Mircea cel Bătrân, „făcătorul de sultani”: singurul român ce a urcat un otoman pe tron

În timpul regimului comunist, istoriografia oficială a promovat o imagine idealizată a românilor medievali, prezentându-i ca pe un popor rural, pașnic, condus de domnitori înțelepți, victime permanente ale ambițiilor vecinilor, în special ale otomanilor. Deși agresiunea vecinilor a fost, într-adevăr, o realitate istorică – Țara Românească și Moldova fiind râvnite de unguri, otomani și polonezi – restul acestei narațiuni este o mitologie național-comunistă pură.

În realitate, numeroși domnitori români au avut domnii dinamice, manifestând un interes activ pentru relațiile internaționale și adoptând adesea o postură combativă față de vecini. Un exemplu elocvent este Mircea I Basarab, cunoscut în istoria românilor ca Mircea cel Bătrân sau Mircea cel Vechi, supranume datorat, în primul rând, longevității domniei sale.

Un principe de modă occidentală și un strateg desăvârșit

Mircea cel Bătrân se distinge ca un lider excepțional în istoria românilor, putând fi comparat, prin importanță și calități, cu Ștefan cel Mare. A fost un suveran activ, inteligent și dedicat modernizării principatului său, căutând integrarea acestuia în lumea medievală central-europeană. Spre deosebire de imaginea idilică, promovată ulterior, Mircea nu a vizat izolarea, ci extinderea și consolidarea prestigiului Țării Românești.

Fiul lui Radu I (1377–1383), un monarh valah cu „apucături apusene”, Mircea a continuat tradiția occidentalizării. Stilul de viață și modul în care se prezenta la curte reflectau o dorință clară de aliniere la standardele curților regale vestice. Descoperirile arheologice din 1920 de la Biserica Domnească din Curtea de Argeș, unde s-a găsit „mormântul princiar” (atribuit în majoritate lui Radu I), au revelat o vestimentație de un fast apusean uimitor: o tunică din mătase purpurie, brodată cu fir de aur și decorată cu motive heraldice occidentale (lalele și lezi). De asemenea, paftaua de aur de la centură, lucrată în stil gotic transilvănean, înfățișa un castel medieval, iar nasturii de argint aurit și mărgelele de mărgăritar erau specifice modei curților din Europa Centrală și de Vest. Mircea, la rândul său, a îmbinat elemente occidentale cu cele bizantine și balcanice, devenind un adevărat principe apusean.

Contrar reprezentărilor comuniste, armata lui Mircea cel Bătrân nu era compusă din țărani înarmați cu furci, ci, în mare parte, din cavalerie profesionistă, atât ușoară, cât și greu înarmată. Aceasta era completată de infanterie profesionistă și de contingente semnificative de arcași. Orientarea către modelul central-european este atestată și de prezența cavalerilor valahi, consemnați la turnirul de la Buda din 1412. De asemenea, la Târgoviște au fost descoperite reprezentări ale cavalerilor medievali, probabil valahi.

Mircea a fost un diplomat și strateg de elită. Conștient de pericolul otoman la Dunăre, a țesut o rețea de alianțe cu vecinii mai puternici. Prin intermediul domnului Moldovei, Petru Mușat, a încheiat o alianță cu regele Vladislav Jagello al Poloniei în 1389, reînnoită în 1390 și 1391, pe fondul relațiilor tensionate cu Ungaria pe tema Banatului de Severin. Ulterior, în 1395, a format o alianță cu regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, alianțe ce implicau contracte de vasalitate ale lui Mircea față de suveranii Poloniei și Ungariei.

Mircea cel Bătrân a fost un suveran proactiv, coordonându-și acțiunile cu Sigismund de Luxemburg în 1392 pentru a ataca prin surprindere baza de akıncı (cavalerie ușoară otomană) de la Karinovasi, la sud de Munții Balcani. După bătălia de la Rovine, a câștigat o reputație impresionantă, devenind un lider militar respectat în Europa Centrală. Dovada acestei stime este propunerea regelui Ungariei ca trupele lui Mircea să conducă atacul în bătălia de la Nicopole, pierdută de cruciați. Aceasta demonstrează că Mircea se aliniase politicilor central-europene, fiind un om al timpului său, la fel de capabil ca și contemporanii săi din regiune.

Cel mai mare stăpânitor valah: „Io Mircea mare voievod şi domn”

Mircea a înfruntat otomanii aproape de la egal la egal, alternând victorii și înfrângeri. A profitat adesea de slăbiciunile armatei otomane pentru a cuceri noi teritorii. Nu era un "necăjit" care-și "apăra nevoile și neamul", ci un principe puternic, activ, ancorat în sisteme de alianțe și la comanda unei armate experimentate. Înfrângerea lui Baiazid I Fulgerul de către Timur Lenk în bătălia de la Ankara din 1402 a deschis noi oportunități, iar Mircea a atacat Dobrogea, alungând turcii inclusiv de la Silistra și dobândind acces la Marea Neagră.

