În Japonia, casele sunt ca mașinile. Imediat ce te muți, noua ta casă valorează mai puțin decât ai plătit pentru ea și, după ce ai terminat de achitat ipoteca în 40 de ani, nu valorează aproape nimic.

„M-a uluit când m-am mutat aici pentru prima dată“, spune corespondentul BBC - „10 ani mai târziu, când mă pregăteam să plec, era tot la fel“.

Aceasta este a treia economie a lumii. Este o țară pașnică și prosperă, cu cea mai lungă speranță de viață din lume, cea mai scăzută rată a crimelor, conflicte politice rare, un pașaport puternic și sublimul Shinkansen, cea mai bună rețea feroviară de mare viteză din lume.

America și Europa s-au temut cândva de avântul economic japonez în același mod în care se tem de puterea economică în creștere a Chinei în prezent. Dar Japonia pe care o aștepta lumea nu a sosit niciodată. La sfârșitul anilor 1980, japonezii erau mai bogați decât americanii. Acum ei câștigă mai puțin decât britanicii.

De zeci de ani, Japonia se luptă cu o economie lentă, împiedicată de o rezistență profundă la schimbare și de un atașament încăpățânat față de trecut. Acum, populația sa îmbătrânește și se micșorează.

Japonia este blocată.

Viitorul era aici

Când am ajuns pentru prima dată în Japonia în 1993, scrie corespondentul BBC, nu m-au frapat străzile iluminate cu neon din Ginza și Shinjuku – nici moda sălbatică „Ganguro” a fetelor „Harajuku”.

Ci cât de mult mai bogată părea Japonia decât oriunde mai fusesem în Asia; cât de curat și ordonat era Tokyo în comparație cu orice alt oraș asiatic. Hong Kong a fost un atac asupra simțurilor, zgomotos, mirositor, un oraș al extremelor - de la vile stridente de pe Victoria Peak până la atelierele „satanice întunecate” din capătul de nord al Kowloon.

În Taipei, unde am studiat limba chineză, străzile se înghesuiau în sunetul scuterelor care împroșcau fumul care învăluia orașul într-o pătură de smog atât de groasă încât deseori abia se putea vedea la două străzi distanță.

Dacă Hong Kong și Taipei erau adolescenții zgomotoși ai Asiei, Japonia era sora cea mare. Da, Tokyo era o junglă de beton, dar era una frumos îngrijită.

În fața Palatului Imperial din Tokyo, orizontul era dominat de turnurile de sticlă ale titanilor corporativi ai țării - Mitsubishi, Mitsui, Hitachi, Sony. De la New York până la Sydney, părinții ambițioși și-au implorat urmașii să „învețe japoneză”. Mă întrebam dacă făcusem o greșeală optând pentru chinezească, notează corespondentul BBC.

Japonia a ieșit din distrugerea celui de-al Doilea Război Mondial și a cucerit producția globală. Banii s-au revărsat în țară, provocând un boom imobiliar în care oamenii au cumpărat orice, chiar și bucăți de pădure. Până la mijlocul anilor 1980, gluma era că terenurile palatului imperial din Tokyo valorau cât toată California. Japonezii o numesc „Baburu Jidai” sau epoca bulelor.

Apoi, în 1991, bula s-a spart. Bursa de la Tokyo s-a prăbușit. Prețurile proprietăților au căzut ca de pe o stâncă. Încă nu și-au revenit.

Dacă vâ gândiți la trenurile glonț elegante ale Japoniei sau la minunea „just-in-time” a Toyota, a producției pe linia de asamblare - ați putea fi iertați că credeți că Japonia este un copil al eficienței. Nu este. Mai degrabă, birocrația poate fi terifiantă, în timp ce sume uriașe de bani publici sunt cheltuite pentru activități de utilitate îndoielnică, notează jurnalistul BBC.

Discrepanțe îngrozitoare

Anul trecut, scrie jurnalistul, am descoperit povestea din spatele capacelor de canal dintr-un orășel din așa-numiții Alpi japonezi. În 1924, oasele fosilizate ale unei specii antice de elefanți au fost găsite în lacul din apropiere. Au devenit un simbol al orașului - iar în urmă cu câțiva ani, cineva a decis să înlocuiască toate capacele de canal cu altele noi, care să aibă pe ele o imagine a celebrului elefant.

Acest lucru s-a întâmplat în toată Japonia. Acum există o societate japoneză pentru capace de canal care susține că există 6.000 de modele diferite. Înțeleg de ce oamenii iubesc aceste capace. Sunt opere de artă. Dar fiecare costă până la 900 de dolari.

