Regatul României a vrut un rege în Albania, dar a obținut altceva: ieșire la Mediterană

La începutul secolului XX, ambițiile regionale ale României independente au dus la o încercare, puțin cunoscută astăzi, de a impune un principe german pe tronul nou-înființat al Albaniei. Deși această „aventură balcanică” a eșuat spectaculos odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, țara noastră avea să obțină, într-un mod cu totul neașteptat și fără intervenție militară, o conexiune simbolică la Marea Mediterană.

După intervenția decisivă în cel de-al Doilea Război Balcanic din 1913, prin care a anexat Cadrilaterul și a reechilibrat balanța de putere regională, Regatul României, un stat în plină ascensiune, își consolidase prestigiul internațional. Bucureștiul aspira la un rol de mare putere în sud-estul Europei, dorind să-și extindă influența asupra statelor tinere, apărute din ruinele Imperiului Otoman. În acest context, s-a conturat o inițiativă inedită: impunerea unui suveran agreat de Casa Regală a României pe tronul Albaniei, transformând astfel națiunea de la Marea Ionică într-un aliat fidel.

Această dorință de extindere a influenței era motivată și de îngrijorările legate de tendințele revanșarde ale Bulgariei, cu care România se afla deja într-o alianță secretă alături de Germania și Austro-Ungaria. O oportunitate s-a ivit în primăvara anului 1914. După declararea independenței față de Imperiul Otoman în 1912, Albania fusese cuprinsă de un haos intern, marcat de lupte între facțiuni sârbe, grecești și otomane. Totuși, o parte semnificativă a elitei urbane și a intelectualilor albanezi căuta un principe dintr-o casă regală europeană, care să stabilizeze țara și să o îndrume spre modernizare.

Legăturile strânse dintre români și albanezi

Relațiile dintre Regatul României și mișcarea de independență albaneză erau deja puternice. România oferise sprijin consistent diasporei albaneze, devenind un centru important pentru întrunirile politice ale patrioților. Un exemplu notabil este donația, în 1911, a Bisericii „Sfântul Nicolae” din București comunității albaneze, unde serviciile religioase se țineau în limba lor. Însuși poetul național albanez, Asdreni, a compus versurile imnului național al Albaniei la București, pe muzica lui Ciprian Porumbescu.

Poetul Asdreni a subliniat legătura profundă: „Aici, în școlile românești, în civilizația românească, în inima și dragostea acestei națiuni surori, am deschis noi ochii, toți cei care ducem azi spre izbândă steagul civilizației în țara noastră”. De altfel, cercetările istoricului român Nicolae Iorga privind istoria Albaniei au fost esențiale în congresele internaționale care au condus la recunoașterea independenței albaneze în 1912.

Regele Carol I însuși a descris relația, evocând o legătură de „naș și fin” între România și Albania, cu rolul de protector atribuit României:

„Da, este adevărat că avem dragostea pentru Albania, cum ar fi, de exemplu, dragostea dintre naș și fin. Românii au fost cei dintâi care au introdus alfabetul latin în Albania. La București s-a clădit prima biserică în care serviciul religios se face în limba albaneză. Creând Albania, Puterile Europene au făcut o operă frumoasă.”

Carol I

Prințul Wilhelm de Wied, candidatul României la tronul Albaniei

Candidatul propus de România pentru tronul albanez era prințul Wilhelm de Wied, nepotul reginei Elisabeta a României. La 38 de ani, Wilhelm era un maestru de cavalerie în armata germană, căsătorit cu principesa Sophia și tată a doi copii. Regina Elisabeta a jucat un rol crucial în convingerea nepotului său să accepte propunerea și a lobat intens pe lângă Marile Puteri pentru susținerea sa. Germania și Austro-Ungaria, în special, au văzut în această candidatură o oportunitate de a contracara influența Italiei și Serbiei în regiune.

Regina Elisabeta, sub pseudonimul Carmen Sylva, a descris entuziasmul pentru această inițiativă:

„Regele Carol a întins mâna vlăstarului din pădurea Rinului și a spus celor încercați: «Iată omul vostru! El vă va aduce pacea, va face bogate și fericite ținuturile voastre minunate. S-a isprăvit cu luptele! Nu vor mai fi omoruri în ruinele fumegânde! Marea surâzătoare va transporta produsele voastre și bogăția va fi de partea voastră după îndelungată mizerie și greutăți nemaiauzite. Fiți fericiți și voi, eroi! Vine cineva care vă iubește și vă înțelege! Care va proteja bunurile voastre și viața voastră, care își va încredința vouă pe a lui, pentru că i le știe sub pază bună și care a învățat de la ilustrul său moș cum se conduce un popor la mântuirea și prosperitatea lui».”

Elisabeta de Wied

Recunoscut ca un intelectual și militar capabil, prințul Wilhelm de Wied a ajuns la Durrës, capitala istorică a Albaniei, însoțit de o mică forță armată internațională, sub comanda unui locotenent-colonel britanic. România a contribuit la această misiune cu un contingent de voluntari, condus de căpitanul de cavalerie Grigore Cristescu, sperând în beneficii odată ce ordinele ar fi fost restabilite.

Eșecul „aventurii albaneze”

Realitatea de pe teren era, însă, mult mai complexă. Regele Wilhelm I de Wied controla efectiv doar teritoriul din jurul Durrësului, în timp ce restul țării continua să fie sfâșiat de lupte interne. Curând, atât Wilhelm, cât și soția sa, principesa Sophia, au fost nevoiți să fugă din Durrës, fiind în pericol. Speranța era o revenire triumfală, susținută de un contingent românesc puternic și de detașamente europene, menite să înfrângă rebeliunile.

Destinul, însă, a intervenit decisiv. Regele Carol I, unchiul lui Wilhelm de Wied, a murit, iar izbucnirea Primului Război Mondial a schimbat radical prioritățile Marilor Puteri. Interesul pentru Albania și pentru soarta prințului german s-a stins rapid, punând capăt „aventurii albaneze” a României. Critica nu a întârziat să apară, chiar și din partea unor personalități marcante, cum ar fi Nicolae Iorga, care ironiza situația în „Dimineața” la 15 iunie 1914:

„Acum două luni plecau în Albania, pentru apărarea nepotului Reginei, un număr de voluntari români cu stema dinastiei de Wied pe calpacele lor albe. I-am privit cu simpatia care se îndreaptă la noi spre îndrăzneți. Și noi, neutrii, când citeam prin «Românul» din Arad isprăvile făcute de această singură armată a regelui Wilhelm, ne bucuram că măcar în astfel de întreprinderi se vădește vitejia neamului. Acuma tronul albanez servește muftiului de la Tirana ca să-și fiarbă pilaful, iar eroii din Albania... cerșesc la București în zdrențe și dau ziarelor memorii în care îl acuză pe șeful lor, maiorul Cristescu, de escrocherie.”

Nicolae Iorga

O ieșire neașteptată la Marea Mediterană, obținută de Nicolae Iorga

Cu toate acestea, eforturile României în sprijinul Albaniei nu au fost în cele din urmă zadarnice, deși rezultatele au venit într-un mod cu totul diferit, peste mai bine de un deceniu și fără implicare militară. Ironia sorții a făcut ca Nicolae Iorga, cel care criticase aspru aventura militară, să fie artizanul unei victorii diplomatice remarcabile.

În 1931, Regele Zogu al Albaniei i-a oferit istoricului Nicolae Iorga, în semn de recunoștință pentru contribuțiile sale esențiale la obținerea independenței Albaniei prin articole și documente istorice, un teren de 1.000 de metri pătrați. Situat pe malul portului Sarandë, la Marea Adriatică (în fața insulei Corfu), acest teren, descris ca fiind de o frumusețe rară, cu livezi de portocali și deschidere directă la mare, a fost donat ulterior de Iorga statului român, cu condiția înființării acolo a unui institut român în Albania. Astfel, România a dobândit, simbolic, o mică deschidere la Marea Mediterană. Din păcate, în 1939, Italia a ocupat Albania, iar proprietatea a fost naționalizată. După anul 2000, statul român a inițiat demersuri pentru clarificarea și recuperarea acestui bun.

Explorează subiectele:

AlbaniaNicolae IorgaRegele Carol I

Distribuie Distribuie Comentarii