476 d.Hr.: Un copil împărat și un barbar, artizanii căderii Romei Antice

Romulus Augustulus predă coroana lui Odoacru FOTO Foto: wikipedia

Imperiul Roman a lăsat o amprentă de neșters în istoria lumii, nu doar prin vasta sa întindere și longevitate, ci mai ales prin moștenirea culturală, socială și militară ce a modelat lumea mediteraneeană și nu numai. Teritoriile sale se întindeau de la Zidul lui Hadrian, la vest, până în nordul Irakului, la est, și de la Marea Nordului, în nord, până la Munții Atlas din nordul Africii, la sud. A fost cel mai mare stat pe care Eurasia Occidentală l-a cunoscut vreodată.

Deși a rezistat timp de cinci secole, cucerind, divizând și civilizând, destinul său s-a schimbat la sfârșitul secolului al V-lea, când acest colos statal s-a prăbușit. Anul 476 d.Hr. este considerat, în mod simbolic, momentul oficial al căderii Imperiului Roman de Apus. Din anul 395 d.Hr., imperiul fusese deja divizat în două pentru o administrare și apărare mai eficiente. Cu toate acestea, Imperiul Roman de Apus era perceput ca adevăratul continuator al tradiției romane.

Istoricii subliniază că prăbușirea a fost un proces gradual, cu scurte perioade de redresare, debutând încă de la mijlocul secolului al III-lea d.Hr. Cauzele au fost multiple, atât interne, cât și externe. Totuși, în istoria populară, anul 476 d.Hr. a rămas o bornă temporală clară, marcând sfârșitul Antichității și începutul unei noi ere. Protagoniștii acestui moment crucial au fost un copil, împovărat cu o sarcină mult prea grea, și un mercenar barbar, cu aspirații ce depășeau limitele sale.

Declinul, o criză prelungită a imperiului

Apogeul Imperiului Roman a fost atins în timpul împăratului Traian, cuceritorul Daciei, și continuat de mari împărați precum Hadrian, Marcus Aurelius și Septimius Severus. Însă, de la începutul secolului al III-lea, o serie de împărați slabi nu au reușit să gestioneze eficient problemele interne și presiunea crescândă a triburilor barbare germanice, ceea ce a condus la o criză fără precedent între anii 235 și 284 d.Hr. Această perioadă de anarhie a adus pe tronul imperial nu mai puțin de 26 de împărați în doar 50 de ani, majoritatea fiind asasinați de propriile armate. Legiunile erau cele care, în practică, alegeau împărații, iar comandanți din toate colțurile imperiului ajungeau să provoace haos în provincii în goana după putere. Pentru prima dată, soldați de rând cu origini barbare au acces la tron.

Haosul intern era agravat de penetrarea populațiilor barbare în provinciile romane, care provocau distrugeri și foamete. Chiar și după încetarea anarhiei militare, odată cu împăratul Dioclețian, instabilitatea a persistat. Împărați capabili, precum Dioclețian, Constantin cel Mare sau Teodosius, nu au făcut decât să prelungească agonia unui imperiu aflat pe patul de moarte, oferind ultimele sale momente de glorie.

Anarhia militară a subminat complet structura imperială romană. Asasinatele împăraților erau frecvente, războaiele civile izbucneau aproape anual, iar succesiunea la tron era lipsită de stabilitate. Barbarii se infiltraseră la toate nivelurile, ocupând funcții militare și civile importante în cadrul imperiului. Provincii întregi, inclusiv Dacia, au fost abandonate în fața invaziilor, iar sistemul de apărare (limesul) nu mai făcea față. Reformele militare târzii nu au putut decât să amâne inevitabilul, armata romană bazându-se tot mai mult pe mercenari germanici, iranieni sau huni.