Este un indiciu despre modul în care Japonia a ajuns la cea mai mare datorie publică din lume. Iar factura umflată nu este ajutată să scadă de o populație în vârstă care nu se poate pensiona din cauza presiunii asupra asistenței medicale și a pensiilor.

Când mi-am reînnoit permisul de conducere japonez, personalul extrem de politicos m-a condus de la testul oftalmologic la cabina foto până la plata taxei și apoi mi-a cerut să mă prezint la «sala de curs 28». Aceste cursuri de «siguranță» sunt obligatorii pentru oricine a avut o infracțiune rutieră în ultimii cinci ani. Înăuntru am găsit un grup de suflete cu aspect neconsolat care aștepta. Un bărbat îmbrăcat elegant a intrat și ne-a spus că «pre-lecția» noastră va începe în 10 minute și va dura două ore!

Nici măcar nu ți se cere să înțelegi prelegerea. În timp ce intrau la a doua oră, câțiva dintre colegii mei au adormit. Stăteam plictisit și supărat.

— Ce rost are? L-am întrebat pe colegul meu japonez când m-am întors la birou. — E o pedeapsă, nu?

— Nu, a spus ea râzând. Este o schemă de creare de locuri de muncă pentru polițiștii rutieri pensionari.

Dar cu cât locuiești mai mult aici, chiar și părțile frustrante devin familiare, chiar drăguțe. Începi să apreciezi ciudațeniile - ca cei patru lucrători de la benzinărie care îți curăță toate geamurile mașinii în timp ce umpli rezervorul și se înclină la unison când pleci.

Japonia încă se simte ca Japonia și nu o reproducere a Americii. Acesta este motivul pentru care lumea este atât de încântată de toate lucrurile japoneze, de la zăpada praf până la modă. Tokyo găzduiește super-restaurante; Studio Ghibli realizează cea mai încântătoare animație din lume (scuze, Disney); sigur, J-pop este groaznic, dar Japonia este, fără îndoială, o superputere soft-power, mai scrie corespondentul BBC.

Japonia este adesea descrisă ca o țară care a devenit modernă cu succes fără a abandona vechiul. Există ceva adevăr în asta, dar aș susține că modernul este mai mult un furnir.

La o sută cincizeci de ani după ce a fost forțată să-și deschidă porțile, Japonia este încă sceptică, ba chiar șe teamă de lumea exterioară.

Factorul extern

Îmi amintesc că am stat într-o primărie a satului din Peninsula Boso, în partea îndepărtată a Golfului Tokyo. Am fost acolo pentru că satul era catalogat ca pe cale de dispariție, unul dintre cele 900 din Japonia. Bătrânii adunați în sală erau îngrijorați. Începând cu anii 1970, ei au urmărit tinerii plecând pentru locuri de muncă în orașe. Din cei 60 rămași, nu mai era decât un adolescent și niciun copil.

„Cine va avea grijă de mormintele noastre când vom muri?” se plângea un domn în vârstă. Să ai grijă de spirite este o treabă serioasă în Japonia.

Dar pentru mine, originar din sud-estul Angliei, moartea acestui sat mi s-a părut absurdă. Era înconjurat de orezării și dealuri acoperite de pădure deasă. Tokyo era la mai puțin de două ore de mers cu mașina, scrie jurnalistul.

Fermierii japonezi sunt cei mai bătrâni din lume

„Acesta este un loc atât de frumos”, le-am spus. "Sunt sigur că multor oameni le-ar plăcea să locuiască aici. Cum te-ai simți dacă mi-aș aduce familia să locuiască aici?"

Aerul din cameră a rămas nemișcat. Bărbații s-au uitat unul la altul cu o jenă tăcută. Apoi unul și-a dres glasul și a vorbit, cu o privire îngrijorată pe față: „Ei bine, ar trebui să înveți modul nostru de viață. N-ar fi ușor.“

Satul era pe cale de dispariție, dar gândul că ar fi invadat de „străini” era oarecum mai rău, spune ziaristul britanic.

O treime dintre japonezi au peste 60 de ani, ceea ce face din Japonia cea mai bătrână populație din lume, după micul stat Monaco. Înregistrează mai puține nașteri decât oricând. Până în 2050, ar putea pierde o cincime din populația actuală.

Cu toate acestea, ostilitatea față de imigrație nu a slăbit. Doar aproximativ 3% din populația Japoniei este născută în străinătate, comparativ cu 15% în Marea Britanie. În Europa și America, mișcările de dreapta o arată ca un exemplu strălucitor de puritate rasială și armonie socială.

