Prima mare revoltă a românilor contra regimului comunist a avut loc, de fapt, cu doi ani mai devreme față de evenimentele din 1989. Este vorba despre protestele de mare amploare ale muncitorilor de la Uzinele „Steagul Roșu” din Brașov, aspru reprimate de Securitate.

În decembrie 1989, românii ajunseseră la capătul răbdărilor și s-au ridicat împotriva regimului comunist. Începută la Timișoara, Revoluția română a explodat la București pe 22 decembrie. Cu doi ani înainte de evenimentele din 1989, a avut loc prima manifestare de masă, în stradă, împotriva regimului comunist. A fost avanpremiera Revoluției române. Se întâmpla pe 15 noiembrie 1987, la Brașov, atunci când muncitorii de la una dintre cele mai mari uzine, „Steagul Roșu”, cea care producea celebrele camioane Roman și autovehiculele din seria DAC. Mii de oameni au ieșit în stradă fiindcă nu mai puteau îndura restricțiile și dictatura, incendiind portretul lui Ceaușescu, atacând sediul Comitetului Central și lansând mesajul disperat „Jos comunismul”.

O Românie pe muchie de cuțit și muncitorii de la „Steagul Roșu”

În anii '80, românii au trăit cea mai cruntă perioadă de privațiuni. Primeau curent și căldură cu porția, iar mâncarea se dădea pe cartelă, doar pentru ca Ceaușescu să-și satisfacă orgoliul de a plăti uriașa datorie externă, exacerbată mai ales de politicile sale deficitare, prin credite externe uriașe pentru menținerea unei industrii în parte falimentare. Oamenii s-au trezit peste noapte că trebuie să „strângă cureaua”, în timp ce nomenclaturiștii huzureau. Românul de rând nu avea ce să pună pe masă sau era nevoit să se „descurce”, iar oamenii de bază ai regimului se lăfăiau în preajma Crăciunului cu fructe exotice sau băuturi de import.

La finalul anilor '80, oamenii ajunseseră la capătul răbdărilor. În Brașov, unul dintre cele mai importante centre industriale din țară, acolo unde funcționau mari intreprinderi precum Rulmentul Brașov, IAR Ghimbav, Tractorul Brașov sau Steagul Roșu, au încolțit mugurii revoltei. Totul a început pe 15 noiembrie 1987. Era duminică, dar în perioada comunistă era o zi de lucru obișnuită. În plus, orașul a fost împopoțonat cu pancarte, lozinci și porterete ale lui Ceaușescu. Era un moment important, atunci se votau membrii consiliilor populare locale. „Cu cât se-nmulţeau asemenea semne, românii simţeau mai intens angoasa unei ocupaţii străine. Căci ce altceva te puteai numi? Erai prizonierul unui regim care te obliga la cozi şi la cartele alimentare, la mobilizări pe frontul producţiei de export şi la întreruperi de curent. Şi, mai ales, la minciună”, precizau Lavinia Betea și Simona Suciu în „15 noiembrie 1987: Vieți distruse de revolta de la „Steagul Roșu” din Brașov”, publicat în Historia.

Cu o zi înainte, pe 14 noiembrie, muncitorii din cadrul secţiei 440 Ştanţe şi Matriţe de la „Steagul Roșu” tocmai aflaseră că le-au fost tăiate lefurile. Nu au primit nicio explicație din partea conducerii fabricii, ba chiar au fost amenințați cu Securitatea. A doua zi, pe 15 noiembrie, muncitorii care au venit în tură au intrat în grevă spontană. Disperați de amputările salariale pe nedrept, de traiul tot mai greu și mai ales de lipsa de explicații din partea conducerii fabricii, sute de muncitori au luat cu asalt sediul administrativ. Au spart geamurile și după aceea s-au adunat în fața fabricii.

