Președintă a Moldovei de numai șase luni, Maia Sandu n-a pierdut vremea și a pornit imediat lupta cu establishment-ul politic ostil, câștigând câteva victorii cruciale. Alegerile generale din 11 iulie pare că îi vor conferi o majoritate apreciabilă care ar putea în sfârșit, la trei decenii după independență, să pornească o reformă autentică în cea mai săracă țară a Europei, scrie Emerging Europe, citată de Rador.

Încă de când a fost aleasă, în noiembrie, Maia Sandu n-a făcut un secret din dorința ei de a reforma radical Moldova.
Caracterizată de vreme îndelungată de presa internațională, în termeni mult prea simpliști, „pro-europeană” (în antiteză cu predecesorul ei Igor Dodon, un rusofil), Sandu, care a studiat la Harvard, a adoptat drept prioritate nu Europa, ci lupta cu corupția, pe care ea o consideră – nu lipsit de temei – principala cauză a sărăciei larg răspândite în țară.

Până acum ea a fost obstrucționată de parlamentul care, după cum s-a exprimat ea, „nu-i reprezintă cu adevărat pe moldoveni”. Dar pe 11 iulie țara va vota un nou parlament și, dacă se poate avea încredere în ultimele sondaje, Partidul Acțiune și Solidaritate (cunoscut după acronimul lui românesc, PAS) al lui Sandu ar trebui să obțină o victorie covârșitoare.

„Numai un nou scrutin, un nou parlament și un nou guvern care vor lucra în cel mai bun interes al nostru, al tuturor,” pot repara Moldova, declara Sandu în aprilie, când și-a îndeplinit în sfârșit dorința de a dizolva actualul legislativ.
Faptul că a putut să-l dizolve a fost în sine o victorie crucială, rezultatul unei mari tenacități și al conștientizării faptului că ea de una singura – președinții Moldovei nu au multe puteri – nu putea face prea mult. Și totuși, cu cele câteva instrumente constituționale pe care le are la dispoziție, ea a reușit să-și întreacă toți adversarii.

Moldova nu mai are un guvern formal de pe 23 decembrie, când Ion Chicu a demisionat – cu numai o zi înainte de învestirea lui Sandu.

Guvernul lui Chicu era o coaliție instabilă din două partide de centru-stânga, socialiștii (PSRM) fostului președinte Dodon, și Partidul Democrat (PD) controlat mai demult de oligarhul Vlad Plahotniuc, care se luptă acum să nu fie extrădat din SUA, fiind acuzat de corupție.

Coaliția – ajunsă la putere în noiembrie 2019 – putea conta pe sprijinul a numai 51 din cei 101 de parlamentari ai Moldovei.

Sandu a nominalizat-o mai întâi pe fostul ministru de finanțe Natalia Gavriliță pentru a-l substitui pe Chicu, știind foarte bine că era extrem de improbabil ca ea să fie aprobată de parlament. Conform constituției Moldovei, președintele poate dizolva parlamentul dacă acesta ratează de două ori la rând numirea unui nou executiv.

Însă în februarie curtea constituțională a hotărât că Sandu acționase neconstituțional propunând-o pe Gavriliță de două ori, argumentând că președinta ar fi trebuit să accepte propunerea a 54 de parlamentari (în principal de la PSRM) de a o nominaliza pe Mariana Durleșteanu, fostă ambasadoare în Regatul Unit.

La acea dată Sandu s-a angajat să nu cedeze și a declarat: „Am spus în mod repetat că singura cale pe care Moldova poate păși înainte este să organizeze noi alegeri parlamentare”.

Stare de urgență

Moldova s-a mai apropiat cu un pas de alegeri pe 15 aprilie, când curtea s-a răzgândit, hotărând că Sandu poate dizolva parlamentul.

Exista însă și un clenci: Curtea a precizat că parlamentul nu poate fi dizolvat în cursul unei stări de urgență.
Iar parlamentarii votaseră pe 31 martie introducerea stării de urgență timp de două luni. Măsura era menită în teorie să ajute țara la combaterea pandemiei, dar a fost considerată de foarte mulți o ultimă tentativă a opozanților lui Sandu de a bloca dizolvarea parlamentului și a întârzia alegerile și mai mult.

