Abandonată în România, alungată în Anglia: povestea regizoarei Rachel Tâpârjan
Produs de Monica Lăzurean-Gorgan, lungmetrajul de debut al lui Rachel Tâpârjan („Atât de familiar” / „Something Familiar”) a obținut distincția BFI & CHANEL Filmmaker Award, un premiu prin care Institutul Britanic de Film recompensează cineaștii cu viziuni îndrăznețe și abordări neconvenționale. Astăzi doctor în asistență socială, cadru didactic la Teesside University din Middlesbrough și autoare a mai multor scurtmetraje, Rachel își dedică activitatea cercetării traumei și sprijinirii persoanelor vulnerabile, inclusiv consilierii copiilor de numai cinci ani pentru a înțelege ce înseamnă adopția.
Rachel Tâpârjan a revenit în România pentru a-și căuta mama. Foto: Arhiva filmului De la „orfelinatul groazei” la o copilărie marcată de rușine în Anglia
Drumul Ralucăi spre Marea Britanie a început în urma unei tragedii: un cuplu britanic și-a pierdut unica fiică biologică, în vârstă de 14 ani, în urma unui atac de cord suferit brusc în timpul unui concediu. Decizia celor doi de a o înfia pe fetița abandonată la naștere în România și de a-i da numele Rachel nu a adus însă viața lipsită de griji la care visau românii în anii ’90.
Contrar așteptărilor celor care asociază Anglia cu Londra, Rachel a crescut într-un orășel prăfuit și defavorizat din nord-est, asemănător cu Brăila, locul de origine al familiei sale naturale. Pentru că avea pielea mai închisă la culoare decât părinții ei adoptivi, a știut dintotdeauna că este adoptată. La școala primară, unde era singurul copil cu pielea închisă la culoare și singurul copil român, integrarea s-a dovedit aproape imposibilă.
Imaginea României îi era modelată de documentarele sumbre din presa vest-europeană pe care le văzuse încă de la 5-6 ani, iar adulții din jur îi aminteau constant originea ori de câte ori apărea o știre la televizor. Situația devenea și mai umilitoare în timpul campaniilor caritabile anuale ale emisiunii „Blue Peter”, când învățătoarea o ridica în picioare în fața tuturor elevilor și le spunea că darurile și banii merg către România, arătând spre ea ca spre „un orfan român”. Lipsită de deschiderea multiculturală de astăzi, Rachel a fost ținta ironiilor și a agresiunilor, simțind o rușine profundă față de propria origine.
Ruptura la 14 ani și întrebarea despre natură și mediu
Când Rachel s-a apropiat de vârsta de 14 ani — exact vârsta la care murise fiica naturală a cuplului — relația cu părinții adoptivi s-a destrămat iremediabil, iar adolescenta a fost dată afară din casă. Regizoarea pune acea ruptură pe seama durerii și a traumei neprocesate ale părinților, speriați probabil de faptul că aveau din nou o adolescentă în casă, deși comportamentul ei era unul firesc vârstei. Încercările ulterioare de a repara legătura au eșuat, demonstrând, după cum observă ea, că abuzul, neglijarea și destrămarea familiei există și în Occident, singurul avantaj cert al copilăriei sale fiind condițiile materiale mai bune decât cele din familia biologică.
Rămasă fără adăpost pentru perioade îndelungate, mutându-se de la un prieten la altul, Rachel a ajuns lucrătoare sexuală, fiind exploatată sexual în adolescența timpurie. Paradoxal, același destin îl avuseseră și cele două surori ale ei din România, deși toate trei crescuseră separat: Marița fusese crescută de bunică, Ana de mama lor, iar Rachel în Anglia. Această coincidență tulburătoare stă la baza întrebării pe care cineasta o lansează în comentariul filmului — „există ceva în sânge?” — explorând granița dintre epigenetică, moștenirea traumei și mediul în care crește un copil.
Salvarea ei a venit din două direcții: prietenia și școala. Chiar și în cele mai dificile momente, Rachel nu a renunțat la studii, educația funcționând ca o plasă de siguranță care a purtat-o până la obținerea titlului de doctor. Prin contrast, sora ei, Ana, nu a mers niciodată la școală, fiind retrasă de la cursuri de mama lor pentru a cerși pe străzi.
Regizoarea a filmat încercarea de a-și găsi familia din România. Foto: Arhiva filmului Întoarcerea la origini și trauma femeilor din comunism
Proiectul documentarului a pornit în urmă cu șase-șapte ani, când Mihaela, o tânără adoptată în aceeași perioadă și din același orfelinat, i-a cerut ajutorul lui Rachel pentru a filma întoarcerea ei în România și căutarea familiei. Ceea ce trebuia să fie inițial un film de casă pentru Mihaela s-a transformat într-un scurtmetraj, apoi într-un proiect despre istoria adopțiilor și, în final, într-un lungmetraj dublu despre căutările amândurora.
