În urmă cu 170 de ani, romii au fost eliberați de domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica , după mai bine de patru secole de robie în care au îndurat chinuri și torturi care contraziceau orice morală umană sau creștinească.

Poftiți în Palatul Cantacuzinilor din Iași. O bijuterie rară, cu o arhitectură deosebită, traversată la parter de o boltă pe unde intrau și ieșeau trăsuri din care coborau cucoane cu rochii ample și domni în frac și joben. În serile lungi de iarnă, în salonul mare, luminat feeric, aici aveau loc petreceri și partide de cărți. Pe la 1840, proprietari erau logofătul Dimitrie Cantacuzino-Paşcanu, ctitor al bisericii „Talpalari“ şi al Spitalului Paşcanu din Tătărași și soția sa, logofeteasa Profiriţa.

În spatele casei erau acareturile unei curți boierești: bucătărie, grajduri și locuințele robilor. Aici trăia și visa și Maria, o țigăncușă de 12 ani, frumoasă foc, cuminte și bună la toate. Povestea spune că, fiind o fată cuminte și vrednică, Maria a fost luată în casă de Profirița. „Stăpâna, o estetă în felul ei, dorea să fie tot timpul înconjurată de subrete, alese dintre cele mai frumoase ţigăncuşe de la moşie. Cel mai mult o preţuia pe Măria, o tînără care se pricepea ca nimeni alta s-o pieptene, s-o îmbrace şi, mai ales, s-o frece pe picioare înainte de a se culca. Atît o lăudase pentru aceasta, încît bărbatul ei s-a arătat dornic să se bucure şi el de darurile fetei. Curând însă, după cum se poate bănui, darurile nu s-au arătat numai la frecatul pe picioare. Şi, de acum încolo, în fiecare seară, cînd coana Profira adormea, după ce-i frecase picioarele, Măria se ducea la boier, în iatacul acestuia“, scrie Neagu Djuvara în volumul „Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848)“.

Nu a trecut mult timp de când Maria se vedea doar cu conașul și începuse să i se îngroașe mijlocul. Așa a venit pe lume Constantin, poreclit Dincă, copil pe care Profira l-a răsfățat ca pe propria odraslă. După ce conașul a murit, nu înainte de a-i da Mariei scrisoarea de libertate, Profira Cantacuzino a plecat la Paris și l-a luat cu ea și pe Dincă. Aici, feciorul a învățat repede franțuzește și, cum era meșter în ale mâncării, a fost dat pe mâna unui vestit maestru parizian ca să facă din el un mare bucătar. „Prinţesa Cantacuzino“, care trăia într-un mic palat din cartierul Saint-Germain, dădea petreceri strălucitoare şi îşi făcuse legături în societatea sus-pusă, împrietenindu-se îndeosebi cu o anumită contesă de Montijo, care avea să fie soacra lui Napoleon III, spune povestea mai departe. Când datoriile şi ipotecile au crescut îngrijorător de mult la conacul din Moldova, vătaful a rugat-o să vină acasă. S-a întors alături de Dincă, dar şi de Clementine, o tânără cameristă franțuzoaică, foarte îndrăgostită de băiat.

Când caleașca s-a oprit în curtea Palatului Cantacuzino din Iaşi, o ţigancă bătrână, desculță, s-a aruncat de gâtul lui Dincă. „Cine este femeia aceasta?“, a întrebat-o Clementine. „Mama lui, fosta noastră roabă ţigancă!“, a răspuns Profira Cantacuzino. Clementine a leșinat când a aflat că bărbatul ei se născuse rob. I se spulberaseră toate visurile. Și Dincă era pierdut. A tot căutat în zadar o soluție de a fi eliberat, dar logofeteasa nici nu a vrut să audă însă de aşa ceva şi a refuzat să îi ofere libertatea lui Dincă. Rugămintea lui a ajuns până la domnul Grigore Ghica, prin intermediul tânărului boier Gheorghe Sion, la care intrase mama lui ca slujnică după ce fusese eliberată din robie.