Prima revoltă anticomunistă din România anilor '80

În jur de 500 de muncitori au hotărât să meargă să ceară explicații la Comitetul Județean al Partidului Comunist din Brașov. Nervii erau întinși la maxim iar disperarea dădea pe dinafară, iar pe drum, văzând steagurile roșii, lozincile mincionoase și portretul lui Ceaușescu, mulțimea a izbucnit. Muncitorii au dat foc steagurilor, au dat jos lozincile de pe stâlpi și au scandat lucruri de neimaginat în perioada comunistă. „Vrem mâncare şi căldură!”, „Vrem lumină şi căldură!”, „Vrem pâine fără cartelă”, au fost câteva dintre mesajele protestarilor. Ulterior, celor 500 de muncitori de la „Steagul Roșu” s-au alăturat și alți angajați de la Tractorul Brașov, de la Hidromecanica, studenți, elevi și mulți locuitori ai Brașovului.

Numărul protestarilor crescuse la câteva mii, iar mișcarea de protest risca să se transforme într-o adevărată revoluție, în condițiile în care oamenii au început să scandeze împotriva regimului comunist. Au început să fie strigate tot mai des sloganuri precum „Jos comunismul”, „Jos dictatura” sau „Jos Ceaușescu”. Ajunși în dreptul Spitalului Județean din Brașov, protestatarii au început să cânte „Deșteaptă-te române”, imnul revoluționar din 1848. „Traseul urmat este str. Poienelor, Calea Bucureşti, Bulevardul Lenin, oprindu-se în faţa Comitetului Judeţean de Partid. Numărul manifestanţilor ajunsese deja la câteva mii. Se scandează: „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină!”, „Vrem căldură!”, „Vrem banii înapoi!”. Cineva din mulţime dă tonul la „Deşteaptă-te române!”. Se strigă; „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul”, arată specialiștii de la Memorialul Sighet.

Securiștii infiltrați printre muncitori sau care urmăreau totul de pe margine, în civil, au realizat că lucrurile sunt grave și că pot scăpa de sub control. „Pe fondul acestor iritări şi frustrări colective, anunţul de noi penalizări salariale pentru rebuturi la export şi pentru neîndeplinirea planului a pus în mişcare sute de muncitori de la „Steagul Roşu". Oamenii au ţâşnit pe porţile fabricii către Primăria oraşului. Au dat foc steagurilor roşii ale partidului, dar au înălţat tricolorul. Ca un bulgăre de zăpadă rostogolit îndelung, grupul a prins consistenţă, atrăgând mulţimea. Se strigau lozinci nemaiauzite împotriva conducătorilor. Şi toţi cântau „Deşteaptă-te române”, precizau Lavinia Betea și Simona Suciu în materialul amintit.

Ajunși în fața clădirii Comitetului Județean de Partid, muncitorii, studenții și toți cei care se alăturaseră protestului au luat cu asalt instituția care reprezenta Partidul Comunist. Pentru prima dată în România, portretele lui Ceaușescu au fost aruncate, zdrobite și arse în piața publică. Furia protestarilor a sporit în momentul în care au fost descoperite proviziile din cantina Partidului. Au găsit mâncare din belșug, alimente, băuturi de import și multe lucruri la care românul de rând nu avea acces. Cu alte cuvinte, în timp ce muncitorii mâncau pe cartelă, tremurau de frig și plăteau datoria externă cu amputări de lefuri, oamenii partidului se distrau copios cu marfă de import. Revoltați, protestatarii au spart geamurile Comitetului Județean de partid, au distrus materialele de propagandă, mobilier dar și aparatură. În plus, au luat la bătaie mai mulți activiști de partid, inclusiv pe primarul Brașovului. Un milițian a fost bătut și dezbărcat de uniformă. Era ceva de neimaginat în România comunistă.

