Secretele Castelului Corvinilor: adevărul istoric din spatele marilor legende
Ridicată în secolul al XV-lea pe Dealul Sânpetru, la confluența râurilor Cerna și Zlaști, fortăreața a fost transformată dintr-o așezare defensivă modestă într-un ansamblu strategic de prim rang prin inițiativa nobilului Iancu de Hunedoara. Amplasarea naturală și arhitectura defensivă au făcut ca edificiul să pară de nepătruns în ochii contemporanilor săi. Cronicarul Antonio Bonfini consemna în acea epocă admirația sa față de noua construcție: „Ioan Corvin a zidit un castel pe un munte înalt, pe care îl mângâie râuri liniștite; acesta este atât de întărit şi prin măiestria clădirii şi prin situația sa naturală, încât nu se înspăimântă de nici un atac de partea vrăjmașilor”.
După dispariția lui Iancu de Hunedoara, lucrările au fost continuate de soția sa, Elisabeta Szilágyi, iar modificări notabile au fost aduse ulterior, în secolul al XVII-lea, în perioada principelui Gabriel Bethlen. Destinul castelului a cunoscut însă și cumpene grele: trecut în posesia statului austriac în 1724, el a fost devastat de incendiul din 1854 și a rămas ruinat aproape un deceniu și jumătate. Amplele intervenții demarate spre sfârșitul anilor 1860 au salvat edificiul, recunoscut ca monument istoric în 1880. Recentele campanii de restaurare au readus în atenție spațiile sale – peste 40 de încăperi marcate de figuri istorice reale precum Matia Corvin, Ștefan cel Mare sau principi transilvăneni, dar și de relatări populare despre prizonieri, călăi și făpturi mitice.
Misterul fântânii: promisiunea încălcată și realitatea arheologică
Cea mai răspândită poveste a monumentului este legată de fântâna de aproape 30 de metri săpată în curtea interioară. Tradiția susține că Iancu de Hunedoara le-ar fi promis libertatea la trei captivi otomani dacă vor da de apă în stâncă. Prizonierii au muncit vreme de 15 ani, însă, după moartea lui Iancu din 1456, Elisabeta Szilágyi ar fi refuzat să le acorde grațierea, condamnându-i la moarte. Înainte de execuție, aceștia ar fi scrijelit celebrul mesaj de revoltă: „Apă ai, inimă nu”.
Această variantă folclorică se păstra vie și în perioada interbelică, ziaristul Fr. Stankovich consemnând în 1935 că un singur rob a supraviețuit muncii de 15 ani și i-ar fi reproșat stăpânului lipsa de milă după ce apa a țâșnit din granit la 25 de metri adâncime. În realitate, epigrafia a infirmat legenda textului: inscripția arabă de pe fântână a fost descifrată drept mesajul unui oarecare Hassan, care nota că este prizonier al ghiaurilor în cetatea de lângă biserică.
Intervențiile recente de decolmatare au adus la lumină detalii tehnice surprinzătoare. Pe lângă tonele de aluviuni, monede, carduri, ochelari de soare sau resturi industriale locale scoase la suprafață, s-a clarificat natura sursei de apă, infirmându-se ideea unei simple cisterne de acumulare.
„Nu vorbim de o cisternă menită să stocheze apa, ci, în fundul fântânii, este un izvor destul de puternic. Pe de cealaltă parte, fântâna, în prealabil, a suferit o serie de lucrări de restaurare și consolidare, pentru că, până la aproximativ patru metri, vorbim de un zid de cărămidă. Iar de la patru metri în jos se intră în stânca nativă, în dolomită, până la 28 de metri, care este adâncimea finală, așa cum a fost stabilită în secolul al XIX-lea, când această fântână s-a curățat pentru prima dată” — Sorin Tincu, directorul Muzeului Castelului Corvinilor
Originea regală a Corvinilor și pasărea cu inel
O altă poveste fundamentală pentru identitatea locului este zugrăvită pe pereții Aripii Matia. Acolo se află singura frescă laică din secolul al XV-lea păstrată remarcabil în spațiul transilvănean, redescoperită la finalul secolului al XIX-lea după ce zăcuse ascunsă sute de ani sub tencuială. Scenele par să ilustreze originea nelegitimă a lui Iancu de Hunedoara, considerat în legendă fiul regelui Sigismund de Luxemburg și al unei tinere din Țara Hațegului, Elisabeta. Pentru a preveni scandalul, suveranul i-ar fi oferit fetei un soț, pe viteazul Voicu, alături de un inel care să servească drept semn de recunoaștere la curte pentru pruncul nenăscut.
