UE 15 ANI: Extinderea Uniunii Europene
În perioada imediat următoare încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial, statele europene au căutat să instrumentalizeze mecanisme prin care să gestioneze germenii unui potenţial conflict şi să configureze modalităţile de reconstrucţie ale bătrânului continent.
Semnarea, la 18 aprilie 1951, a Tratatului de la Paris, de către Belgia, Olanda, Luxemburg şi vechile rivale Franţa şi Germania pentru constituirea Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului (CECO), a constituit un prim pas pentru punerea sub controlul unei autorităţi europene a industriei de cărbune şi oţel, principala sursă pentru industria de război, potrivit www.europa.eu .
În primăvara anului 1955, la Messina, miniştrii de externe ai celor şase state membre CECO se reunesc pentru a discuta consolidarea cooperării economice printr-un proces de integrare la nivelul celor şase. Ministrul de externe belgian, Paul Henry Spaak, a fost desemnat să coordoneze raportul care să stabilească coordonatele procesului de integrare economică europeană. În mai 1956, Paul Henry Spaak a dat publicităţii raportul ce recomanda crearea unei pieţe comune pentru toate bunurile şi serviciile produse în statele membre, o piaţă bazată pe libertatea de mişcare a acestora şi pe tarife externe comune de comercializare de către toate statele membre. Raportul făcea referire, deopotrivă, la constituirea unei uniuni în domeniul energiei nucleare pentru gestionarea în comun a activităţii nucleare a statelor membre.
La 29 mai 1956, miniştrii de externe ai celor şase state au aprobat Raportul Spaak şi au convenit asupra lansării unei conferinţe interguvernamentale care să gestioneze negocierile pe marginea textelor tratatelor, iar la 26 iunie 1956, au început lucrările conferinţei interguvernamentale, desfăşurate pe durata a două zile.
În sala ''Horatii et Curiatii'' a Capitoliului din Roma, au fost semnate, la 25 martie 1957, cele două tratate - Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene privind Energia Atomică (EAEC sau Euratom), dar şi o convenţie care reglementa funcţionarea instituţională a celor trei instituţii supranaţionale, incluzând şi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului care îşi continua activitatea, conform europa.eu .
La 1 ianuarie 1958, Tratatele de la Roma au intrat în vigoare şi au fost modificate de toate tratatele ulterioare: Actul Unic European (1 iulie 1987), Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992), Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997), Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001), Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (2004), care a fost semnat dar nu a fost niciodată ratificat, şi Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009), care amendează toate celelalte tratate. Conform Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, Tratatul de la Lisabona a modificat cele doua tratate fundamentale, respectiv Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, denumirea acestuia din urmă fiind Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona conţine, de asemenea, o serie de declaraţii şi protocoale, conform www.mae.ro .
Procesul de extindere al Uniunii Europene a cunoscut mai multe etape distincte, angajând obligativitatea îndeplinirii unor criterii specifice. Articolul 49 al Tratatului Uniunii Europene stabileşte care state pot aplica pentru aderarea la Uniunea Europeană, iar Articolul 2 din acelaşi document descrie valorile fondatoare ale Uniunii pe care fiecare stat care ţinteşte aderarea la spaţiul comunitar trebuie să le împărtăşească, potrivit https://www.europarl.europa.eu/. Politica de extindere a Uniunii Europene vizează adâncirea unificării la nivelul proiectului comun economic şi politic. Ghidat de valorile Uniunii şi fiind subiect al unor condiţii ferme, procesul de extindere a promovat pachete de reforme societale, economice şi politice şi contribuit la consolidarea păcii, stabilităţii, şi democraţiei pe continent. Politica de extindere confirmă prezenţa Uniunii Europene ca actor pe scena internaţională.