Deși a părăsit România înainte de a împlini doi ani și nu păstrează amintiri vizuale, vizita la fostul orfelinat i-a provocat atât ei, cât și Mihaelei, un val copleșitor de emoție inexplicabilă, fenomen pe care regizoarea îl asociază cu memoria implicită. Documentarea istorică i-a scos însă la iveală o realitate despre care nu știuse până atunci, dincolo de imaginile cunoscute cu copiii din cămine:
„Cred că lucrul pe care nu l-am putut înțelege pe deplin sau care m-a șocat foarte tare a fost felul în care erau tratate femeile în timpul regimului comunist în legătură cu maternitatea. Mi s-a părut incredibil să aflu cum erau împinse femeile cu forța, cu brutalitate spre maternitate, era ca ceva dintr-o carte de Margaret Atwood. Apăreau oameni la locurile lor de muncă pentru a le examina fizic, uneori erau medici, alteori nu erau medici. Femeile se confruntau cu o presiune uriașă.”
— Rachel Tâpârjan
Regizoarea subliniază cât de actuală rămâne această lecție în contextul dezbaterilor mondiale despre autonomia femeilor și drepturile reproductive, declarându-se uimită de evoluția României într-un interval istoric atât de scurt.
Secrete de familie și o revelație care rescrie identitatea
În timp ce Mihaela a fost primită cu căldură de mătușile sale și a descoperit că nu fusese abandonată imediat după naștere — mama ei ținând-o în brațe și iubind-o o vreme, fapt ce a obligat-o să-și reevalueze propria poveste și să se întrebe dacă mai este „specială” — căutările lui Rachel nu au făcut decât să confirme bănuielile dureroase. A reușit să-și cunoască unchiul Romeo, cel căruia îi este dedicat filmul după ce a murit între timp, precum și pe fratele ei, Alex, și pe sora ei, Ana, cu care ține permanent legătura și pe care i-a găzduit în perioadele lor grele.
Rachel l-a găsit pe fratele ei. Foto: Arhiva filmului Despre tatăl ei biologic, aflat în închisoare la momentul adopției, Rachel a aflat din fotografii și din mărturiile lui Alex și ale lui Romeo că îi seamănă fizic foarte mult. Deși actele de adopție lăsau impresia că bărbatul nu o recunoscuse, el își asumase paternitatea, însă detenția îl împiedicase să participe la proceduri; era un infractor mărunt care încerca să supraviețuiască, dar oamenii vorbeau despre el cu afecțiune.
În schimb, despre mama biologică — decedată între timp — rudele au evitat să vorbească, mai ales bărbații din familie, din cauza rușinii legate de faptul că practicase prostituția. Ana, care seamănă leit cu mama lor, a rupt însă tăcerea, povestind că aceasta le bătea, le trimitea la cerșit și le-a obligat atât pe ea, cât și pe Marița să se prostitueze. Marița a confirmat în privat totul, deși a refuzat să apară în film, în vreme ce Alex respinge versiunea Anei, având nevoie de o imagine mai blândă a mamei alături de care avusese o copilărie mai bună. Pentru Rachel, rușinea nu vine din meseria practicată de mama sa pentru a-și întreține familia, ci din tragedia provocată vieților surorilor sale.
Rachel a descoperit lucruri neplăcute despre părinții ei. Foto: Arhiva filmului Actrițe românce în rolul mamei absente
Pentru că nu i-a mai putut adresa întrebările rămase nerostite mamei sale biologice, Rachel a apelat la un artificiu cinematografic inspirat de o întâlnire la TIFF, în Cluj, acum șase-șapte ani. Stând pe o terasă alături de producătoarea Monica Lăzurean-Gorgan și de o regizoare româncă pe nume Ana, a realizat că privește spre femei de vârsta potrivită cu gândul „ar putea fi mama mea”.
Așa s-a născut ideea de a distribui mai multe actrițe românce în rolul mamei, ca simbol al arhetipului matern. Pentru ca reacțiile să fie autentice, producătorii s-au ocupat de casting fără ca Rachel să le cunoască înainte de filmare, oferindu-le doar detalii sumare: trei fete și un băiat, un soț în închisoare, o fiică dată spre adopție. Printre ele s-au remarcat Ozana, a cărei atitudine rece și tăioasă a dat discuției o notă extrem de realistă, și Elena, care a izbucnit în lacrimi reale la finalul scenei, profund atinsă de realitățile unei epoci pe care actrițele le trăiseră direct sau prin poveștile altor femei.
Rachel a „angajat” mai multe mame pentru documentar. Foto: Arhiva filmului Dincolo de dramele dezvăluite, „Atât de familiar” refuză să reducă România, copiii din orfelinate sau persoanele adoptate la simple etichete stigmatizante. Mesajul cu care Rachel Tâpârjan își dorește să rămână spectatorii este că alegerile noastre nu trebuie să fie o oglindire a părinților și că, chiar și atunci când procesul vindecării nu se încheie niciodată complet, fiecare om își poate rescrie povestea identității sale, găsind bucurie și conexiune umană în mijlocul haosului.
Explorează subiectele:
