Prima organizație teroristă din istoria omenirii. Numele ei semăna cu o armă folosită de daci și a devenit simbolul rezistenței poporului evreu

În secolul I d Hr, în Iudeea, se consideră că a apărut prima organizație teroristă cunoscută din istorie. Era formată din asasini numiți sicarii, oameni care semănaseră panică pe străzile Ierusalimului. Erau dușmanii neîmpăcați ai romanilor și au devenit un simbol la libertății și rezistenței.

Numeroase ordine sau grupări de asasini au devenit faimoase de-a lungul istoriei. De exemplu, celebrii ninja. Asasinii au fost demonizați sau idealizați, au ucis pentru bani sau din convingere. Cert este că au devenit subiect de film, de opere literare sau compoziții muzicale. În lumea modernă au devenit eroii principali ai unor serii de jocuri video foarte cunoscute și de succes precum Assasins Creed sau Hitman.

Puțin cunoscut publicului larg este faptul că de fapt prima structură, organizată, de asasini, cunoscută în istorie își are originea în Iudeea, adică Israelul de astăzi. Se numeau sicarii și au semănat teroare pe străzile Ierusalimului luptând până la ultima suflare contra dominației romane. Ultimul bastion al rezistenței acestui grup de rezistență israelită, fortăreața Masada, a devenit un simbol al libertății și totodată al rezistenței înverșunate a poporului evreu în fața tiraniei și ocupației. Povestea sicarilor este fabuloasă și totodată a născut controverse.

O societatea divizată și un popor greu de supus

În secolul I îHr, Iudeea, „inima” muntoasă a Israelului de astăzi, era condusă de dinastia Hasmoneilor (urmașii Macabeilor). În anul 63 îHr, doi frați, Hyrcanus al II-lea și Aristobul al II-lea, după moartea tatălui lor, regele Iudeei, au declanșat un adevărat război civil, petru că fiecare dorea să moștenească tronul. Ambii pretendenți au profitat de faptul că Pompei cel Mare, faimosul general roman (pe atunci Republica Romană) se afla în regiunea Orientului Apropiat după ce învinsese armatele Pontului și Armeniei, și i-au cerut ajutorul.

A fost o greșeală fatală. Romanii erau mereu dispuși să profite de tulburările interne pentru a pune mâna pe teritorii și țări. Așa că Pompei a ales să-l susțină pe Hyrcanus, pe care-l credea mai ușor de manipulat. Aristobul s-a baricadat în Ierusalim, iar Pompei a asediat orașul timp de trei luni. După ce a spart zidurile, Pompei a intrat în Templul din Ierusalim și în Sfânta Sfintelor. Aici era cea mai sfântă încăpere din interiorul Templului din Ierusalim, reprezentând locul prezenței divine pe pământ, iar accesul era permis doar marelui preot, o singură dată pe an, de Iom Kipur. Acest gest i-a șocat efectiv pe evrei. Acel moment a marcat începutul unei uri profunde față de Roma. A fost efectiv un simbol al disprețului roman față de tradițiile evreiești. Un adevărat sacrilegiu pe care evreii nu l-au iertat niciodată.

Roma nu a anexat Iudeea imediat ca provincie, ci a preferat să o conducă prin intermediari. Adică au transformat-o în regat clientelar. Cel mai faimos rege clientelar al Romei a fost Irod cel Mare. După moartea lui Irod, regatul său a fost împărțit între fiii săi, printre care Irod Antipa, care a guvernat Galileea, provincia în care Iisus și-a desfășurat o mare parte din activitatea profetică. Acești lideri erau percepuți de mulți evrei drept marionete ale Romei, ceea ce le submina legitimitatea. În plus, romanii îi considerau pe fii lui Irod, niște incompetenți care le complicau misiunea în Iudeea.

Așa că în anul 6 d Hr, romanii și-au pierdut răbdarea, l-au demis pe Arhelau (fiul lui Irod) și au transformat Iudeea în provincie romană oficială, condusă de un prefect (guvernator), cel mai faimos fiind Pilat din Pont. Este exact perioada în care s-a născut, a trăit și a fost răstignit Iisus Hristos. Din punct de vedere social, Palestina era profund divizată. Existau diferențe majore între elitele religioase și populația de rând, între cei bogați și cei săraci. Taxele impuse de romani, dar și de autoritățile locale, apăsau greu asupra țăranilor și meșteșugarilor. În acest climat au apărut și mișcări de rezistență, unele pașnice, altele violente.

„Imperiul Roman nu era o democrație, ci un sistem de extracție a resurselor. Țăranul din Galileea trăia la limita subzistenței, fiind presat între taxele datorate Romei și zeciuielile cerute de Templul din Ierusalim. Iisus nu a apărut într-un vid spiritual, ci într-o criză economică profundă”, preciza John Dominic Crossan, istoric specializat în Noul Testament.

Populația locală era supusă unui regim de taxe și impozite, ceea ce genera nemulțumiri și tensiuni constante. Deși romanii permiteau o anumită autonomie religioasă, orice formă de revoltă era reprimată cu severitate. Iar religia juca un rol important în Iudeea.