În prezent, procesul de aderare include condiţii specifice subsumate criteriilor de la Copenhaga, adoptate cu prilejul Consiliului European desfăşurat în 1993. Acestea includ: stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectul pentru şi protecţia minorităţilor; o economie de piaţă funcţională şi abilitatea de a face faţă presiunii competitivităţii şi forţelor pieţei la nivelul Uniunii Europene; abilitatea de asumare a obligaţiilor calităţii de membru, incluzând aderarea la obiectivele politice, economice şi ale Uniunii monetare şi adoptarea reglementărilor comune, a standardelor şi a politicilor care compun dreptul comunitar. În decembrie 2006, Consiliul European a convenit asupra consensului revizuit privind aderarea, bazat pe consolidare, condiţionalitate şi comunicare şi pe capacitatea UE de integrare a noilor membri.
Valurile succesive de extindere ale Uniunii Europene au constituit o parte a negocierilor instituţionale care au condus la adoptarea Tratatului de la Lisabona al Uniunii Europene. Permanent, procesul de extindere a reprezentat o provocare pentru spaţiul comunitar la nivel instituţional, impunând armonizarea instituţiilor şi a procesului decizional la nivelul Uniunii pe măsură ce noi state devin membre.
Procesul de aderare include anumite etape specifice. Statul care doreşte să adere la Uniunea Europeană avansează o aplicaţie Consiliului, care la rândul său cere Comisiei Europene să emită o părere. Parlamentul European este notificat pe marginea declanşării procesului de aderare a unui nou stat. După emiterea recomandării Comisiei, Consiliul decide - prin votul unanimităţii - dacă negocierile trebuie deschise. Înaintea declanşării negocierilor, Comisia emite un raport de evaluare pentru fiecare dintre cele 30 de capitole de politici ale legislaţiei comunitare. În baza recomandărilor Comisiei, Consiliul decide prin unanimitate dacă deschide sau nu capitole noi de negociere. În cazul în care Comisia apreciază că progresul este satisfăcător, Comisia poate recomanda o închidere provizorie a capitolului respectiv, fiind nevoie iarăşi de intervenţia Consiliului printr-un vot în unanimitate. Când negocierile asupra tuturor capitolelor sunt complete, termenii şi condiţiile - inclusiv posibile clauze de salvare sau acorduri de tranziţie - sunt incluse în corpul tratatului de aderare între statele membre ale Uniunii şi statul care aderă. După aprobarea Parlamentului European şi a Consiliului prin vot unanim tratatul de aderare poate fi semnat. Este trimis ulterior tuturor statelor contractante pentru ratificare în acord cu cerinţele constituţionale ale fiecărui stat membru al Uniunii, indică https://www.europarl.europa.eu/ .
La 1 ianuarie 1973 a avut loc prima etapă a acestui proces care a inclus aderarea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii. Grecia a aderat la 1 ianuarie 1981, pentru ca ulterior, la 1 ianuarie 1986, Spania şi Portugalia să se alăture spaţiului comunitar. Austria, Finlanda şi Suedia au aderat la 1 ianuarie 1995. Zece state au aderat la 1 mai 2004: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria. România şi Bulgaria au aderat la 1 ianuarie 2007, iar la 1 iulie 2013 Croaţia a devenit cel de-al 28-lea stat membru al Uniunii Europene, conform ec.europa.eu .
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord a părăsit Uniunea Europeană la 31 ianuarie 2020, ca urmare a activării Articolului 50 din Tratatul Uniunii Europene pentru declanşarea procedurilor de părăsire a blocului comunitar după referendumul desfăşurat la 23 iunie 2016, când 51,9% dintre britanicii cu drept de vot au votat în favoarea ieşirii Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din blocul comunitar, conform www.bbc.com .
Muntenegru, Serbia şi Turcia poartă negocieri de aderare cu Uniunea Europeană, Albania şi Macedonia de Nord sunt, de asemenea, state candidate, în timp ce Bosnia şi Herţegovina şi Kosovo sunt state potenţial candidate, conform https://www.europarl.europa.eu/ .
La 1 martie 2017, Comisia Europeană a adoptat documentul Cartea Albă asupra Viitorului Uniunii Europene, care indică posibile direcţii de transformare pentru blocul comunitar în următorul deceniu şi trasează scenarii potenţiale privind dezvoltarea Uniunii Europene până în anul 2025. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Ady Ivaşcu)