O răbufnire a disperării reprimată crunt. „Huliganii” de la Brașov

Evident, lucrurile nu putea rămâne așa. Securitatea și Miliția s-au mobilizat până către seară. În special trupele speciale ale Securității au înconjurat zona Comitetului Central Județean și au dispersat protestatarii cu gaze lacrimogene, cu ajutorul câinilor și al mașinilor blidante. Sute de oameni au fost arestați în acea seară și în zilele următoare. „Sosesc trupele din detaşamentul anti-terorist al trupelor speciale ale Securităţii. Soldaţii ocupă poziţiile de tragere. Mulţimea se retrage din faţa înaintării soldaţilor.La întreprinderea „Steagul Roşu” se organizează între timp o adunare la care sunt convocaţi toţi muncitorii rămaşi. În stilul tipic al şedinţelor comuniste, participanţii la manifestaţie sunt catalogaţi „huligani” cu „intenţii criminale”. Se cere „pedeapsa maximă” pentru acest „grup criminal”, „inclusiv pedeapsa capitală”, arată cei de la Memorialul Sighet. Muncitorii și studenții care au avut îndrăzneala de a se ridica împotriva regimului au suferit crunt. Au fost bătuți în mod barbar la Securitate, anchetați și torturați psihic. „Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a întins pe masă și m-a lovit peste tălpi atât de tare, încât îmi crăpaseră tălpile de la pantofi”, mărturisea Marius Oprea, în „Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov”.

Au fost catalogați drept „huligani” și denigrați public în cel mai josnic mod. Ceaușescu, cum era obișnuit, a dat vina pe „huligani” și pe cei din conducerea fabricii. I-a scos responsabili pe directori pentru diminuările salariale, în condițiile în care ordinele veneau de la Comitetul Central. „Pusă în mişcare, maşinăria partidului luase însă grabnice „măsuri". S-au operat repede patru sute de arestări. Braşovul a intrat în fierbere. Un sfert din cei arestaţi au fost duşi şi anchetaţi la Bucureşti. Declaraţiile lor au fost încropite cu bătăi şi cu presiuni psihice extreme.(....) Toată conducerea întreprinderii - 15 oameni - a fost destituită şi împrăştiată prin ţară. Directorul tehnic, Ion Anghel, şi şeful biroului plan-dezvoltare, Vasile Luca, au fost condamnaţi la închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei pentru „penalizări nejustificate" a retribuţiei muncitorilor. Ca în 1977, când pe Ceauşescu îl încolţiseră minerii din Valea Jiului, vinovaţi au fost găsiţi aceia care aplicau „necorespunzător" legile sale”, se arată în „15 noiembrie 1987: Vieți distruse de revolta de la „Steagul Roșu” din Brașov”.

A urmat distrugerea vieților celor care îndrăzniseră să se ridice împotriva regimului. Au fost găsiți 61 de „vinovați”, cei mai activi protestatari, cei care instigaseră și strigaseră mai abitir „Jos comunismul”, „Jos Ceaușescu”. Aceștia au fost condamnați la închisoare cu suspendare iar mulți mutați disciplinar prin toate colțurile țării. Aveau statutul de elemente „declasate”, fiind numiți de oamenii regimului comunist „huligani. „Inculpații sunt huligani, consumatori frecvenți de băuturi alcoolice, refractari, nu au înțeles ajutorul ce li s-a dat de către societate în rezolvarea multor probleme de familie”, se arăta în decizia curții. Pe 3 decembrie 1987, prin sentința penală nr. 2823 dată de Judecătoria Braşov, 61 de protestari au fost condamnați la pedepse cuprinse între șase și trei ani de închisoare cu suspendare. Alte sute de muncitori sau studenți au fost mutați disciplinar în alte locuri din țară. Soțiile lor erau încurajate să divorțeze.

„Când soțul meu era deportat, mă chemau cei de la Județeana de Partid. Cebuc, care era secretară cu propaganda, mi-a zis că-s tânără, că e păcat să plec din Brașov, că am tot viitorul înainte și îmi cerea să divorțez”, mărturisea una dintre soțiile celor deportați. Au fost multe destine distruse. Iar cei care s-au făcut vinovați de toate acestea au scăpat în mare parte nepedepsiți. Revoltele de la Brașov din 1987 au fost un preambul al Revoluției din 1989, începută la Timișoara.