Șocul din 1925: prima femeie din Academia Română văzuse România o singură dată

În 2026, odată cu împlinirea a 150 de ani de la nașterea sa, scriitoarea de origine română Anna Elisabeta Brâncoveanu, contesă de Noailles, revine în atenția cititorilor francezi. Editura Gallimard a lansat în septembrie o nouă selecție din volumul său „Les Éblouissements“, intitulată „Un jardin au printemps et autres éblouissements“, iar schimbul său epistolar cu Marcel Proust a fost readus în actualitate prin lecturi publice și manifestări culturale organizate în Franța. În România însă, dincolo de numele purtat de Liceul Francez „Anna de Noailles“ din București, moștenirea sa literară rămâne mult mai puțin cunoscută decât ar lăsa să se înțeleagă prestigiul internațional și rădăcinile sale ilustre.

Cum a spart Nicolae Iorga un monopol masculin de șase decenii

Această distanță față de publicul român s-a văzut limpede încă din 1925, când lumea academică de la București a fost luată prin surprindere de propunerea lui Nicolae Iorga. Timp de aproape șase decenii, cel mai înalt for cultural al țării nu avusese în rândurile sale nicio femeie, iar marele istoric a înaintat candidatura Annei de Noailles pentru titlul de membră de onoare. „Doamna Anna de Noailles, născută Brâncoveanu, din sânul Bibeștilor, este considerată astăzi o mare poetă a Franței. Criticii recunosc în scrisul ei spiritul rasei noastre“, argumenta Iorga.

În același context, Octavian Goga a susținut primirea Elenei Văcărescu: „Socotim binevenita numire ca membră onorifică a domnișoarei Elena Văcărescu, distinsa scriitoare care atît prin opera ei, cît și prin munca depusă în străinătate, aduce servicii țării noastre“. Ambele propuneri au trecut cu majoritate de voturi, iar cele două scriitoare au devenit primele femei primite în Academia Română. Pentru majoritatea românilor însă, contesa de Noailles era o ilustră necunoscută: nu se născuse în România, nu locuise aici și ajunsese pe pământ românesc o singură dată, la moartea tatălui său.

Origini princiare și alianța cu vechea nobilime franceză

Anna-Elisabeta Brâncoveanu s-a născut la Paris, la 15 noiembrie 1876. Pe linie paternă, era fiica lui Grigore Bibescu-Basarab-Brâncoveanu și nepoata domnitorului Țării Românești Gheorghe Bibescu. Mama sa, Raluca Moussourus (Rachel Musurus), o apreciată muziciană de origine greacă, era fiica lui Musuruș pașa, ambasadorul Turciei la Londra, și a fost cea care i-a trezit gustul pentru literatură și muzică. Educată preponderent acasă, viitoarea poetă a crescut în „Vila Bassaraba“, situată lângă lacul Leman, la frontiera dintre Franța și Elveția, ajungând să stăpânească fluent franceza, engleza și germana.

Înainte să împlinească 20 de ani, Anna s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles, intrând astfel în una dintre cele mai influente familii ale vechii aristocrații franceze. Soțul ei era descendent direct al acelui conte de Noailles căruia îi fusese dedicată ediția franceză a „Istoriei Imperiului Otoman“ de Dimitrie Cantemir, tipărită la Paris în 1743. Cuplul a avut un singur fiu, pe contele Anne-Jules de Noailles, care a trăit până în 1979.

Saloanele pariziene, prietenia cu Proust și nașterea Premiului Femina

Dacă în România era aproape necunoscută, la Paris contesa de Noailles și-a depășit cu mult soțul în notorietate, devenind o figură emblematică a perioadei La Belle Époque. După debutul din 1901 cu volumul de versuri „Le Coeur innombrable“, a publicat numeroase volume de poezie, nuvele, povestiri, dar și trei romane: „La nouvelle Esperance“ (1903), „Le Visage Emerveille“ (1904) și „La Domination“ (1905). Criticii vremii au remarcat în lirica ei o notă distinctă de „balcanism și de spirit valah“.