Domnul a făgăduit să se ocupe de caz, mai ales că Profira Cantacuzino îi era mătușă și nu se punea problema să primească un refuz. Așa se face că, în aceeași seară, trăsura lui Vodă Ghica a intrat în curtea palatului. „După masă, domnul i-a cerut mătuşii să-l asculte numai între patru ochi întrucât avea să-i ceară ceva. Bătrâna doamnă s-a grăbit să răspundă că dorinţele Măriei sale, pentru ea, erau ordine, însă când a aflat ce-i cere, deodată s-a întunecat la faţă. Orice să i se ceară, orice, numai asta nu. Şi i-a spus adevărul adevărat: băiatul era fiul răposatului ei bărbat; cu cât creştea, cu atât înfăţişarea lui o amintea pe cea a omului pe care-l iubise. Băiatul crescuse lângă ea de când era mic, niciodată nu se despărţiseră. Dacă i l-ar lua, ea ar muri. Domnitorul a plecat foarte nemulţumit de îndărătnicia bătrânei doamne, hotărât să-şi folosească autoritatea. În josul scărilor, tânărul bucătar îl pândea cu privirea neliniştită. Domnitorul i-a adresat câteva vorbe, mărturisindu-i că nu o putuse convinge pe stăpână, rugându-l totodată să mai aştepte puţin: avea el să găsească ceva“, continuă povestea Neagu Djuvara.

În vreme ce Grigore Ghica își aduna miniștrii la ceas de seară pentru a vedea cum rezolvă problema țiganilor robi, aghiotantul său a intrat în sala Sfatului şi i-a spus că aga dorește să fie primit. Ajuns în fața domnului, aga a adus vestea tragediei: bucătarul țigan al doamnei Cantacuzino a ucis-o cu un foc de pistol pe camerista franţuzoaică, apoi s-a omorât și el. Atunci domnul Grigore Ghica, alb ca varul, a ieşit din sala Sfatului, poruncind miniştrilor să nu plece de acolo până ce nu vor fi întocmit proiectul de lege pentru emanciparea ţiganilor. Peste câteva zile, la 22 decembrie 1855, legea era adoptată de Divan în unanimitate, iar a doua zi era promulgată de domn. Așa au devenit liberi ultimii 5.000 de robi țigani din Moldova. La scurt timp, o asemenea lege a fost votată și în Țara Românească.

„Nu cunoșteau altă lege decât bunul plac al stăpânului“

Aceasta este povestea care a schimbat destinul sclavilor din România. Este povestea lui Dincă, dar fiecare țigan rob a avut drama sa. Vreme de aproape 500 de ani, cu mult peste sclavia africană, care a durat 300 de ani, romii au fost sclavi: ai voievozilor, ai domnilor și ai mănăstirilor.

Din cauza legilor de-a dreptul absurde, au fost situații când un copil născut rob era moștenit jumătate de un boier, iar cealaltă jumătate de altul, atunci când părinții săi erau robi la doi stăpâni diferiți. „În această situație s-a aflat jupâneasa Zmaranda Racoviță, care și-a căsătorit țiganca pe nume Teodora cu țiganul Roman, al mănăstirii Căpriana. Cei doi robi au avut un singur fiu, pe nume Vasili, ceea ce a însemnat că jumătate din băiat aparținea mănăstirii, pentru că tatăl său era rob mănăstiresc, și jumătate aparținea jupânesei, pentru că mama sa era sclavă boierească. În cele din urmă, Zmaranda Racoviță a donat partea ei de sclav mănăstirii“, aflăm din documentarul „Robia și judecata țiganilor“ a lui Mihai Gheorghe, publicat în Analele Dobrogei.

Stăpânii aveau drept de viață și de moarte asupra sclavilor. Drept dovadă, faptul că jupânița Marica, din Albești, care a omorât doi copii romi, nu a pățit nimic. Judecată la 15 iunie 1634, pe vremea voievodului Matei Basarab, ea a primit inițial condamnarea la moarte, însă, în cele din urmă, a fost iertată, după ce a plătit o despăgubire.

Există nenumărate cazuri și de abuz sexual asupra femeilor de etnie romă. „Țiganii vătrași nu cunoșteau altă lege decât bunul plac al stăpânului, care nu se sfia să-i smulgă soțului soția, să ia mama de lângă copiii ei și să profite de fata tânără când i-o cerea interesul sau destrăbălarea“, scria Andrei Oișteanu în volumul „Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură“.

Un rob rom nu avea valoare mare. Istoricul Ioan Valentin Negoi aduce în cartea sa exemplul unui copil rom, pe care-l chema Crăciun, care a fost vândut de trei ori în decurs de numai câteva zile. La 3 februarie 1671, copilul este vândut de către monahul Rafail și fiul său Eftimie lui Oancea din Iași. A doua zi, Oancea îl vinde lui Neagoe din Domnești și tot în aceeași zi acest copil este dat ca răscumpărare „Cap pentru cap“ Mănăstirii Argeș. Primele tranzacții s-au făcut în schimbul sumei de 15 unghi, o veche monedă ungurească, care valora 200 de bani.

Abuzurile au fost nenumărate și romii le-au suportat atâta amar de veacuri. Toată drama acestei etnii a fost dezvăluită și de Mihail Kogălniceanu într-un discurs memorabil rostit în aula Academiei Române la 1 aprilie 1891: „Am vândut şi am cumpărat atâtea suflete de țigani. Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele, am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri la mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin colane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate: iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeea luată de la bărbat, fata răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răsleţi, şi despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea povăţuiţi de spiritul secolului, de legile omenirei, un număr de boeri bătrâni şi tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei“.

Gala Galaction și primii săi tovarăși de joacă

Teologul și scriitorul Gala Galaction a copilărit printre acești copii robi. Mult mai târziu, în anul 1913, povestea în „Flacăra literară“ că acești copii au fost tovarășii săi de joacă: „Pe cât de puţin cunosc trecutul acestui neam ciudat, pe atât de bine cunosc apucăturile, treburile şi sufletul ţigănesc. În locul – altădată plin de păduri oarbe – în care m’am născut, fusese, până la secularizare, un schit de călugări. Când şi cine întemeiase acest schit nu ştiu să spun. Schitul avusese peste cincizeci de familii de robi ţigani... Copiii acestor robi mănăstireşti au fost tovarășii mei de jocuri şi întâii mei prieteni. Fie că erau mai mari, fie că erau mai isteţi decât mine, acești prieteni mă exploatau cu îndemânare. Dacă mă primiau la jocul lor, după joacă mă îndemnau să mă duc tiptil acasă şi să fur, pentru ei, ceva zahăr, din zaharniţă. Dacă mergeam împreună la scăldat, îmi cereau să le făgăduesc că voi şterpeli din tabacherea tatei tutun de două-trei ţigări. Iar dacă se întâmpla să nu găsesc tabacherea şi veneam descorajat la ei, atunci îmi însuflau ideia să fac rost de un ban de zece, pentru un pachet dela cârciumă“.

Și femeile rome își au locul în povestirea sa. Acestea îi ghiceau în ghioc în timp ce descântau în vorbe neînțelese pentru copil: „În după-amiezile calde şi lenevoase, veniau la curte ţigăncile descântătoare şi se aşezau turceşte la pragul ceardacului. Mă uitam cu ochi mari. Şi-mi luau ochii, rând pe rând, ghiocul pestriţ, pe care meşteresa îl juca în valuri de vorbe neînţelese, sălbile cu bani de argint dela gâtul meşteresei şi mai cu seamă ochii ei de galbenă văpae. Erau nişte ochi cari pătrundeau, cari dureau, nişte ochi de o frumuseţe nemiloasă şi răufăcătoare. După ghicitul din ghioc aveai nevoie şi de un descântec de deochi!“.

Ștefan cel Sfânt și cei 17.000 de sclavi

Sclavii domnești proveneau din moșteniri, danii, cumpărări, prăzi de război, dar și din înrobiri forțate. Ștefan cel Mare, cunoscut pentru generozitatea cu care a construit frumoasele mănăstiri din Moldova, avea obiceiul să calce hotarele statelor vecine și să ia cu el la întoarcere multe sălașe de romi. Atât de mult i-au plăcut sclavii romi domnului moldovean, încât în 1471, după ce l-a învins pe Radu Vodă, a luat ca pradă de război din Țara Românească 17.000 de romi, dintre care, ca să-l ajute Dumnezeu, a dăruit Mănăstirii Putna 11 sălașe. De altfel, condica cu toți țiganii romi a fost publicată de Analele Academiei Române având în preambul cuvintele: „Fericitul ctitor Ștefan Vodă au dăruit sfinții mănăstiri Putnii, dintru ai săi drepți țigani de baștină ci i-au câștigat din țara Basarabilor“.

Și în Țara Românească erau aceleași practici des întâlnite. Basarab-Vodă cel Tânăr (1477-1482) lasă Mănăstirii Tismana stăpânire peste trei sălașe de țigani: „Mircea cu copiii săi și Necula cu copiii săi și Iuda cu copiii săi, pentru că le-au dat cumnatul meu, jupân Stanciul și sora mea Anca pentru ca să fie sfintei mânăstiri moșie și ohabă și spre slujbă sfintei mânăstiri și de către nimeni nezăticnită după cuvântul domniei mele“, conform unui document publicat de istoricul George Potra în „Revista istorică română“.

Boierii făceau rost de romi din moșteniri, donații de la voievod sau din cumpărări. Astfel, „Marica Doamna, văduva răposatului Constantin Brâncoveanu, dă prin foaia de zestre din 11 Septemvrie 1723, nepoatei sale Mariuța fiica lui Ștefan Brâncoveanu omorât la Constantinopole, mulțime de lucruri prețioase, sate și moșii, case și vii, printre care citez numai «satul Mogoșoaia peste tot hotarul cu casele de piatră, cu curțile, cu vița, cu heleșteul cu moara» și pe lângă acestea «nouăsprezece sălașe de țigani de acolo»“, scrie George Potra.

Romii erau obligați să muncească până la epuizare, dar erau și umiliți, spre distracția stăpânilor. Despre aceste practici găsim amănunte în scrierile vremii. Astfel, italianul Del Chiaro, secretar la curtea lui Constantin Brâncoveanu, consemna cum petreceau boierii pe seama bieților robi: „Aduc 3-4 țigani, rândași la bucătărie, unși cu funingine pe obraz, și stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; țiganii cu mâinile la spate sunt puși să scoată cu dinții monetele, și stârnesc mare veselie, privind fețele lor cu funingine și făină“. Tot pentru plăcerea boierilor, aceștia chemau copiii romilor la petreceri, unde își puneau propriii copii să îi biciuiască.

Foștii proprietari ai sclavilor, despăgubiți

După cum notează profesorul Ioan Valentin Negoi în volumul „Istoria nespusă a romilor din România“, „deși gestul de dezrobire a romilor a părut unul de iubire a aproapelui, sunt un susținător al ipotezei emise de istoricul Venera Achim, care considera că dezrobirea romilor nu s-a datorat iubirii creștinești față de semeni sau a principiilor de libertate umană, ci mai degrabă a fost o tranzacție cu miză pur financiară. Să nu uităm că deținătorii de sclavi romi au fost despăgubiți cu sume considerabile de bani, asta în timp ce romii proaspăt eliberați au rămas ai nimănui, mărginași, izolați, descumpăniți, în voia sorții și obligați să plătească taxe și impozite“.

Dezrobirea în Principatele Române a durat 26 de ani și a trebuit să fie date mai multe legi care au abolit sclavia în etape și pe categorii. În Țara Românească, legea i-a legat pe romi de locul unde i-a prins eliberarea. Singura lor soluție de a scăpa de clacă și de bir a fost să fugă de pe moșii. Mulți s-au îndreptat spre orașe, fapt care a nemulțumit autoritățile locale. În anul 1858, în Țara Românească au fost aprobate pe scară largă cererile lor, din acest motiv cea mai numeroasă populație urbană de romi este în Muntenia. Romii nomazi și-au continuat modul de viață. Prin legile de dezrobire, și ei erau statorniciți la sate. Își plăteau claca în bani, fără a primi niciun petic de pământ. Vara se mutau din loc în loc, iar odată cu venirea iernii, se retrăgeau spre munte, unde stăteau în bordeie.

Romii munceau din zori până în noapte, fără să crâcnească, de frica torturilor la care erau supuși dacă nu ascultau. Mulți fugeau sau măcar încercau să scape de viața grea, cu precădere în Transilvania, unde aveau parte de un regim mai uman. „Petru-Vodă cel Tânăr la 1567 confirmă mănăstirii Tismana stăpânire peste niște sălașe de țigani cari «au fugit peste munte în țara ungureasc㻓, conform scrierilor vremii. În această provincie românească, romii erau asemuiți iobagilor, având o viață mult mai bună decât în Moldova sau Țara Românească.