Patru decenii de la explozia de la Cernobîl. Omul cu cea mai periculoasă meserie de pe Pământ: „Nu există prea mult timp sigur acolo”

La 40 de ani de la explozia de la Cernobîl, un cercetător continuă să pătrundă în interiorul reactorului 4 pentru a monitoriza nivelurile de radiații din unul dintre cele mai contaminate locuri de pe planetă, munca sa fiind considerată cea mai periculoasă meserie de pe Pământ.

Au trecut 40 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl din 1986 şi, deşi mulţi au început să uite ce s-a întâmplat atunci, cercetătorii sunt nevoiți să supravegheze în mod constant nivelurile de radiații din interiorul reactorului distrus.

În prezent, această responsabilitate îi revine lui Anatoli Doroshenko, un tânăr cercetător de la Institutul pentru Probleme de Siguranță ale Centralelor Nucleare (ISPNPP), care descrie pentru New Scientist atât dificultatea, cât și importanța muncii sale, despre care cei mai mulţi cred că este cea mai periculoasă din lume.

Zona reactorului 4 rămâne unul dintre cele mai ostile medii de pe Pământ: un spațiu puternic contaminat radioactiv, întunecat, instabil și acoperit de un sarcofag de beton degradat, protejat în prezent de o noua structură de izolare . În ciuda acestor condiții, accesul și monitorizarea interiorului sunt esențiale pentru înțelegerea proceselor care încă au loc în adâncul ruinelor.

„Dacă atingi ceva, trebuie să știi exact ce atingi”

Anatoli Doroshenko pătrunde periodic în interiorul structurii distruse pentru a efectua măsurători și a preleva probe, uneori ajungând la mai puțin de opt metri de nucleul reactorului.

Fiecare intervenție este strict planificată și limitată în timp, iar munca se desfășoară sub o presiune constantă, unde fiecare mișcare contează.

„Nu este înfricoșător”, a povestit el, continuând: „M-am pregătit mult timp pentru asta. Trebuie să ai o stare morală în care accepți situația și necesitatea ei”.

„Este într-adevăr un sentiment ciudat. Cred că poate fi comparat cu senzația de a cuceri Everestul, de a zbura în spațiu sau de a explora fundul oceanului. Există mereu un anumit val de adrenalină”, a mai mărturisit cercetătorul.

Practic, fiecare intrare presupune o listă clară de sarcini, iar timpul redus obligă la o disciplină strictă.

„Trebuie să îți însușești foarte bine ceea ce ai de făcut și unde trebuie să mergi. Trebuie să te controlezi”, mai spune Anatoli Doroshenko, revenind de mai multe ori la ideea autocontrolului, esențial în astfel de condiții.

„Trebuie să fii conștient că totul este contaminat. Dacă atingi ceva, trebuie să știi exact ce atingi, pentru că nu vrei să îți contaminezi hainele sau corpul”, explică el. „Cel mai important este să îți respecți planul, pentru că timpul petrecut în siguranță acolo este limitat. Vrei să îți faci treaba, dar în același timp ești tentat să observi lucruri interesante, însă nu este o vizită. Este muncă, iar totul trebuie ținut sub control”, punctat el.

Ucraina se grăbește să repare scutul de protecție împotriva radiațiilor al centralei de la Cernobîl, avariat de ruși

Riscuri permanente

În funcție de nivelul de contaminare al zonelor în care intră, Anatoli Doroshenko folosește echipamente de protecție diferite: cască, mănuși și echipament de protecție pentru respirație în zonele mai puțin afectate, iar în zonele cu radiații ridicate adaugă costume speciale care acoperă întregul corp, uneori în mai multe straturi, pentru a limita contactul cu praful radioactiv.

În anumite situații sunt folosite și elemente de protecție din plumb, însă acestea îngreunează semnificativ deplasarea în spațiile înguste ale reactorului.

„Principala noastră protecție este cunoașterea, nu echipamentele”, spune cercetătoarea Olena Pareniuk de la ISPNPP, care povesteşte că „Anatoli este unul dintre angajații noștri esențiali. Arată obosit și uneori ușor apăsat, ca noi toți, dar își face foarte bine treaba. Nu avem mulți tineri care să fie buni la măsurători de dozimetrie”.

Viktor Krasnov, şeful cercetătorilor de la ISPNPP, explică faptul că, din 1986 încoace, mai multe generații de cercetători au intrat în reactor pentru a efectua măsurători și a instala senzori, confruntându-se cu spații înguste, conducte în care se mai află apă contaminată și acumulări de coriu, un amestec solidificat de combustibil nuclear, beton și metal, format la temperaturi extreme după explozie.

„Primii oameni care au intrat acolo au dat denumiri informale acestor formațiuni: Piciorul de elefant, Casa pisicii, Casa câinelui, Grinda caracatiță, Grinda mamut”, poveşteşte Viktor Krasno, punctând: „Totul este distrus în interior, așa că traseele sunt extrem de dificile”.

Printre riscurile majore se numără și structuri masive instabile, precum un scut de protecție de aproximativ 2200 de tone, cunoscut sub numele de „Elena”, care a fost răsturnat în timpul exploziei și se sprijină acum în poziție înclinată pe dărâmături. O eventuală deplasare sau prăbușire a acestuia ar putea destabiliza întregul ansamblu de ruine și ridica în aer cantități mari de praf contaminat.

Deși în timp s-au schimbat condițiile din interiorul reactorului - inclusiv nivelul de umiditate, care influențează reacțiile neutronice - mediul rămâne imprevizibil și dificil de controlat.

În procesul de dezintegrare radioactivă a uraniului sau plutoniului sunt eliberați neutroni, care pot declanșa reacții de fisiune dacă sunt absorbiți de alte nuclee radioactive. În schimb, prezența unor cantități mari de apă are efect de moderare, încetinind acești neutroni și reducând probabilitatea reacției în lanț.

Imediat după dezastru, sarcofagul a creat un mediu relativ uscat în interiorul reactorului, ceea ce a dus la o creștere temporară a fluxului de neutroni.

„În prezent, odată cu instalarea noii structuri de izolare, umiditatea este mai scăzută, deci ne așteptăm la posibile incidente și trebuie să știm din timp”, explică Viktor Krasno.

Din acest motiv, continuarea accesului în interiorul reactorului rămâne esențială pentru înțelegerea exactă a condițiilor de acolo, iar această sarcină îi revine lui Anatoli Doroshenko.

Chiar și cu toate măsurile de siguranță, activitatea din interiorul reactorului nu poate fi considerată lipsită de risc.

„Știu care sunt riscurile. Și îmi fac griji pentru sănătatea mea, pentru că dacă nu aș avea aceste griji, aș putea face greșeli. Nu știu dacă voi avea probleme de sănătate în viitor, dar știu că dacă respect standardele de siguranță radiologică, pot reduce aceste riscuri la minimum”, spune Anatoli Doroshenko, cercetătorul care ajunge contant aproape de miezul reactorului.