Salonul ei literar era frecventat de nume uriașe ale literaturii franceze, precum André Gide și Paul Valéry, iar un loc aparte în cercul său îl ocupa Marcel Proust. Romancierul a folosit-o chiar ca sursă de inspirație pentru personajul contesei Gaspard de Reveillon din „Jean Sauteuil“, iar cercetătorul André Germain descria relația lor drept „prietenia parfumată ca un șerbet de trandafir între cei doi orientali, Anna și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni“. Corespondența dintre ei a fost publicată ulterior, iar contesa a mărturisit ce a însemnat această legătură pentru creația sa:

„Luminoasa lui prietenie m-a influențat, m-a schimbat, aşa cum singură este capabilă s-o facă o nobilă iubire a cuvântului. Marcel Proust este singura fiinţă care m-a făcut să schimb un vers, să suprim o strofă. El a aninat primele ghirlande la uşorul tempul al tinereţii mele; el m-a făcut să cred că poezia era nectarul lumii, gloria juvenilă – scumpă unei întregi mulţimi, faima – fără duşmani, triumful – neprihănit!“
— Anna de Noailles

Implicarea ei în viața culturală pariziană nu s-a limitat la propria operă. În 1904, într-o perioadă în care juriile literare erau dominate de bărbați și cărțile scrise de femei ajungeau greu în prim-plan, Anna de Noailles a fondat, alături de alte scriitoare precum Julia Daudet și Judith Gautier, premiul Vie Heureuse. Distincția avea să devină mai târziu celebrul Premiu Femina.

Premii istorice, suferința și ultimii ani în Paris

Consacrarea oficială a venit din plin în deceniul al treilea al secolului trecut. În 1921, Academia Franceză i-a conferit Marele Premiu pentru Literatură pentru întreaga activitate. La 4 iunie 1921 a fost aleasă membră străină a Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia, devenind prima femeie acceptată în acest for, primirea solemnă având loc în ianuarie 1922.

A urmat și recunoașterea din partea statului francez prin Legiunea de Onoare, cea mai înaltă distincție civilă și militară a Franței. Respinsă de consiliul ordinului atunci când fusese propusă prima dată, în 1904, poeta a primit gradul de cavaler în 1920, a fost avansată la gradul de ofițer în 1925, iar la 11 ianuarie 1931 a devenit prima femeie distinsă cu gradul de comandor. Decorația i-a fost înmânată de filosoful Henri Bergson, iar în același an pictorul Kees van Dongen i-a realizat un portret purtând însemnele ordinului.

În paralel cu aceste onoruri, sănătatea Annei de Noailles s-a șubrezit treptat, obligând-o să se retragă tot mai mult în apartamentul său de pe rue Scheffer, din Paris. A continuat să scrie și să primească vizite mai rare, însă dispariția mamei sale și a unor prieteni apropiați în 1923, printre care Maurice Barrès, i-a adâncit melancolia. Poezia ei din volume precum „Les Forces éternelles“ (1920) și „L’Honneur de souffrir“ (1927) s-a concentrat asupra suferinței, pierderii și trecerii timpului.

Spre finalul vieții, a publicat volumul autobiografic „Le Livre de ma vie“ (Cartea vieții mele) — apărut la începutul anilor 1930 (menționat în surse cu anii 1930 și 1932) — o evocare a copilăriei și adolescenței pe care plănuia să o continue cu o a doua parte. Anna de Noailles s-a stins din viață la Paris, la 30 aprilie 1933, la 56 de ani. Ultimul său volum de versuri, „Derniers Vers et Poèmes d’enfance“, a apărut postum, în 1934. În 1978, fiul ei, Anne-Jules de Noailles, a donat Muzeului Carnavalet camera în care poeta a scris și și-a primit oaspeții, încăperea fiind reconstituită pentru public.

Unica vizită în România: pojar, doliu la Domnița Bălașa și dezamăgirea mămăligii

În memoriile sale din „Le Livre de ma vie“, traduse mult mai târziu în română, scriitoarea a păstrat impresiile singurei sale călătorii în România, petrecută în 1886. Familia a adus atunci în țară trupul neînsuflețit al tatălui său, Grigore Brâncoveanu, potrivit dorinței acestuia, iar copila a fost găzduită în reședința de la Șosea a mătușii Eliza Filipescu. Drumul cu trenul i-a lăsat o imagine vie a contrastelor:

„Continuând călătoria am ajuns la București, după ce am privit la fereastra vagonului copilași bronzați și goi, care ne faceau sa roșim și sa ne plecam ochii, pe când ei surîzători, întindeau spre trenul în mers lent ramuri de cireș, cu frunze ofilite dar cu fructe purpurii. Ne întrebam dacă nu cumva pudoarea era necunoscută prin acele locuri“
— Anna de Noailles