Dar Japonia nu este atât de pură din punct de vedere etnic pe cât ar putea crede acei admiratori. Există Ainu din Hokkaido, Okinawani în sud, jumătate de milion de etnici coreeni și aproape un milion de chinezi. Apoi sunt copiii japonezi cu un părinte străin.

Acești copii bi-culturali sunt cunoscuți ca „hafu” sau jumătăți – un termen peiorativ care este normal aici. Acestea includ celebrități și sportivi de top, cum ar fi vedeta tenisului Naomi Osaka. Cultura populară îi idolatrizează drept cei „mai frumoși și mai talentați”. Dar una este să fii idolatrizat și cu totul altceva să fii acceptat.

Dacă vrei să vezi ce se întâmplă cu o țară care respinge imigrația ca o soluție la scăderea fertilității, Japonia este un loc bun pentru a începe.

Salariile reale nu au crescut aici de 30 de ani. Veniturile din Coreea de Sud și Taiwan le-au ajuns din urmă și chiar le-au depășit pe cele din Japonia.

Dar schimbarea pare îndepărtată. În parte, din cauza unei ierarhii rigide care determină cine deține pârghiile puterii.

Cei bătrâni sunt încă la putere

„Uite că trebuie să înțelegi ceva despre cum funcționează Japonia”, mi-a spus un academician. „În 1868, samuraii și-au predat săbiile, și-au tăiat părul, și-au îmbrăcat costume occidentale și au mărșăluit în ministerele din Kasumigaseki (districtul guvernamental din centrul Tokyo) și sunt și astăzi acolo”.

În 1868, temându-se de repetarea destinului Chinei din partea imperialiștilor occidentali, reformatorii au răsturnat dictatura militară a Shogunatului Tokugawa și au pus Japonia pe un curs de industrializare de mare viteză.

Dar restaurarea Meiji, așa cum se știe, nu a fost precum căderea Bastiliei. A fost un puci al elitelor. Chiar și după o a doua convulsie din 1945, marile familii au supraviețuit. Această clasă conducătoare în majoritate masculină este definită de naționalism și de convingerea că Japonia este specială. Ei nu cred că Japonia a fost agresorul în război, ci victima ei, subliniază ziaristul britanic.

Fostul premier ucis Shinzo Abe, de exemplu, era fiul unui ministru de externe și nepotul altui prim-ministru, Nobusuke Kishi. Bunicul Kishi a fost membru al juntei de război și a fost arestat de americani ca fiind suspectat drept criminal de război. Dar a scăpat de spânzurătoare și, la mijlocul anilor 1950, a ajutat la înființarea Partidului Liberal Democrat (LDP), care conduce Japonia de atunci.

Unii oameni glumesc că Japonia este un stat cu partid unic. Nu este. Dar este rezonabil să ne întrebăm de ce Japonia continuă să realeagă un partid condus de o elită îndreptățită, care tânjește să renunțe la pacifismul impus de americani, dar nu a reușit să îmbunătățească nivelul de trai timp de 30 de ani.

Cea mai mare provocare economică a Japoniei este îmbătrânirea populației

Aceste cetăți rurale sunt cruciale acum din cauza demografiei. Ar fi trebuit să se reducă, deoarece milioane de tineri s-au mutat în orașe pentru muncă. Dar asta nu s-a întâmplat niciodată. LDP-ului îi place așa pentru că înseamnă că voturile celor mai în vârstă, din mediul rural, contează mai mult.

Pe măsură ce această generație mai în vârstă trece, schimbarea este inevitabilă. Dar nu sunt sigur că Japonia va deveni mai liberală sau mai deschisă.

Japonezii mai tineri sunt mai puțin dispuși să se căsătorească și să aibă copii. Dar sunt, de asemenea, mai puțin dispuși să vorbească o limbă străină sau să studieze peste ocean decât părinții sau bunicii lor. Doar 13% dintre managerii japonezi sunt femei și mai puțin de una din 10 parlamentar.

„După un deceniu aici m-am obișnuit cu felul în care este Japonia și am ajuns să accept faptul că nu este pe cale să se schimbe. Da, îmi fac griji pentru viitor. Și viitorul Japoniei va fi o lecție pentru noi, ceilalți. În era inteligenței artificiale, mai puțini lucrători ar putea conduce inovația; Fermierii în vârstă din Japonia ar putea fi înlocuiți cu roboți inteligenți. Părți mari ale țării ar putea reveni la sălbăticie.

Japonia va dispărea treptat în irelevanță sau se va reinventa? Cred că, pentru a prospera din nou, Japonia trebuie să îmbrățișeze schimbarea. Dar mă doare inima la gândul că pierd lucrurile care o fac atât de specială“, concluzionează corespondentul BBC.