O importanță deosebită a avut-o și declinul politic și moral, așa cum remarca celebrul istoric Edward Gibbon în lucrarea sa „Decline and Fall of the Roman Empire”. Romanii nu mai erau romani; se „barbarizaseră” și se ruralizau, exacerbate de problemele economice cauzate de instabilitatea politică. Economia romană din secolele III-IV a fost marcată de devalorizarea monedei, generând o inflație galopantă. Povara fiscală a crescut pe măsură ce imperiul avea nevoie de venituri suplimentare pentru campaniile militare. Rutele comerciale s-au restrâns din cauza deteriorării securității provinciilor, iar barbarii au început să ocupe teritorii extinse. Invaziile au dus la ruralizarea unor zone întregi ale imperiului, marcând prăbușirea măreței civilizații romane.

Cântecul de lebădă al celui mai mare imperiu eurasiatic

Secolul al V-lea a reprezentat apogeul decăderii. Mari părți ale Imperiului Roman de Apus reveniseră la o economie de troc, iar vechiul sistem comercial mediteraneean se dezintegrase, conform specialiștilor precum Bryan Ward-Perkins în „The Fall of Rome and the End of Civilization”. Kyle Harper, în „The Fate of Rome”, adaugă că la aceste probleme s-au adăugat și schimbările climatice. Din anul 150 d.Hr., clima s-a răcit în Europa, afectând producția agricolă și amplificând declinul economic. Această serie de nenorociri, inclusiv declinul politic, militar, moral, economic și climatic, a fost urmată de epidemii devastatoare. Ciuma Antonină (165–180 d.Hr.) și Ciuma lui Ciprian (249–262 d.Hr.) au ucis aproximativ 10% din populația imperiului. Nici măcar împărțirea imperiului în două de către împăratul Teodosius, în anul 395 d.Hr., nu a rezolvat situația.

Imperiul Roman de Răsărit era mai ferit și beneficia de un mare potențial economic. În schimb, Imperiul Roman de Apus, considerat simbolul vechiului imperiu, a rămas în calea barbarilor, corupt, epuizat, fără putere militară și financiară, practic condamnat la moarte.

Se poate susține în mod solid existența unei multitudini de cauze care au dus la căderea Romei. Cu toate acestea, prăbușirea sa nu s-a datorat unei singure cauze, deși mulți încearcă să găsească una. Într-o primă fază, majoritatea cauzelor conduc către un singur loc: orașul Roma însuși. Pierderea veniturilor în jumătatea occidentală a imperiului nu mai permitea susținerea unei armate — o armată indispensabilă pentru apărarea frontierelor deja vulnerabile. Războaiele continue au însemnat perturbarea comerțului; armatele invadatoare au distrus recoltele, tehnologia agricolă rudimentară a menținut producția de hrană la niveluri scăzute, orașul era supraaglomerat, șomajul era ridicat și, nu în ultimul rând, epidemiile reprezentau o amenințare permanentă. La toate acestea se adăuga un guvern incompetent și lipsit de credibilitate. Prezența barbarilor în interiorul și în jurul imperiului a contribuit la agravarea unei crize care nu era doar externă, ci și internă. Toți acești factori au contribuit la transformarea unui imperiu aflat „într-o stare de sănătate” într-unul care a ajuns la dispariție.

Donald L. Wasson, profesor la Lincoln College, în „Fall of the Western Roman Empire”, pentru World History

Un copil de 10 ani, ultimul împărat al Romei

Unul dintre personajele centrale ale evenimentelor din 476 d.Hr. a fost un copil de 10 ani, Romulus. Fără voia sa, a primit și numele de Augustus și a ajuns ultimul împărat roman, al ceea ce mai rămăsese din Imperiul Roman de Apus. Capitala, Roma, fusese deja devastată de barbari de două ori în patru decenii. Vizigoții, sub conducerea lui Alaric, au jefuit Roma în 410 d.Hr., prima dată când orașul fusese cucerit de o armată străină în aproximativ 800 de ani. Vandalii au jefuit-o din nou în 455 d.Hr. Până în 476 d.Hr., Imperiul Roman de Apus pierduse controlul direct asupra Britaniei, a majorității Galiei, Hispaniei, Africii de Nord și a unei mari părți din Italia, capitala fiind mutată la Ravenna. Imperiul Roman de Apus nu era mai mare decât un regat medieval.