Pentru evrei, împăratul roman nu era divin și nu îl recunoșteau a autoritatea spirituală supremă. Iahve sau Dumnezeu, cum spunem noi, era deasupra împăratului ca influență, ceea ce genera probleme de autoritate pentru romani. Iudeea era un butoi cu pulbere, mereu în pragul revoltei. Templul din Ierusalim nu era doar un loc de cult, ci și un simbol al identității naționale. Totuși, și aici existau diviziuni: fariseii, saducheii și esenienii interpretau diferit legea și tradiția. În acest context tensionat, ideea venirii unui Mesia, un salvator trimis de Dumnezeu, era larg răspândită. Mulți evrei sperau într-un lider care să elibereze poporul de sub dominația romană și să restaureze gloria lui Israel.

O mișcare de eliberare a Iudeei și nașterea terorismului organizat

Transformarea Iudeei în provincie romană a fost picătura care a umplut paharul pentru o mare parte a populației evreiești. Administrarea directă însemna taxe plătite direct Romei și prezența simbolurilor păgâne pe pământ sfânt. Asta a dus la apariția unor mișcări radicale. Era vorba în primul rând despre zeloți. Aceștia erau patrioți iudei, luptători pentru libertate și apărători fanatici ai tradițiilor și credinței strămoșești.

„Ei sunt de acord în toate celelalte cu fariseii, dar au o dragoste invincibilă pentru libertate și spun că Dumnezeu este singurul lor conducător și stăpân”, preciza Flavius Josephus, un istoric roman de origine evreiască.

Zeloții erau oameni de rând care se ridicaseră și împotriva propriei aristocrații laice și religioase. Zeloții îi considerau pe mulți saduchei și farisei, marionete ale stăpânirii romane. Marii preoți și aristocrați evrei colaborau cu autoritățile romane pentru a-și menține privilegiile, stârnind furia zeloților.

Aceștia din urmă erau luptători fanatici pentru libertate. „Nu se tem de moarte și nici nu țin la viață atunci când este vorba de libertate(...) Pentru zeloți, sclavia nu era doar o pierdere politică, ci o insultă adusă lui Dumnezeu”, preciza același autor roman.

Denumirea lor provine din cuvântul „zel” (râvnă), reflectând devotamentul absolut față de legea iudaică și credința că Dumnezeu este singurul conducător legitim al poporului evreu. Zeloții respingeau orice formă de autoritate romană și colaborare cu aceasta. Ei considerau plata taxelor către Roma un act de trădare religioasă. În viziunea lor, supunerea față de imperiu echivala cu renunțarea la credință. Istoricul Flavius Josephus crede că zeloții, ca organizație patriotică au apărut după predicile lui Iuda din Galileea, care, în jurul anului 6 d.Hr., s-a opus recensământului roman și taxelor impuse de imperiu.

Haaretz: Cum trădează România evreii din diaspora prin apropierea de extrema dreaptă inspirată de Netanyahu

Erau considerați a patra categorie a societății evreiești alături de farisei, saduchei și esenieni. Relația dintre zeloți și Iisus a fost adesea discutată de istorici și teologi. Deși au trăit în același context tensionat al dominației romane, viziunea lor asupra schimbării și „eliberării” era profund diferită. Zeloții credeau că libertatea trebuie obținută prin luptă și violență. În contrast, mesajul lui Iisus era unul spiritual și non-violent. „Iubiți pe vrăjmașii voștri și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Evanghelia după Matei). Această învățătură este în opoziție directă cu ideologia zeloților. Un zelot faimos a fost Baraba, menționat în toate cele patru Evanghelii. Zeloții au avut o ramură extrem de radicală. Se numeau sicarii și au devenit prima organizație teroristă cunoscută din istoria lumii.

Cei ce aduceau moartea pe străzile Ierusalimului

În labirintul de pe străzile Ierusalimului din secolul I d.Hr., o simplă atingere pe umăr în mijlocul mulțimii putea însemna o condamnare la moarte. Înainte ca oricine să poată reacționa, victima se prăbușea, iar atacatorul dispărea fără urmă printre trecători. Această practică aduce aminte de faimoșii ninja. Aceștia nu erau însă japonezi ci iudei și se numeau sicarii. Numele lor se pare că venea de la arma pe care o foloseau pentru a aduce moartea. Și anume, un pumnal scurt și curbat, numit sica.

„Săbii mici, nu foarte diferite ca lungime de acinacele persane, dar oarecum curbate și asemănătoare cu sica romană (sau secerile), cum erau ele numite”, preciza Flavius Josephus în „Antichitățile evreilor”.

Mai mult, de aici aflăm și modul lor de operare. „Se amestecau printre mulțime la sărbători, când oamenii veneau în număr mare din toate părțile în cetate pentru a se închina lui Dumnezeu, și îi ucideau cu ușurință pe cei pe care doreau să-i omoare”, preciza același autor.

