Scriitorul Cesare Pavese: „Torino e un oraş de oameni bătrâni”

Scriitorul Cesare Pavese: „Torino e un oraş de oameni bătrâni”

Clelia, o creatoare de modă de succes, se întoarce la Torino, oraşul ei natal, unde urmează să supravegheze deschiderea unui salon. Aici, ea este atrasă într-un cerc de tineri mondeni, într-o lume a restaurantelor şi a marilor cazinouri, a artiştilor şi a petrecerilor.
În mijlocul acestei mulţimi de oameni care încearcă să scape de plictiseală, Clelia o întîlneşte pe singuratica Rosetta, o femeie enigmatică şi depresivă, a cărei sinucidere din finalul poveştii anunţă tragic chiar sfîrşitul aceluia care a gîndit personajul: sinuciderea lui Pavese.

„Cesare Pavese este unul dintre acei cîţiva romancieri esenţiali fără de care literatura mijlocului de secol XX n-ar exista.” (Susan Sontag)

„Un roman de o extraordinară profunzime, unde nu încetezi să găseşti noi lumi, noi înţelesuri.” (Italo CalvinoFemei singure este romanul insinuărilor, al obsesiilor persistente pînă la nebunie, al lirismului cuceritor.” (New York Times Book)

Cesare Pavese (1908-1950) este unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului trecut. Creier al Editurii Einaudi, i-a condus filiala de la Roma pînă după război. Traducător de marcă din literatura de expresie engleză a vremii, a făcut cunoscuţi publicului italian autori ca Gertrude Stein, John Steinbeck, John Dos Passos, Ernest Hemingway, William Faulkner, Herman Melville şi James Joyce. Poet, prozator şi eseist, Pavese este autorul unui jurnal-capodoperă, Meseria de a trăi. În limba română i-au mai fost traduse: Luna şi focurile, Casa de pe colină, Dialoguri cu Leucò şi alte eseuri, Noapte de sărbătoare şi alte povestiri, Satele tale, Diavolul pe dealuri, Vara de neuitat, Plaja.

FRAGMENT

"Dacă ţi-e frică de bătrîni, ţi-e frică de viaţă"

Seara, Morelli m-a dus intr-un salon. Am fost uimităde cîţi băieţi am găsit acolo : se spune mereu că Torino
e un oraş de oameni bătrîni. E drept că tinerii şi fetelestăteau deoparte, în grup, ca şi cînd ar fi fost un pîlc
de copii, iar noi, cei mari, aşezaţi în jurul unei sofale,bascultam o bătrînă ţîfnoasă, cu o eşarfă şi cu o mantie
de velur, povestind nu ştiu ce întîmplare cu o trăsurăşi cu Mirafiori. Tăceau cu toţii în faţa bătrînei şi cineva
fuma parcă pe furiş. Glăsciorul iritat se oprea cînd intracineva, aştepta pînă se schimbau convenienţele de rigoare,şi la prima pauză îşi lua povestea de la cap. Picior pestepicior, Morelli asculta cu mare atenţie, iar unii dintredomnii aceia fixau covorul, clipind din ochi.

Încet, încet,însă, mi-am dat seama că nu era nevoie s-o iei în seamăpe bătrînă. Nimeni n-avea de gînd să-i răspundă. Cite-odoamnă, răsucită pe jumătate în scaun, sporovăia peşoptite sau se ridica şi vorbea cu alţii, străbătînd salonul.

Era un salon frumos, cu candelabre împodobite cubriliante şi pardoseală veneţiană, care, unde nu era
acoperităcu covorul, răsuna sub picior. Şi în şemineulde lîngă sofa ardea focul. Fără să mă mişc, priveam
pereţii, stofele, bombonierele. Erau cam multe, darîntreaga încăpere era aranjată aşa, ca o casetă, şi nişte
perdele grele acopereau ferestrele.

M-am simţit bătută pe umăr, chemată pe nume şim-am pomenit în faţă cu fiica amfitrioanei, o fată înaltă
şi vioaie. A schimbat cu mine cîteva cuvinte şi apoim-a întrebat dacă-i cunoşteam pe unul şi pe altul.
I-am răspuns cu voce potolită că nu.

