Avertismentul Annei Lembke de la Stanford despre iluzia rețelelor sociale și munca excesivă

Într-o eră în care interacțiunile umane au fost substituite de internet, iar valoarea individului este măsurată prin prisma productivității, delimitarea dintre simpla plăcere și adicție devine tot mai difuză. Autoare a volumului „Dopamine Nation“ (publicat în România de Editura Litera), profesoara Anna Lembke susține că omenirea traversează o perioadă marcată de dependența de dopamină, substanță cunoscută drept „hormonul fericirii“. Tema a fost abordată pe larg de specialistă atât în cadrul celei de-a treia ediții din România a Impact SEE – un eveniment major dedicat mediului de business, tehnologiei și actualității din Europa de Sud-Est –, cât și într-un interviu acordat publicației „Weekend Adevărul“.

Capcana performanței continue și complexul românesc

Dincolo de mirajul rețelelor sociale, societatea actuală recompensează sacrificiul de sine și hiperproductivitatea, promovând un model de succes care îi lasă pe oameni secătuiți de puteri și incapabili să trăiască în prezent. Această presiune este resimțită acut în spațiul autohton, pe fondul unui complex de inferioritate și al dorinței de a lăsa în urmă trecutul comunist pentru a transforma țara într-o putere economică.Mulți oameni își construiesc identitatea în jurul profesiei, considerând că evoluează doar prin atingerea obiectivelor.

„Cred că există această convingere greșită că România va putea recupera decalajele și va avansa mai repede dacă oamenii muncesc mai mult, mai repede și mai mult timp. Dar, în cele din urmă, aceasta nu este calea de urmat. Cred că, pentru a obține câștiguri pe termen lung, României i-ar fi mai bine să găsească un echilibru mai bun, să cultive relațiile dintre oameni și să muncească mai inteligent. Astfel, oamenii ar avea timp pentru activități recreative mai liniștite, pentru relații și pentru sănătatea fizică. Nu cred că cineva aflat pe patul de moarte a spus vreodată: «Sunt atât de bucuros că am petrecut mai multe ore la serviciu». Nu este nimic rău în a avea ambiții, a munci din greu și a-ți dori să obții rezultate. Trebuie doar să păstrăm un anumit echilibru rezonabil în toate acestea.” – Anna Lembke

Atunci când performanța constantă devine principala sursă de dopamină, se instalează dependența de muncă, un fenomen alimentat de cultura capitalistă. Profesoara de la Stanford avertizează însă asupra consecințelor pe termen lung ale acestui stil de viață:

„Dar, în cele din urmă, dacă sacrificăm prea mult din noi înșine și din viețile noastre pentru performanță, vom ieși în pierdere. Vom ajunge să ne simțim goi pe dinăuntru. Trebuie să ne asigurăm că avem grijă de sănătatea noastră fizică și mintală, de relațiile noastre și de latura noastră spirituală. Dacă vom continua să alergăm pe această bandă a productivității, convinși că ne va duce undeva, ne înșelăm. Este o bandă de alergare tocmai pentru că rămânem pe ea, fără să ajungem nicăieri.” – Anna Lembke

Acest ritm epuizant generează un cerc vicios chimic și comportamental. Pentru a face față cerințelor zilnice și a produce mai mult, oamenii apelează la stimulente precum cofeina sau nicotina. Ulterior, ajunși la finalul zilei complet lipsiți de energie, simt nevoia unor sedative – fie că este vorba despre alcool, fie despre dispozitive digitale – pentru a se putea deconecta. Soluția propusă de specialistă constă în încetinirea ritmului, încheierea programului de lucru mai devreme și odihna înainte de instalarea epuizării, căutând satisfacție în desfășurarea propriu-zisă a unei activități, nu doar în bifarea unui rezultat.

Semnalele de alarmă și mecanismul renunțării

Identificarea momentului în care un obicei scapă de sub control este dificilă, deoarece goana după dopamină anulează obiectivitatea. Indivizii tind să exagereze beneficiile unui comportament nociv și să îi minimizeze efectele distructive. De cele mai multe ori, apropiații sunt primii care sesizează problema.

„Dacă partenerul de viață, copiii sau prietenii vă spun: «Hei, ești mereu pe telefon, nu ești niciodată prezent. Lasă telefonul!», acesta este un semnal la care ar trebui cu siguranță să fim atenți. Înseamnă că petrecem prea mult timp pe telefon. Un alt lucru pe care îl spun mereu oamenilor este că, dacă nu sunt siguri că au o problemă, pot încerca pur și simplu să renunțe la acel comportament pentru o perioadă și să vadă cât de greu le este. Adesea, acesta este primul moment în care își dau seama că au dezvoltat un atașament compulsiv: atunci când încearcă să se oprească și descoperă cât de dificil este.” – Anna Lembke

Ieșirea din tiparele bazate pe recompense imediate și orientarea către alternative sănătoase, cum ar fi sportul sau limitarea timpului petrecut online – ale căror beneficii apar lent –, necesită strategii clare. Anna Lembke recomandă implicarea unui prieten sau a familiei într-un angajament comun de schimbare, precum și întocmirea unei liste cu motivele renunțării, pe care pacienții să o poarte permanent asupra lor pentru a-și reaminti decizia luată.

