În vechile târguri ale orașelor, la 1820, petrecerile erau întreţinute de lăutari. Mai târziu, după Mica Unire de la 1859, influenţa muzicii occidentale şi-a făcut simţită prezenţa.

Formație de lăutari pe vremuri

Focşaniul începutului de secol XIX era un oraş cu o viaţă economic destul de prosperă, mai ales că se găsea în mijlocul podgoriilor.

În plus, oraşul era unul comercial, astfel că e aici mişunau negustorii bogaţi, astfel că era un mediu propice pentru lăutari să-i înveselească pe oameni cu prilejul diverselor sărbători. Dintr-un document de la 1823, Focşaniul era la fel de bogat în starostii de lăutari ca şi Iaşi sau Bucureşti.

Starostele, care era conducătorul brreslei lăutarilor, era la acea vreme un bărbat din oraş pe nume Stoian Ionică Cobzaru, care în schimbul unei sume de bani dădea voie lăutarilor să cânte în ţinutul Putnei şi târgurile din zonă.

El era la curent cu tot ce ţinea de această activitate, iar cântăreţii clandestini erau penalizaţi şi pedepsiţi cu zece lovituri de bici.

“Un astfel de staroste de lăutari, anume Dimitrie Fotescu, întâlnim şi mai târziu, la 2 ianuarie 1859, încheind contract cu Primăria Focşani pentru asigurarea veniturilor starostiei de lăutari din târgul Focşani şi tot cuprinsul ţinutului, în schimbul sumei de 1200 de lei, plătibili de staroste în patru rate. Contractul era pe trei ani. Lăutarii erau obligaţi a da starostiei 10% din câştigul lor. Găsim acum şi lăutari jidovi, care cântau pe la nunţi şi alte veselii jidoveşti şi care de asemenea erau obligaţi să dea birul faţă de starostia de lăutari. Pe lângă petreceri ca nunţi, hore, scrânciove, lumea începe să se modernizeze cu alte petreceri, ca baluri şi baluri mascate”, notează I.M Dumitrescu în lucrarea "Însemnări cu privire la oraşul Focşani", scrisă la începutul secolului XX.

Lăutarii şi muzica orientală

Prozatorul român Nicolae Filimon, autorul "Ciocoilor vechi şi noi", care era cunoscut şi ca un important critic de muzică, scrie în însemnările sale despre lăutari şi compoţiţiile lor că aceştia erau influenţaţi în muzica lor de ritmurile orientale, din perioada domniilor fanariote, situaţie care însă a început să se schimbe după 1858, când ţara s-a deschis către occident.

„ Lăutarii promovau muzica din marile oraşe orientale. Astfel, lăutarii români au început să preia ritmurile orientale, întorcând spatele influenţelor europene şi muzicii bisericeşti. Până aci arătarăm pe lăutari compunându-şi cântecele lor pe teme din muzica bisericească şi turcească, culese de pe la cântăreţii domnilor greci şi din escursiunile ce ei făceau neîncetat prin oraşele cele mari ale Orientelui; dară de la introducerea muzicei europene în armata noastră, şi mai cu seamă de la stabilirea teatrului de operă în Bucureşti, orizontele lor de imitaţiune se mări: compoziţiunile lăutăreşti începură a lua un caracter european, amestecat cu cel turcesc; prima şi secunda parte a horelor începură a se compune din imitaţiunea unui vals sau mazurcă, iar finalele era luat din muzica orientală. Acest gust de compoziţiune amfibie începu la anul 1830 şi dură pînă la 1858, iar de aci înainte începu a se auzi din timp în timp hore şi cântece de petrecere a căror esenţă muzicală este cu totul europeană”, scria Nicolae Filimon.

Perioada progresului muzica vine după 1858, când urmează o revoluţie muzicală cu misiunea educării publicului spre muzica de bună calitate.

Aproape de anul 1900, în țară erau ţinute audiţii muzicale şi nu lipseau din repertoriu lucrări alese din compozitori ca Beethoven, Mozart, Haydn, Handel, Verdi. Sălile de concerte era întotdeauna plină, semn că oamenii iubeau muzica în formele ei superioare.