— Ştiam că veniţi de la Roma, a strigat rîzînd, întăcerea neaşteptată, dar ieri aţi cunoscut o prietenă
de-a mea. De ce nu recunoaşteţi ?
— Ce prietenă ?
Cele două, de la bal – pricepusem. Dar stăruinţaaceasta indiscretă mă plictiseşte.

— Nu l-aţi cunoscut nici măcar pe Fefe ?
— Mă întreb dacă a putut să-şi aducă aminte. Erabeat ca un birjar.
Cu răspunsul acesta am ciştigat-o. A trebuit să măridic, s-o urmez în grupul tinerilor aşezaţi în pragul
salonului. Mi-a spus cîteva nume : Pupe, Carletto, Teresina.


Mi-au strîns mîna foarte serioşi, indiferenţi, şi aşteptauca cineva să vorbească. Potopul de vorbe cu care mă
acoperise blonda pe sofa nu m-a împiedicat nici aicisă mă simt o intrusă, deşi ştiam, de mult, că în casele
acestea e întotdeauna cineva care se simte şi mai rău.


L-am blestemat în sinea mea pe Morelli şi mi-am simţitinima grea : am revăzut viaţa de la Roma, am revăzutbalul şi figura mea, în oglindă, în dimineaţa aceea. M-amconsolat amintindu-mi de via della Basilica şi gîndindcă în lume puteam trăi singură şi că, în definitiv, n-aveamsă-i mai văd niciodată pe oamenii aceia.
Dar am băgat de seamă că blonda însăşi ne priveaprostită şi, mi se pare, dezamăgită. Apoi a spus :

— Hai, spuneţi-vă ceva.
Pentru cei douăzeci de ani pe care-i avea, chiar şiatîta poftă de rîs era puţină. Dar n-o cunoşteam pe
Mariella şi încăpăţînarea sa – era nepoata bărînei depe sofa. A privit în jur şi a exclamat : Unde e Loris ?
Căutaţi-l pe Loris ! Îl vreau numaidecît pe Loris !

Cineva s-a dus să-l caute pe Loris. Ceilalţi au începutsă vorbească din nou, unele cu genunchii pe scaun,
altele aşezate ; un tînăr cu un smoc de păr în bărbie seţinea tare şi-l apăra de fete pe un prieten al lor absent,un anume Pegi, care curăţase în iarna aceea zăpada depe bulevarde – pentru a se angaja, spunea el ; pentru aface pe excentricul, spuneau fetele.

„A se angaja, ce-i asta ?“ gîndeam eu, cînd a sositLoris, mergînd cu capul plecat. Avea la gît un papion
negru, era pictor. M-a cuprins bănuiala că importanţalui pentru lumea aceea i-o dădeau numai papionul acelanegru şi sprîncenele lui stufoase. Se uita fioros, ca untaur.

A zîmbit uşor. Mariella s-a lăsat să cadă intr-un scaun
şi ne-a spus :
— Hai să vorbim despre costume.
Cînd în cele din urmă am înţeles despre ce eravorba – o fată, ţipînd mai tare decît ceilalţi, s-a apucat
să-mi explice – m-am prefăcut că nu mă intereseazăşi am zîmbit impasibilă. Acum vorbeau Mariella şi
ceilalţi :

— Fără costume şi fără scene nu se poate.
— Grozave cîntăreţe. Atunci e de preferat Carmen.
— Mai bine să facem un bal costumat.
— Cuvîntul poetic trebuie să răsune în gol.
— Şi dintre voi cine a citit ?

Am aruncat o privire către cealaltă parte a salonuluiunde bătrîna, iritată, vorbea în cercul ei. Domnii, luminaţi
de flăcările din cămin, fixau covorul, femeile se agitauşi în mîini apăruseră primele ceşti de ceai.
La noi, Loris a spus tărăgănat :


— Nu-i vorba să refacem vechiul teatru. Nu respectămpină-ntr-atit tradiţia. Trebuie să redăm cuvîntul
nud al unui text, clar fără punere în scenă nu se poatepentru că şi acum, în camera aceasta, aşa îmbrăcaţi
cum sîntem, între pereţii aceştia, facem parte dintr-opunere în scenă pe care ori trebuie s-o acceptăm, ori
trebuie s-o respingem. Orice mediu este o punere înscenă, chiar şi lumina...