De asemenea, este esențială stabilirea unei date exacte pentru oprirea comportamentului și anunțarea cunoscuților cu privire la metodele alternative prin care pot păstra legătura, în cazul renunțării la rețelele sociale. Perioada de început aduce însă un disconfort psihologic major, după cum explică medicul:

„De asemenea, trebuie să vă pregătiți mental pentru faptul că, la început, va fi greu. Veți simți nevoia să reveniți la acel comportament, vă veți plictisi și veți avea mult mai mult timp la dispoziție, dar nu veți ști neapărat ce să faceți cu el. Este posibil să deveniți iritabili, să vă simțiți deprimați sau să nu puteți dormi. Dar, cu cât reușiți să petreceți mai mult timp fără să recurgeți la acel comportament, cu atât creierul și circuitele recompensei se vor reechilibra mai repede. Și, sperăm, veți descoperi treptat o formă de prezență în propria viață de care vă lipseați – capacitatea de a fi cu adevărat prezent într-o conversație, de a admira un răsărit de soare. Și de a putea simți cu adevărat bucurie.” – Anna Lembke

Paradoxul FOMO și întoarcerea la viața analogică

Retragerea din spațiul virtual aduce cu sine teama de a fi exclus și presiunea de a ține pasul cu evenimentele, fenomen cunoscut sub acronimul FOMO (fear of missing out). Deși este o problemă colectivă reală, care îi poate face pe cei deconectați să se simtă inițial izolați și neiniați, Anna Lembke subliniază că tehnologia oferă doar o iluzie a sociabilității. Paradoxal, pacienții care depășesc faza inițială de sevraj digital ajung să se simtă mult mai conectați cu oamenii din jur și experimentează o diminuare a sentimentului că pierd ceva important.

Există însă categorii profesionale, precum artiștii sau jurnaliștii, pentru care vizibilitatea pe platformele sociale este o cerință a meseriei. Spre deosebire de aceștia, Lembke mărturisește că, în calitate de medic, nu este nevoită să utilizeze nicio rețea socială, fapt pentru care se declară recunoscătoare. Pentru cei obligați de profesie să rămână online, soluția nu este resemnarea, ci impunerea unor limite stricte: gruparea activităților de postare într-un interval prestabilit, cum ar fi o singură oră pe zi, urmată de deconectare, evitând astfel accesarea fragmentată pe tot parcursul zilei.

Un instrument eficient de autocontrol este migrarea către activități analogice. În mediul digital, intenția de a citi o știre sau de a asculta o melodie poate degenera rapid într-o spirală a navigării necontrolate pe platforme precum TikTok. În schimb, lectura articolelor ample din ziarele tipărite sau ascultarea muzicii pe vinil – care oferă și o altă calitate acustică – permit păstrarea controlului asupra experienței recreative. Această tendință este deja vizibilă în rândul tinerilor. Interviurile realizate în ultimii cinci ani cu studenții la medicină și medicii rezidenți arată o schimbare clară a hobby-urilor acestora: tot mai mulți sunt pasionați de gătit, fotografie pe film, discuri de vinil și alte activități practice care exclud tehnologia, demonstrând o dorință conștientă de a petrece timp offline.

Boala cronică a adicției: între voință, spiritualitate și tratament

În cultura românească, părinții folosesc adesea în educația copiilor dictonul „Nu există nu pot, există nu vreau“, sugerând că simpla decizie este suficientă pentru a produce o schimbare. În sfera adicțiilor, această perspectivă este validă doar parțial. Pacienții se confruntă frecvent cu o ambivalență puternică, o parte din ei dorind să continue comportamentul distructiv; succesul apare abia atunci când decizia de a se opri este fermă.

Totuși, în formele grave de dependență, disciplina și voința devin ineficiente. În aceste situații critice, Anna Lembke indică utilitatea căilor spirituale:

„Dar, în cazul persoanelor cu cele mai severe forme de dependență, nicio cantitate de voință nu pare să le ajute. Și cred că aici pot fi foarte utile căile spirituale, pentru că oamenii pot apela la o forță din afara lor. Pot fi Dumnezeu, misterul universului sau înțelepciunea colectivă a umanității. A te sprijini pe o forță exterioară atunci când nu mai poți face față singur este, pentru unii oameni, cheia care îi ajută să intre într-un program de recuperare.” – Anna Lembke

În România, unde adicțiile de jocuri de noroc, alcool și droguri sunt dublate de stigmatizare și de ezitarea de a apela la psihoterapie din teama de a nu fi judecat, schimbarea de paradigmă este vitală. Dependența trebuie înțeleasă prin prisma modelului medical: chiar dacă debutează cu o alegere voluntară, ea devine o boală cronică, marcată de remisii și recăderi, similară astmului, obezității sau afecțiunilor cardiace. Substanța sau comportamentul deturnează circuitul recompensei, determinând creierul să le perceapă ca fiind vitale pentru supraviețuire și anulând autocontrolul. De aceea, intervenția specialiștilor în sănătate mintală și tratamentele medicamentoase menite să controleze impulsurile sunt esențiale.

Mai mult, recuperarea nu îl vizează doar pe individ, ci întregul său mediu, mai ales atunci când copiii cresc în familii marcate de violență, vicii sau jocuri de noroc, riscând să perpetueze aceste tipare la maturitate.

„Într-adevăr, dependența este o problemă care afectează întregul sistem familial. Atunci când tratezi o dependență, nu trebuie să tratezi doar individul, ci întreaga familie, deoarece sistemul familial poate deveni disfuncțional în jurul persoanei dependente. Tratând întreaga familie, nu doar că ajuți persoana respectivă să intre în procesul de recuperare, ci ajuți și familia să funcționeze mai bine. În acest fel, poți întrerupe lanțul traumelor transmise de la o generație la alta și îi poți motiva pe copiii din acea familie să își dorească, la rândul lor, o viață mai sănătoasă.” – Anna Lembke

Explorează subiectele:

Anna Lembke dependență rețele sociale

Distribuie Distribuie Comentarii