A fugit de acasă să învețe, iar azi ține vie tradiția huțulilor în Maramureș

Astăzi, gospodăria Liviei Mascaliuc din comuna maramureșeană Bistra numără aproape 100 de oi și peste 20 de vaci, pe care le îngrijește în timp ce își crește singură cele două fiice. Departe de imaginea stânelor izolate de odinioară, femeia a introdus la munte un fir electric care o scutește de alergatul continuu după turme, camere de supraveghere și un sistem de iluminat alimentat cu energie solară.

Aceste dotări îi oferă răgazul necesar pentru a citi, a se autoeduca și a așterne pe hârtie folclorul ucrainean, istoria locală și mărturiile bătrânilor din sat, adunate deja în patru manuscrise aflate în lucru. Pentru ea, viața de ciobăniță înseamnă libertate, identitate și dovada că o femeie huțulă își poate clădi un rost demn chiar în vârful muntelui.

Drumul de la oraș înapoi pe culmile Bistrei

Până să își asume acest destin, Livia Mascaliuc a dus o luptă aprigă pentru dreptul la educație. După ce a absolvit clasa a VIII-a, părinții nu au mai vrut să o lase să își continue studiile, însă la doi ani distanță a fugit de acasă, s-a înscris singură la liceu, a promovat examenul de Bacalaureat și a intrat la Universitatea Româno-Americană din București.

Lipsa banilor a obligat-o să își înghețe studiile după primul an de facultate și să plece la muncă în străinătate, urmând calea multor alți localnici din nordul Maramureșului românesc. Cumpăna decisivă a venit în urmă cu opt ani, odată cu moartea tatălui său, când a ales să renunțe la viața din Europa și să se întoarcă acasă, pe muntele unde crescuse din fragedă pruncie.

Copilăria îi fusese marcată de muncă încă de la vârsta de șase ani, când a fost trimisă prima oară la miei. În timp ce alți copii aveau vacanțe, ea își petrecea verile cu vacile și mieii, toamnele cu oile și caprele pe dealuri, iar iernile tot lângă capre, ajungând să cunoască fiecare potecă din Bistra și lipsind deseori de la școală.

Cu toate acestea, nu lăsa din mână nicio carte care îi pica în cale și își făcea temele târziu în noapte. Își amintește și acum o primăvară în care, pentru că trezitul devreme ca să ajungă la strungă era prea greu, ciobanii l-au convins pe tatăl ei să o lase să doarmă în colibă: „De multe ori mă trezeam dimineața cu picioarele în cenușă, murdară de funingine și nepieptănată, și alergam să mă spăl la izvor.”

Când oile mari plecau la păscut, ea rămânea să păzească mieii ca să nu se amestece turmele, iar dacă îi scăpa din ochi, colinda disperată toate dealurile după ei. Mai târziu, după urcarea oilor pe munte, tatăl ei strângea vacile satului în ciurdă; într-un an, împreună cu fratele ei, a avut în grijă 75 de vaci, alături de porci, miei și iezi — o asprime care, spune ea, a călit-o pentru toată viața.

Păstoritul huțul și rolul „gazdei de munte”

Ucrainenii huțuli, o comunitate de origine est-slavă stabilită în Carpați și prezentă în România cu precădere în Maramureș și Bucovina, au păstrat o formă de păstorit transmisă din tată în fiu, profund diferită de transhumanța clasică. În Bistra, turmele nu porneau în pribegie sute de kilometri spre șes sau spre Dobrogea, ci rămâneau pe munții și dealurile din jurul satului, adaptate reliefului local.

Timp de 24 de ani, tatăl Liviei Mascaliuc a fost „gazdă de munte”, o funcție-cheie în comunitate, obținută primăvara prin respectul sătenilor și prin vot. Bărbații interesați își anunțau candidatura, iar cel — sau uneori cei doi — care adunau cele mai multe voturi primeau dreptul să organizeze stâna.

Odată ales și stabilit muntele, gazda mergea cu caietul din casă în casă pentru a nota cine își dă oile și câte capete are fiecare familie. Tot el recruta ciobanii, într-o vreme în care această meserie aducea prestigiu și era râvnită de localnici, care se rugau să fie angajați pe vară și își negociau plata după pricepere, bătând palma sub garanția corectitudinii impecabile a gazdei.

