Sfânta Alianță: cum a încercat Rusia să oprească libertatea popoarelor europene
Declinul militar al lui Napoleon Bonaparte a devenit ireversibil în toamna anului 1813, la Leipzig. Acolo, în gigantica înfruntare rămasă în istorie drept „bătălia națiunilor”, armatele Rusiei, Prusiei, Austriei și Suediei – susținute financiar de coroana britanică – au spulberat forțele împăratului francez. Ocuparea Franței de către forțele aliate în 1814 a adus cu sine abdicarea și trimiterea lui Bonaparte în exil pe insula Elba.
Pentru a stabili noile hotare ale unui continent devastat de războaie și pentru a readuce în prim-plan suveranii de drept divin, învingătorii s-au reunit în toamna aceluiași an la Viena. Încercarea lui Napoleon de a răsturna din nou masa tratativelor – prin evadarea spectaculoasă de pe Elba și campania celor o sută de zile – s-a stins definitiv la Waterloo, la doar nouă zile după parafarea acordului final din capitala austriacă. Îndepărtarea definitivă a corsicanului a lăsat însă cale liberă unui proiect politic retrograd: restaurarea monarhiilor autoritare și ștergerea oricăror urme lăsate în conștiința publică de Revoluția Franceză.
Congresul de la Viena Foto: britannica.com
Diplomație la bal: împărțirea Europei între serate festive
Desfășurate între toamna lui 1814 și vara lui 1815, lucrările de la Viena au primit rapid eticheta ironică de „congresul dansatorilor”. Festivitățile, recepțiile somptuoase și banchetele au acaparat scena publică într-o măsură atât de mare încât diplomatul Charles-Joseph de Ligne glumea lucid: „Congresul dansează mult, dar nu înaintează”. În spatele fastului, însă, arhitecții noii ordini – gazda Klemens von Metternich, abilul Charles-Maurice de Talleyrand (care a limitat pierderile unei Franțe înfrânte), lordul britanic Castlereagh și cancelarul prusac Hardenberg – tranșau sferele de influență direct în saloanele private, la adăpostul recepțiilor mondene.
Punctul comun al marilor case domnitoare era blocarea oricărei resurgențe hegemonice a Franței și revenirea la stabilitatea de dinaintea revoluției. În cercurile diplomatice vieneze se sublinia deschis că „aceasta este o nouă Europă care se va naște din cenușa marelui Imperiu”. Conducătorul diplomației britanice, Robert Stewart, viconte de Castlereagh, milita neobosit pentru doctrina echilibrului de forțe, văzând în concertul marilor puteri garanția securității comerciale și navale a Londrei. Tot el aprecia că un astfel de parteneriat între monarhii era „singura lor asigurare contra tăciunilor aprinși ai Revoluției, care existau mai mult sau mai puțin în fiecare stat din Europa; iar adevărata înțelepciune constă în a ține sub control micile controverse ale vremurilor obișnuite și în a sprijini împreună principiile stabilite ale ordinii sociale”. Împărțirea teritorială a mulțumit toți marii jucători, inclusiv Imperiul Habsburgic, chiar dacă acesta avea să se dovedească fragil în timp.
Monarhul mistic și visul unei Europe federale sub tutelă țaristă
Printre toți conducătorii prezenți la Viena, Alexandru I al Rusiei a stârnit cele mai mari temeri. Suveranul de la Sankt Petersburg era o personalitate plină de contraste: deși sprijinise regimul constituțional francez, acordase Poloniei propria constituție în 1815 și îl avea drept sfetnic intim pe prințul polonez Adam Czartoryski, el rămânea profund atașat puterii sale autocratice.
După campania împotriva lui Napoleon, Alexandru a traversat o acută criză interioară, dominată de trăiri mistice și remușcări. În acest context psihologic a intrat sub puternica influență a baronesei Julie von Krüdener, o aristocrată din regiunile baltice transformată în profetesă și scriitoare mistică. Această autentică „guru” a epocii l-a convins pe suveran că fusese investit cu o misiune cerească: aceea de a instaura pe continent o domnie a păcii creștine.
Ghidat de acest elan mesianic, țarul a propus transformarea Europei într-o confederație a statelor creștine dedicată concordiei și stabilității economice. Totuși, arhitectura gândită de Alexandru rezerva Rusiei rolul de instanță supremă de arbitraj și garant militar al noii structuri. Alertate de perspectiva ca dominația imperială franceză să fie pur și simplu înlocuită de hegemonia rusă, Anglia și Austria au respins categoric proiectul. Pentru Castlereagh și Metternich, doar un echilibru strict de putere putea garanta că niciun imperiu nu va deveni stăpânul absolut al continentului.
Sfânta Alianță: jandarmul contrarevoluționar al continentului
Fără a renunța la intenția de a proteja coroanele Europei de valul reformist, Alexandru I a adaptat planul și a impus semnarea Sfintei Alianțe în septembrie 1815. Documentul, bazat pe o formulă de frăție creștină și asistență reciprocă de drept divin, a fost semnat inițial alături de împăratul Francisc I al Austriei și de regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei, fiind ulterior acceptat de marea majoritate a dinastiilor europene.
Totuși, puterile liberale au privit pactul cu profund scepticism. Castlereagh a descalificat inițiativa numind-o „o mostră de misticism sublim și absurditate” și a refuzat implicarea directă a prințului regent al Marii Britanii. La celălalt pol, ideologii naționaliști și democrați au înțeles imediat pericolul. Activistul italian Giuseppe Mazzini acuza deschis că, prin această ligă, „stăpânii lumii s-au unit împotriva viitorului”.
„Sfânta Alianță, un tratat elaborat de Alexandru I, împăratul Rusiei, și semnat de acesta împreună cu monarhii Austriei și Prusiei în septembrie 1815, este recunoscută în principal drept o încercare reacționară de a împiedica desfășurarea inevitabilă a progresului în politica europeană la începutul secolului al XIX-lea. (...) În viziunea lui Mazzini, Sfânta Alianță îi cuprindea pe toți cei care se alăturaseră împăratului Rusiei în eforturile sale «de a împiedica progresul și de a-i proteja pe asupritori». Prin «progres» se înțelegea aici crearea unor state-națiune democratice, un viitor despre care Mazzini promitea că va veni, mai devreme sau mai târziu.” Seungeun Lee, cercetător la Universitatea St Andrews
Privită retrospectiv drept una dintre primele manifestări ale securității colective la nivel european, Sfânta Alianță a funcționat de fapt ca un aparat represiv menit să conserve vechea ordine. Decretele de la Karlsbad din 1819 au introdus o cenzură agresivă a presei și au pus sub urmărire mediul universitar german după manifestațiile studenților din 1817. Mecanismul de forță al alianței s-a activat apoi prin intervențiile armate menite să reprime insurecțiile constituționale din spațiul italian (1820–1821) și din Spania (1823), culminând cu înăbușirea sângeroasă a revoltei poloneze de către forțele țariste între 1830 și 1831.
Sistemul conservator a început să se clatine sub asaltul revoluțiilor din 1830 și 1848–1849, însă lovitura fatală a venit din divergențele directe dintre marile imperii. Războiul Crimeii (1853–1856) a distrus complet punțile de solidaritate dintre Viena și Sankt Petersburg, punând capăt definitiv pactului de fier conceput de Alexandru I.
Explorează subiectele:
