Teama de inflație a forțat administrația Trump să accepte un acord cu Iranul. Mizele noului acord de încetare a focului

Decizia privind rata dobânzii de referință pe care Banca Angliei o va anunța săptămâna aceasta pare acum mai ușor de anticipat. Pentru membrii Comitetului de Politică Monetară care încă luau în calcul votul pentru o majorare, vestea de la sfârșitul săptămânii privind încetarea focului în Golful Persic, care permite reluarea traficului petrolier prin Strâmtoarea Ormuz, oferă parțial un răspuns la îngrijorările existente.

Reacția piețelor de profil nu s-a lăsat așteptată: prețul petrolului a scăzut, temperând perspectivele inflaționiste și reducând, în consecință, așteptările privind creșterea dobânzilor. Situația este similară și pentru Rezerva Federală a SUA (Fed), al cărei comitet de politică monetară se întrunește, de asemenea, în această săptămână.

Evoluția contrazice estimările unor analiști care considerau că Washingtonul s-a blocat într-un conflict fără ieșire, cu potențiale consecințe catastrofale pentru economia mondială. Piețele financiare au manifestat o relativă stabilitate, o atitudine care, cel puțin pentru moment, pare confirmată de fapte.

Totuși, termenul „pentru moment” rămâne esențial. Deși încetarea focului pare stabilă, înțelegerea actuală reprezintă doar un memorandum de înțelegere, a cărui viabilitate depinde de menținerea stabilității între Israel și gruparea Hezbollah, în timp ce multe dintre detaliile tehnice rămân necunoscute.

Adaptarea piețelor la blocada din Ormuz

De la începutul crizei, traderii din piața petrolului au mizat pe probabilitatea unui deznodământ diplomatic, motiv pentru care prețurile au rămas relativ temperate, în ciuda perturbărilor majore cauzate de închiderea strâmtorii.

Deși evaluările istorice indicau că aproximativ 20% din consumul mondial de petrol brut și produse petroliere tranzita Strâmtoarea Ormuz, datele actuale arată o realitate diferită. Marile economii au compensat absența acestor fluxuri prin apelarea la rezervele strategice.

În plus, economia globală a demonstrat o capacitate rapidă de adaptare. Livrările prin conducte alternative au fost suplimentate semnificativ, alți producători mondiali au intervenit pentru a acoperi parțial deficitul de ofertă.

Beijingul și-a redus substanțial importurile de petrol, atenuând pierderea celor aproximativ 15 milioane de barili pe zi proveniți din Golf, parțial prin reorientarea către resurse interne de cărbune pentru energie și producția de fertilizatori.

Deși prețurile mai ridicate au dus la o reducere a cererii, consecințele macroeconomice generale au fost relativ limitate, noul șoc petrolier având un impact mai redus decât cel anticipat. Cu toate acestea, semnele că prețurile mari la carburanți alimentau o inflație generalizată au determinat Casa Albă să caute de urgență un compromis, chiar dacă obiectivele militare inițiale nu au fost pe deplin atinse, scrie The Telegraph.

La nivel politic, regimul de la Teheran își menține poziția. Spre deosebire de perioada anterioară crizei, când tranzitul prin strâmtoare era liber, regimul viitor prevede că Iranul și Omanul vor percepe taxe estimate la 20.000 de dolari pentru fiecare cargou comercial. Istoricul politicii externe a SUA include și alte decizii strategice contestate care nu au afectat pe termen lung hegemonia americană, iar actualul dosar nu pare să modifice încrederea piețelor în activele americane, unde sectorul tehnologiei și al inteligenței artificiale continuă să domine.

Dinamicile financiare

O analiză mai tehnică a prețurilor activelor indică o reconfigurare a relației dintre obligațiunile guvernamentale și acțiuni. Piețele de obligațiuni suverane au înregistrat contracții majore după pandemie, determinând reapariția fenomenului cunoscut sub numele de ecartul inversat al randamentului.

Această situație, în care randamentul obligațiunilor de stat pe termen lung depășește randamentul dividendelor și câștigurilor din acțiuni, a reprezentat normalitatea economică în o mare parte din perioada postbelică. Ulterior, globalizarea, criza financiară și relaxarea cantitativă au permis guvernelor să se împrumute la costuri minime. Oprirea tipăririi de bani de către băncile centrale a marcat revenirea la vechiul model economic.

În mod tradițional, obligațiunile sunt privite ca active cu risc scăzut, în timp ce acțiunile implică riscuri mai mari, necesitând randamente superioare. Această regulă este valabilă însă doar într-un context cu inflație redusă. În perioadele inflaționiste, obligațiunile devin vulnerabile la pierderea valorii reale, în timp ce acțiunile oferă o protecție superioară, profiturile companiilor tinzând să țină pasul cu evoluția prețurilor.

Această teorie, promovată în anii '50 de managerul de fonduri George Ross Goobey în Marea Britanie, a fundamentat așa-numitul „cult al acțiunilor”. Reapariția ecartului inversat poate fi interpretată în două moduri:

1. O bulă speculativă

Prețurile actuale ridicate ale acțiunilor ar putea indica o bulă de proporții, având în vedere concentrarea valorii într-un număr restrâns de companii din tehnologie.

2. O nouă eră inflaționistă

Economia mondială intră într-o perioadă în care acțiunile oferă o protecție mai eficientă împotriva devalorizării decât obligațiunile de stat.

Nivelul ridicat al datoriilor publice din economiile avansate reprezintă un argument suplimentar pentru prudență în privința obligațiunilor suverane și explică interesul administrației Trump de a reduce presiunea asupra prețului petrolului. O inflație mai scăzută și dobânzi mai mici reduc automat costurile de refinanțare a datoriilor statului.

Teheranul reia exporturile de petrol. Trei petroliere iraniene au ieșit din zona blocadei americane

Washingtonul mizează pe faptul că tehnologia inteligenței artificiale va genera o creștere majoră a productivității, capabilă să susțină o scădere a inflației concomitent cu o creștere a piețelor de acțiuni și obligațiuni. Rămâne de văzut dacă acest scenariu optimist se va materializa în parametrii anticipați de autoritățile americane, notează The Telegraph.

Retragerea strategică a lui Donald Trump în dosarul iranian și mizele noului acord de încetare a focului

Președintele Statelor Unite, Donald Trump, promovează cel mai recent acord de încetare a focului cu Iranul ca pe un succes diplomatic major pentru stabilitatea globală. Cu toate acestea, observatorii internaționali și criticii săi politici înclină să vadă în această mișcare o retragere strategică a Washingtonului, care nu își îndeplinește integral obiectivele inițiale de război. Pentru a obține redeschiderea Strâmtorii Ormuz, administrația americană a acceptat promisiunile Teheranului de a relua negocierile privind programul său nuclear.

În timp ce o mare parte a presei internaționale a privit cu scepticism politica administrației Trump față de Iran, susținătorii acestei linii argumentează că acțiunile militare ale SUA au reușit să degradeze semnificativ infrastructura nucleară și industrială a Teheranului. Spre deosebire de acordul din 2015, facilitățile nucleare cheie ale Iranului au fost grav afectate, iar îmbogățirea uraniului a fost oprită pentru prima dată în ultimele două decenii. Cu toate acestea, acordul actual indică o schimbare de direcție sub presiunea factorilor politici interni de la Washington, scrie The Wall Street Journal.

Motivele compromisului

Analiștii notează că Donald Trump a decis să renunțe la obiectivele sale maximale pe măsură ce costurile politice interne au crescut, iar finalizarea campaniei militare ar fi necesitat riscuri strategice mult mai mari. În ciuda recomandărilor venite din partea Israelului, Washingtonul nu a autorizat o operațiune militară pentru confiscarea stocurilor de uraniu îmbogățit ale Iranului și nici nu a încercat să redeschidă Strâmtoarea Ormuz prin utilizarea forței.

Deși blocada economică impusă de SUA exercita o presiune în creștere asupra Teheranului, decizia Washingtonului pare să fi fost dictată de dorința de a evita o perioadă prelungită de prețuri ridicate la petrol. Obiectivul principal al Casei Albe pe termen scurt pare să fie reducerea prețului la carburanți înainte de alegerile parlamentare parțiale (midterm).

Noul document prelungește încetarea focului pentru încă 60 de zile, existând indicii că această perioadă ar putea fi reînnoită succesiv. În baza înțelegerii, Statele Unite vor pune capăt blocadei economice, iar Iranul se angajează să demineze Strâmtoarea Ormuz conform unui calendar stabilit, pentru a permite reluarea traficului maritim nerestricționat.

Cu toate acestea, Teheranul a semnalat deja că situația din strâmtoare nu va reveni complet la status quo-ul dinaninte, anunțând intenția de a percepe „taxe” de tranzit.

Vulnerabilitățile acordului conceptual

Textul complet al memorandumului de înțelegere nu a fost încă făcut public, președintele Trump recunoscând că anumite prevederi sunt încă la un nivel „conceptual”. Principala îngrijorare a experților în securitate este că documentul amână deciziile dificile privind programul nuclear pentru o nouă rundă de discuții de 60 de digi, oferind în tot acest timp Iranului relaxarea sancțiunilor petroliere și financiare.

Summitul G7. Liderii marilor economii promit mai mult sprijin militar pentru Ucraina și analizează acordarea de licențe de producție de arme

Criticii se întreabă de ce regimul de la Teheran ar accepta dezmembrarea programului său nuclear după ce va începe să beneficieze din nou de pe urma exporturilor de petrol și de accesul la miliarde de dolari din fonduri înghețate.

Angajamentele actuale de a găsi o soluție în termen de 60 de zile rămân fragile dacă nu obligă explicit Iranul să își distrugă sau să își dilueze stocurile într-un calendar precis. Simpla eliminare a uraniului înalt îmbogățit este considerată insuficientă de către specialiști, având în vedere că procesul de îmbogățire până la nivelul de 3,67% reprezintă deja 70% din efortul tehnic necesar pentru obținerea uraniului de calitate militară.

Impactul regional și riscurile de securitate

Documentul actual nu conține prevederi sau angajamente clare din partea Iranului referitoare la programul său de rachete balistice sau la sprijinul acordat grupărilor proxy din regiune. Aceste teme au fost amânate pentru viitoare „discuții regionale”, de la care așteptările diplomatice sunt minime.

Această abordare generează riscuri de securitate directe pentru Israel — în special din partea grupării Hezbollah din Liban — dar și pentru statele arabe din Golful Persic. O consecință indirectă a acestui acord ar putea fi necesitatea ca statele din Golf să solicite garanții de securitate și mai mari din partea SUA sau, în caz contrar, să încerce să își negocieze propriile aranjamente bilaterale cu Teheranul.

Cel mai mare risc identificat de analiști este ca Washingtonul să trateze acest acord ca pe un parteneriat de facto cu regimul iranian, trecând cu vederea eventualele încălcări ulterioare pentru a păstra validitatea tratatului. În acest scenariu, liderii de la Teheran ar putea concluziona că SUA vor să evite un nou conflict militar, adaptându-și strategia de negociere în consecință, susține WSJ.