Mitul explică și apariția blazonului familiei (latinescul Corvus însemnând corb), după ce pasărea ar fi furat prețiosul inel, fiind apoi ucisă cu o săgeată de copilul Ioan pentru recuperarea bijuteriei. Cronicarul Gaspar Heltai sintetiza această poveste în 1574, menționând că o aflase de la un vechi curtean:
„Regele Sigismund, care era şi împăratul Germaniei, se desfăta în aventuri amoroase. Într-un timp, petrecând în Ardeal, ca să-i treacă de urât, face cunoştinţă cu o fată de valah, amăgind-o. Înainte de sosirea noului musafir, regele era silit să plece, însă mai înainte se îngriji de fată şi de reputaţia ei şi o mărită după un nobil valah, dându-i totodată un inel de recunoaştere, cu care să-l trimită pe noul-născut la dânsul” — Gaspar Heltai
În continuarea relatării, citate de istoricul Teodor Popa, pasărea care răpise bijuteria este doborâtă, iar inelul salvat îi deschide tânărului calea către recunoașterea regală și daniile de sate și cetăți. Frescele recent restaurate din Loggia Matia confirmă, în viziunea specialiștilor, această tentativă medievală de legitimare a descendenței princiare a familiei.
Mitul temniței lui Vlad Țepeș
Numele castelului a fost atras inevitabil și în orbita legendei lui Dracula. Deși ghizii indică încăperea de sub Sala Cavalerilor — accesibilă printr-o trapă — sau închisoarea amenajată în secolele XVI–XVII drept locuri ale suferinței lui Vlad Țepeș, istoricii subliniază că nu există documente care să confirme întemnițarea domnitorului muntean la Hunedoara.
Sursa istorică a acestei asocieri este arestarea voievodului în noiembrie 1462, în apropiere de Brașov, de către mercenarii regelui Matia Corvin, pe baza unor acuzații de trădare. Însă prizonieratul prelungit de 12 ani al lui Țepeș s-a consumat la Buda și în cetatea Vișegrad de pe malul Dunării, așa cum indică și cronicile vremii:
„Craiul unguresc Matiaş a pornit cu oaste asupra lui Dracula şi l-a prins «viu» [...] Fostul domn a fost aruncat în temniţă la «Vişegrad pe Dunăre, mai sus de Budin», unde a stat închis 12 ani. Nici în temniţă Dracula «nu şi-a lăsat obiceiul său cel rău», drept care vâna şoareci şi punea să i se cumpere păsări la târg, pe aceste animale satisfăcându-şi pofta de a chinui” — Povestirea despre Dracula voievod (versiunea slavă)
Ipoteza că domnitorul ar fi tranzitat Hunedoara în drum spre Ungaria a fost suficientă pentru a aprinde imaginația publicului modern. În 1969, jurnalista americană Aline Mosby a publicat un reportaj de senzație despre vizita sa la Hunedoara, descriind spațiul ca pe domeniul secret al vampirului mitic:
„Cei mai mulţi dintre sătenii din zona Transilvaniei nu ştiu nimic despre Dracula. Dar localnicii din Hunedoara îşi amintesc poveştile pe care bătrânii lor le şopteau despre un spirit vampir numit Dracula, care nu putea fi omorât decât dacă îi era înfipt un par ascuţit în inimă. Dracula avea picioare de capră şi pentru a-l putea ţine departe de casele lor, localnicii înfigeau un cuţit în uşa casei” — Aline Mosby
Relatarea jurnalistei americane, care menționa inclusiv tuneluri subterane garnisite cu țepușe unde personajul s-ar fi ascuns pe timp de zi, a cimentat în spațiul occidental includerea Castelului Corvinilor pe harta mitului lui Dracula, alăturându-l altor monumente celebre din Transilvania a căror faimă îmbină istoria palpabilă cu folclorul spectaculos.
Explorează subiectele:
