicul să meargă pe mare. Uniunea Sovietică a fost forțată să intre în Atlanticul de Nord, precum Germania, în ciuda concentrării lor asupra operațiunilor terestre. Este vital să înțelegem dimensiunea navală a tuturor războaielor americane. >>