— Atunci să ne spunem replicile pe întuneric, a strigato fată.
În timp ce Loris vorbea în felul acela, Mariella s-aridicat şi a plecat să supravegheze serviciul, apoi a chemat
fetele. Am rămas singură cu cîţiva şi cu acel Loris caretăcea şi zîmbea dezgustat.
— Ideea cu întunericul e ceva, a spus cineva.

Noi îl priveam pe Loris care se uita în jos.
— Prostii, a spus o mică doamnă de pe scaun, înfăşuratăintr-o rochie de atlaz care preţuia mai mult decît
multe cuvinte. La teatru te duci să vezi ceva. Daţi saunu daţi un spectacol ?
Avea nişte ochişori libidinoşi, care le rîdeau băieţilorîn faţă.

Pictorul n-a binevoit s-o asculte şi, schimbindu-şiexpresia, a spus cu grosolănie că n-avea chef de ceai ;
ar fi dorit în schimb un păhărel de alcool.
Între timp ceştile au ajuns şi la noi, şi Mariella a puso sticlă de coniac pe şemineu. M-a întrebat dacă hotărîsemceva.

— Trebuia să hotărăsc ? am întrebat. Habar n-am.
Mariella a ţipat :
— Dar dumneavoastră trebuie să ne ajutaţi ! Dumneavoastră
care vă pricepeţi la modă !O mişcare generală dinspre sofa a semnalat că se
întîmpla ceva. Toţi s-au ridicat, au făcut loc, Mariellaa dat fuga acolo. Bătrîna pleca. N-am auzit ce-a spus,
dar o cameristă drăguţă a luat-o de braţ, ea a ciocănitîn podea cu bastonul şi s-a întors cu greu să priveascăîn sus, cu ochii vii însă, şi, printre reverenţe, cele douăau pornit, încet şi-n mici salturi.


— Bunica vrea să ţinem uşile deschise, ca să ne audădin patul ei, a spus Mariella, intorcindu-se cu o prospeţimeînfloritoare pe chip. Vrea să audă discurile, conversaţia,lumea. Ţine atît de mult la prietenii noştri...

La prima ocazie i-am ţinut calea lui Morelli intr-uncolţ şi l-am întrebat ce rost avusese să mă aducă acolo.
— V-aţi şi săturat ? m-a întrebat el.
— În afară de dumneavoastră, care o puteţi înghiţipe bătrînă... În orice caz...
— Să nu spuneţi nimic rău despre bătrînă, a spusMorelli. Femei ca această doamnă Clementina se văd
destul de rar. Ştiţi oare că doamna Clementina este fiicaunei portărese, că a fost actriţă, balerină, întreţinută, şidin cei trei fii pe care i-a făcut bătrînului conte unul aplecat în America, altul este episcop ? Ca să nu maivorbim despre fete...
— Biata de ea ! Şi de ce nu se retrage la ţară ?
— Fiindcă este plină de spirit. Pentru că-i place să
comande la ea acasă. Dumneavoastră, doamnă Clelia,ar trebui s-o cunoaşteţi.
— E aşa de bătrînă... te apucă frica.
— Tocmai de aceea trebuie s-o cunoaşteţi. Dacă ţi-e frică de bătrîni, ţi-e frică de viaţă.
Credeam că m-aţi adus aici ca să-i cunosc pe ceilalţi...
Morelli a privit în salon micile grupuri aşezate,
perechile care discutau în fund.S-a strîmbat şi a mormăit :
— Au şi început să bea ?
(Copyright Editura Polirom, Cesare Pavese,Femei singure,Traducere din limba italiană de Florin Chiriţescu, Colecţia Biblioteca Polirom, Seria Esenţial)

Sursa: adevarul.ro

Trimite pe WhatsApp


Citește și:

populare
astăzi

1 ULTIMA ORĂ Situație explozivă la vârful Armatei Rusiei

2 ULTIMA ORĂ Prima „decapitare” la vârful Armatei Rusiei după „măcelul” din Crimeea!

3 Canalul rus „General SVR: Putin a recunoscut cu ușile închise eșecul din Ucraina. Planul prin care încearcă un „haos controlat”

4 „A fost un semn de respect pentru munca mea” / Româncă din Italia, proprietara unui bar, impresionată de gestul a trei tineri: au intrat noaptea și au b…

5 ULTIMA ORĂ Mândria a egalat prostia! / Rusia amenință că va lovi viitoarea fabrică de drone turcești Bayraktar din Ucraina