Historicul Florin Constantiniu sublinia că: „Mircea s-a folosit de slăbirea statului otoman și, în împrejurările create de răscoala bulgară condusă de Constantin şi Frujin, fiii ţarului din Tîrnovo, a reocupat Dobrogea (1404) şi a înfrânt forţele otomane la Silistra (c. 1407-1408)”. Prin aceste acțiuni, Mircea a devenit domnul unui teritoriu vast, un suveran autocrat din ce în ce mai puternic. Această extindere se reflectă în titulatura sa oficială:

Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată țara Ungrovlahiei şi al părților de peste munţi, încă şi către părțile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herțeg şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.

Florin Constantiniu adăuga că „Niciodată un domn al Ţării Româneşti nu a avut sub autoritatea sa o asemenea întindere teritorială”.

„Făcătorul de sultani”: manevre la Înalta Poartă

Înfrângerea lui Baiazid I și moartea sa ulterioară au deschis noi oportunități pe care principele valah, un fin om politic, le-a exploatat la maximum. A început o luptă pentru succesiunea la tronul otoman între fiii lui Baiazid, iar Mircea, puternic și abil, a intervenit decisiv. Miza era semnificativă: instalarea unui sultan favorabil ar fi asigurat liniștea la Dunăre. Mircea nu a acționat singur, ci cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg și al emirului de Sinop, un principat turcesc independent. El a găzduit în Țara Românească doi dintre fiii lui Baiazid: Musa și Mustafa.

La început, Mircea a mizat pe Musa, pe care a reușit să-l instaleze ca sultan la Edirne. Florin Constantiniu detaliază acest episod:

După o întrevedere la Severin cu Sigismund de Luxemburg (1406), Mircea s-a angajat, prin intermediul emirului de Sinop, în sprijinirea unuia din fiii lui Baiazid, Musa. În 1409 acesta a venit în Țara Românească, fiind primit cu solemnitate de Mircea. În anul următor, cu ajutor de la domnul român şi de la despotul Serbiei, Ştefan Lazarevici, forţele lui Musa au învins, nu fără dificultăţi, pe cele ale fratelui său Suleiman, ucis, după ce fugise de pe câmpul de luptă. La 17 februarie 1411, Musa era recunoscut ca sultan la Edirne (Adrianopol), Mircea apărând — păstrând, evident, proporțiile — în postura unui Warwick balcanic.
- Florin Constantiniu

Succesul lui Mircea părea asigurat, însă Mehmed, cel mai puternic dintre fiii lui Baiazid, beneficia de sprijinul majorității marilor feudali otomani. Acesta a reușit să-l învingă și să-l execute pe Musa în 1413. Mircea nu a renunțat și l-a adus în prim-plan pe Mustafa, celălalt fiu al lui Baiazid, pe care îl ținea protejat în Țara Românească. Mehmed, conștient că principele valah era o sursă de probleme și că risca să-i manipuleze politica Imperiului Otoman, a planificat o expediție militară masivă împotriva Țării Românești. A renunțat însă după ce a fost înfrânt de venețieni la Gallipoli în 1416.

Profitând de situație, Mircea a intervenit din nou cu forță în politica otomană, instigând o revoltă. L-a sprijinit pe șeicul Bedreddin, care a declanșat răscoale în Rumelia, în timp ce Mustafa era pregătit, cu ajutor armat, să lupte împotriva fratelui său. Mehmed a reușit totuși să se impună. Florin Constantiniu explică finalul acestei etape:

Confruntat cu doi adversari — fratele-pretendent şi agitatorul social —, Mehmed l-a lovit, mai întâi, pe Bedreddin, care a fost capturat şi executat, apoi, printr-un acord cu Bizanțul (Mustafa se refugiase la Salonic), a obţinut făgăduinţa împăratului Manuel de a-l reţine pe pretendent la Constantinopol. Odată cu moartea lui Bedreddin şi cu eşecul lui Mustafa lua sfârşit o ipostază de „făcător de sultani” a lui Mircea.
- Florin Constantiniu

Domnitorul român era conștient că vor urma represalii. Ca de obicei, forțele creștine l-au lăsat singur în fața pericolului. Mehmed a anexat doar Dobrogea, dar nu a îndrăznit să invadeze Țara Românească, temându-se să nu aibă soarta tatălui său de la Rovine. Mircea, ajuns la o vârstă înaintată și fără aliați de încredere, a acceptat să plătească tribut otomanilor pentru a-și proteja principatul. După cum se arată în „O istorie sinceră a poporului român”:

Domnia lui Mircea cel Bătrân rămâne importantă, în primul rând, prin inaugurarea cu succes a strategiei de disuadare a Porții otomane de a introduce administraţia directă între Carpaţi şi Dunăre și prin oprirea temporară la Dunăre a expansiunii otomane, ceea ce a salvat Țara Românească, în faza consolidării statale, de anihilarea politică.

Explorează subiectele:

Mircea cel Bătrân Imperiul Otoman Țara Românească

Distribuie Distribuie Comentarii