Sfântul caiet al laptelui și sărbătoarea Mirei

Organizarea stânei fixe începea cu o seară înainte de adunarea oficială a turmei, printr-un muls de probă numit „știmb”, menit să stabilească exact câte oi sunt și ce cantitate de lapte dă fiecare. Apoi, după Sfântul Gheorghe pe stil vechi — adică după 6 mai, de obicei într-o sâmbătă dimineață —, bărbații urcau pe munte și ridicau staurul, împletit manual din crengi pe pari trainici bătuți în pământ, individual ori pentru doi-trei gospodari laolaltă.

Cota de brânză a fiecărui sătean până în toamnă era calculată strict proporțional cu laptele muls la probă, gazda trecând cu sfințenie în caiet numărul animalelor și gălețile de lapte cuvenite. Oile se deosebeau după semnele specifice încrestate în ureche, însă un cioban destoinic le cunoștea din priviri și știa exact cui aparține fiecare din sat.

Ziua măsurișului purta numele de Mira și transforma dealul într-o mare sărbătoare. După muls, preotul oficia o slujbă de sfințire a stânii și a turmei, în timp ce gospodinele soseau din sat cu pită, sarmale, șnițele, cozonaci, prăjituri, pancove și horincă curată.

Gazda pregătea la ceaun un balmoș fierbinte din partea casei și împărțea ca binecuvântare primul caș și prima urdă. Ceterașii întrețineau jocul și cântecul, iar spre seară, din pricina horincii, se mai aprindeau și bătăi de care vorbea tot satul o săptămână. Însă o regulă nescrisă impunea ca gazda să nu bea deloc alcool în acea zi și să rămână peste noapte la stână, pentru ca ciobanii mahmuri să nu scape oile din țarc înapoi în sat, după miei.

Vigilență în fața fiarelor și munca nevăzută a femeilor

Dincolo de zilele de sărbătoare, păstoritul presupunea o pază continuă împotriva lupilor și urșilor. Sub comanda celui mai bătrân cioban, oamenii dormeau cu rândul în colibe mici de o persoană, numite „prestaica”, ridicate chiar lângă staur. Experiența le permitea să descifreze imediat „bătătura” câinelui: știau dacă latră a om, a vulpe, „a minciună” ori dacă se apropie o sălbăticiune mare.

La lătratul disperat, bătrânul dădea alarma — „Băieți, în picioare, că-i bai!” — iar ciobanii înconjurau staurul cu torțe aprinse pregătite din timp. Dacă un urs mare nu era alungat din prima seară și reușea să fure o oaie, nopțile următoare deveneau o veghe neîntreruptă. Totodată, răspunderea ciobanilor era deplină: toamna, la coborâre, pentru orice oaie dispărută sau ucisă de fiare trebuiau să prezinte proprietarului pielea cu semnul din ureche nevătămat, altfel fiind obligați să îi achite contravaloarea din salariu.

În vremurile în care aproape fiecare gospodărie din Bistra ținea între 5 și 20 de oi, supraviețuirea peste iarnă depindea de munca nevăzută a femeilor și copiilor. Sătenii coseau dealurile până la ultima palmă de pământ pentru fân, iar când acesta nu ajungea, uscau frunză verde de stejar în clăi de rezervă. Toamna, femeile și cei mici adunau ghindă pe care o uscau în pod pentru hrana animalelor și greblau frunzele uscate din pădure ca să le facă așternut cald în grajduri.

Astăzi, dealurile Bistrei s-au cufundat în liniște. Odată cu plecarea localnicilor peste hotare, cu îmbătrânirea celor rămași și cu refuzul tinerilor de a mai duce o viață atât de aspră, stânele s-au împuținat de la un an la altul, iar Livia Mascaliuc privește cu îngrijorare spre un patrimoniu cultural care riscă să se stingă odată cu ultima generație de oieri huțuli.

Explorează subiectele:

Livia Mascaliuc Maramureș păstorit huțul

Distribuie Distribuie Comentarii