Ajunsă în Capitală, micuța Anna s-a îmbolnăvit de pojar și nu a reușit să descopere orașul. „Îmbolnăvindu-mă, abia am cunoscut Bucureștiul. Astfel am fost privată de vizita făcută de fratele meu (n.r. – principele Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu) și sora mea (n.r. – Ecaterina-Elena Brâncoveanu) în parcul Cișmigiu, celebru prin lacul său. Un lac!“, nota ea. În minte i-au rămas însă bulevardele animate: „Sosind la București, m-a surprins alura atelajelor după câte mi s-a spus asemănătoare celor din Rusia. Vizitii îndrăciți, pletoși, bărboși, își avântau în galop caii stîrnind vîrtejuri de praf, cum stîrneau iarna vîrtejuri de zăpadă“.

Slăbită de boală și copleșită de durerea înmormântării, fetița a privit Bucureștiul prin filtrul doliului și al unei limbi pe care nu o înțelegea:

„Într-o dimineață am fost condusă, încă foarte slăbită și înveșmîntată în negrul cel mai sever, la serviciul funerar care fu celebrat plin de emfaza, în memoria tatei, în aurita biserica Domnița Bălașa. Protocolul durerii pe acest pământ încă necunoscut mie, și în care urma sa rămână pentru totdeauna adormitul meu tată, avea să ne arunce din nou în abis. În mijlocul prapurilor violeți și argintii, în mijlocul rugăciunilor și tînguirilor intonate de preoți, simțirăm că se redeschide rana din noi, dînd drumul șiroaielor nesecate de lacrimi ca erupte din artere și vene retezate. După ieșirea din biserica, încetul cu încetul se reinstală calmul. Zăream un oraș aproape asemănător celorlalte orașe cunoscute, mai plin de culori însă, deasupra căruia domnea un climat și o atmosferă ciudat de parfumată, cu miresme pe care le deslușeam fără să mă impregneze, oraș al cărui vocabular, înscris pe clădiri și magazine, mi-era necunoscut“.
— Anna de Noailles

Nici întâlnirea cu gastronomia locală nu a reușit să o apropie de locurile strămoșilor săi. Într-una dintre zile, mătușa sa i-a promis la prânz mămăliga, stârnind în imaginația copilului așteptări literare înalte:

„Într-o dimineață, mătușa Elise ne anunță ca la masa de prânz vom face cunoștință cu mîncarea națională, mămăliga. Cele două cuvinte «mîncarea națională» aveau asupra imaginației mele o stranie forța evocatoare. Prin tăria lor, dăruiau putere speranței. Ce așteptam de la aceste cuvinte? Astăzi îmi spun că, fără îndoială, așteptam sa rezume întregul pitoresc al unui tărîm și al unei națiuni necunoscute, revelarea însăși a farmecului unui popor și a pământului sau o apropiere mai intimă decât cea consemnata de Flaubert în celebra lui fraza «Există peisaje atât de frumoase, încât te simți îndemnat să le îmbrățișezi strîns la inimă»... formula «mâncare națională» mi-a frapat totdeauna cugetul cu tăria cu care numele unui fluviu este strîns legat de orașul sau: Roma și Tibrul, Verona și Adigele, Madrid și Mancanarez, Londra și Tamisa“.
— Anna de Noailles

Verdictul gustului a fost însă aspru, transformându-se într-o reflecție amară asupra condiției țăranului român:

„nu era decât o aspră și nisipoasă făină de porumb, greu de înghițit, fără să izbutească s-o facă mai plăcută neobișnuitele condimente pe care ne-am străduit să i le adăugăm. Pesemne ca imaginația serioasă a copilului nu se înșela defel, și mâncarea aceasta lipsita de finețe, care-l mulțumește pe țăran săturându-l, trebuia să-mi reveleze truda aspră a unei mulțimi harnice și resemnate care, din zori și până-n noapte își vlăguiește puterile muncind pământul și care, sfârșindu-și tăcuta înverșunare, îi este recunoscătoare pentru hrana sumară ce i-o dăruie și îi exprimă mulțumirea prin cântece pline de candoare, contemplative sau înverșunate“.
— Anna de Noailles

Explorează subiectele:

Anna de Noailles Academia Română Marcel Proust

Distribuie Distribuie Comentarii