Acest pumnal scurt era ideal pentru a fi ascuns sub faldurile largi ale robelor. Sicarii erau niște asasini controversați. Unii îi considerau patrioți fiindcă îi ucideau pe romani dar și pe toți evreii care se asociau cu aceștia. Țintele lor erau în principal saducheii și fariseii, adică elita preoțească și aristocratică evreiască care pactizase cu romanii pentru a-și menține privilegiile.

Spre deosebire de armatele convenționale care luptau pe câmpul de luptă, sicarii au înțeles puterea războiului psihologic. Ei nu căutau doar să elimine inamicul, ci să instaureze o stare de teroare constantă în rândul elitei aflate la putere. Ideologia lor era un amestec exploziv de fervoare religioasă și naționalism radical. Sicarii credeau că plata tributului către Roma era o blasfemie. Sicarii au fost maeștri ai asasinatului politic. Cea mai faimoasă victimă a lor a fost Marele Preot Ionatan.

Totodată au fost implicați în răpiri și masacre contra celor acuzați de colaboraționism cu romanii. Mai precis este vorba despre un număr mare de femei și copii evrei uciși la Ein Gedi. Tocmai de aceea unii îi considerau doar niște criminali fanatici care se ascundeau sub masca patriotismului pentru a jefui și a face rău propriului popor. Și asta în condițiile în care, după un asasinat, represaliile romanilor. le sufereau ceilalți evrei. Sicarii sunt menționați și în lucrarea „Războiul evreiesc”, tot a lui Flavius Josephus.

În Cartea a VII-a, Josephus afirmă că sicarii îi tratau pe evreii care se supuseseră romanilor ca pe niște dușmani și le jefuiau bunurile. El adaugă că, deși sicarii susțineau că acei evrei își abandonaseră libertatea din lașitate, acest lucru era, de fapt, „un pretext pentru barbaria de care se foloseau și pentru a-și ascunde propria lăcomie”.

„O nouă formă de banditism a apărut în Ierusalim, cea a așa-numiților sicari, care comiteau crime în plină zi și chiar în mijlocul orașului. Se amestecau în mulțime, în special în timpul sărbătorilor, și cu pumnalele mici ascunse sub haine își înjunghiau dușmanii”, adăuga același istoric.

Legătura dintre evrei și independența României. Condiția pusă de Marile Puteri și părerea lui Carol I

Tocmai de aceea sicarii din Iudeea au fost considerați prima organizație teroristă, cunoscută, din istoria umanității. „Sicarii evrei, activi în perioada Imperiului Roman, sunt considerați de mulți drept primii teroriști politici din lume. Sicarii respingeau nu doar dominația romană asupra Iudeii, ci orice autoritate impusă de muritori. Ei au folosit în mod eficient asasinatul și răpirile pentru a provoca o revoltă evreiască împotriva Romei. Odată ce războiul a devenit inevitabil, sicarii au intrat în competiție cu alte facțiuni extremiste pentru conducerea exclusivă a rebeliunii”, precizează Stewart J. D'Alessio și Lisa Stolzenberg de la „ School of Criminology”, a Florida State University în lucrarea „Sicarii and the rise of tereorism”.

Masada: un simbol al rezistenței evreiești

În anul 66 d.Hr., tensiunile dintre iudei și autoritățile romane au degenerat într-un conflict deschis cunoscut drept Primul Război Iudeo-Roman. Practic, sicarii au pus și ei umărul substanțial la izbucnirea acestui război. După distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. de către armatele conduse de Titus, majoritatea centrelor de rezistență au căzut. Mai puțin sicarii. Aceștia s-au retras la fortăreața Masada, o cetate la marginea de răsărit a Pustiului Iudeei, dominând malul vestic al Mării Moarte, la aproximativ 100 km de Ierusalim. Era construită de Irod cel Mare și era dotată cu ziduri puternice, depozite vaste de hrană și un sistem ingenios de colectare a apei. Poziția sa strategică o făcea aproape imposibil de asediat prin mijloace convenționale. Sicarii erau conduși de Eleazar ben Ya'ir, un lider carismatic care a transformat Masada într-un simbol al libertății absolute.

Romanii aveau, însă, cea mai bună armată a vremii. În plus, dispuneau de specialiști în ingineri militară și civilă de top. Sub conducerea guvernatorului Lucius Flavius Silva, Legiunea a X-a Fretensis a înconjurat Masada și a început un asediu sistematic. Soldații au construit un zid de circumvalație pentru a preveni orice evadare, dar și o uriașă rampă de asalt. Această rampă, vizibilă și astăzi, a permis romanilor să aducă turnuri de asediu și berbeci până la zidurile fortăreței. Potrivit istoricului Flavius Josephus, în momentul în care romanii au reușit să ajungă în Masada, i-au găsit pe toți apărătorii cetății, morți. S-au sinucis ca să nu cadă în mâinile inamicului. Conform relatării, aproximativ 960 de oameni, bărbați, femei și copii, au ales sinuciderea colectivă. „Să murim înainte de a deveni sclavi ai dușmanilor noștri... aceasta este libertatea pe care trebuie să o alegem”, ar fi precizat Eleazar ben Ya'ir. Masada a rămas un simbol al libertății și al rezistenței evreiești.