Povestea lui Romulus Augustus începe în 475 d.Hr., când împărat era Iulius Nepos. Acesta, numit împărat al Occidentului în 474 d.Hr. de către liderii Imperiului Roman de Răsărit, îl desemnase pe Orestes ca și comandant militar suprem. Orestes era un soldat și diplomat experimentat, cu conexiuni în lumea barbară, provenind dintr-o familie de aristocrați romani din provincia Noricum (Austria de astăzi) și fusese secretar la curtea regelui hun Attila. Nepos l-a trimis pe Orestes cu armata împotriva vizigoților și burgunzilor care ocupau sudul Galiei. Pe drum, Orestes, conștient de nemulțumirile trupelor sale multietnice și temându-se de o revoltă sau trădare, s-a întors la Ravenna și l-a alungat pe Nepos. L-a pus pe tron pe propriul său fiu, Romulus, în vârstă de doar 10 ani.

Romulus Augustulus Foto: wikipedia

Nimeni nu știe de ce Orestes, aclamat de trupele sale, nu a preluat el însuși tronul. Cert este că Romulus Augustus, copilul de numai 10 ani, a condus ceea ce mai rămăsese din Imperiul Roman de Apus timp de un an. În mod evident, el era doar o marionetă, deciziile importante fiind luate de tatăl său, Orestes. Mulți îl numeau cu batjocură Augustulus, adică „Augustus cel mic”, și nici măcar nu a fost recunoscut de împărații Imperiului Roman de Răsărit.

Un mercenar barbar care a deschis o nouă eră

Cel de-al doilea personaj principal al epilogului Imperiului Roman clasic a fost Odoacru sau Odovacar. El era un *foederatus* german, adică un mercenar din triburile germanice ale scirilor, aflat în serviciul Imperiului Roman de Apus. Potrivit autorului latin Priscus, Odoacru era fiul lui Edeco și fratele lui Hunulf, cel care l-a ucis pe Armatus în Imperiul Roman de Răsărit. Odoacru s-a impus ca un războinic puternic și un important comandant tribal, devenind căpetenia scirilor.

Odoacru era staționat în Italia atunci când Orestes l-a alungat pe Nepos de la Ravenna. În numele oamenilor săi, *foederati* aflați în serviciul Imperiului Roman de Apus, Odoacru i-a cerut lui Orestes să le fie împroprietărite terenuri în Italia. Orestes a refuzat, deși, așa cum preciza istoricul J.B. Bury, "Ei au dorit să aibă un acoperiș solid și terenuri proprii și i-au cerut lui Orestes, ca recompensă pentru serviciile lor, acordându-le terenuri acestora în permanență în Italia”.

Odoacru, căpetenia scirilor Foto: wikipedia

Refuzul lui Orestes a declanșat revolta lui Odoacru. În fruntea scirilor, el a atacat Placentia, o tabără militară de lângă Ravenna, și i-a ucis pe Orestes și pe fratele acestuia, Paulus. Ulterior, conducând o federație de germanici, sciri și heruli, la care s-a alăturat o parte importantă din armata romană, Odoacru a atacat Ravenna. Soldații l-au proclamat pe Odoacru rege al Italiei. El a capturat orașul, convingându-l pe tânărul împărat Romulus să abdice la 4 septembrie.

Potrivit lui Anonymus Valesianus, Odoacru a fost impresionat de tinerețea și frumusețea lui Romulus și i-a cruțat viața. Ba chiar i-a oferit și o pensie de 6.000 de solidi și l-a trimis în Campania să trăiască alături de rudele sale. Astfel, Odoacru a devenit primul barbar fără cetățenie romană care a preluat controlul teritoriului imperial. El a refuzat însă să mai fie împărat roman. Senatul de la Roma a trimis însemnele imperiale lui Zeno, liderul Imperiului Roman de Răsărit. Acest gest a fost un simbol puternic: Imperiul Roman de Apus încetase să mai existe. Zeno l-a numit pe Odoacru patrician și i-a acordat autoritatea de a conduce Italia în numele său. Odată cu aceste evenimente, Antichitatea a luat sfârșit, iar Evul Mediu a început.