Sandu s-a ținut iarăși tare, cerând Curții să decidă dacă însăși starea de urgență era legală.

Conform constituției Moldovei, doar un președinte sau un premier cu „puteri depline” poate cere parlamentului să adopte o lege care impune starea de urgență. Actualul premier moldovean, Aureliu Ciocoi, este doar un interimar care nu deține asemenea puteri.

Pe 28 aprilie curtea a decis că starea de urgență era într-adevăr ilegală. Sandu a dizolvat imediat parlamentul, declarând că „puterea e acum în mâinile poporului. Lupta pentru curățarea clasei noastre politice, pentru eradicarea corupției, este dură, iar drumul către o Moldovă mai bună este unul lung. Însă acum ne îndreptăm în direcția potrivită”.

„Suntem mai aproape decât oricând să punem capăt haosului. Ne-am creat singuri ocazia de a face exact acest lucru. Trebuie să alegem cu înțelepciune cum vom folosi această ocazie”, a adăugat ea.

PAS conduce în sondaje

Un sondaj publicat pe 20 iunie arată că moldovenii sunt pe cale să-i înmâneze partidului lui Sandu nu doar o majoritate, ci o majoritate suficient de mare pentru a putea implementa amendamente constituționale.

Sondajul cotează PAS cu 38,1%, cu mult înaintea PSRM (care a format o alianță electorală cu partidul comunist condus de alt fost președinte, Vladimir Voronin) care are 21,4%. În rândul celor care afirmă că sigur vor vota, PAS a sărit la o susținere de aproape 50%. Mai mult chiar, în afară de PAS și PSRM, nici un alt partid ori alianță nu va mai intra în parlament, ceea ce înseamnă că PAS va obține suficiente locuri redistribuite pentru a revendica o majoritate capabilă să modifice constituția.

Sondajul relevă și că Sandu este de departe politicianul care inspiră cel mai mult încredere în țară, fapt ce sugerează că susținerea pentru PAS e bazată pe susținerea personală pentru președintă.

Deși sondajul a exclus regiunea separatistă Transnistria, unde se află cam 10% din electorat (aproape numai ruși, care tradițional votează cu socialiștii ori comuniștii), transnistrenii se confruntă cu condiții dificile de vot, drept pentru care mulți dintre ei au renunțat să mai voteze la cele mai recente scrutine.

La alegerile prezidențiale din noiembrie doar 12% au trecut Nistrul pentru a vota (autoritățile transnistrene nu permit deschiderea de secții de vot pe teritoriul controlat de ele). Deși aproape toate acele voturi au mers la Dodon, numărul lor nu a fost nicidecum suficient de mare pentru a schimba rezultatul alegerilor, câștigate cu o victorie zdrobitoare de Sandu.

România absentă

Același sondaj arată că susținerea unirii cu România se situează la doar 35%, o confirmare a strategiei lui Sandu de a se ține la distanță de politicienii români care vor să ajute campania electorală a PAS. E de înțeles că minoritățile rusă, ucraineană și găgăuză ale Moldovei – care constituie cam un sfert din populație – se sperie ori de câte ori România denotă orice fel de interes față de Moldova, văzându-l ca pe un prim pas spre o unire în cele din urmă a celor două state.

Cea mai mare parte a actualei Moldove a fost o vreme parte integrală a României în secolul 20, dar dacă cândva se vorbea intens despre reunificare, puțini au fost cei care au luat ideea în serios: nu în ultimul rând pentru că cei mai mulți moldoveni i se opun.

Mai mult, cu excepția câtorva naționaliști extremiști, cum ar fi Alianța pentru Unitatea Românilor (AUR; un partid parlamentar din România care și-a înscris candidați și la alegerile din Moldova), cei mai mulți politicieni români par a fi acceptat tacit că, lăsând de-o parte istoria și politica, România pur și simplu nu-și poate permite să absoarbă cea mai săracă țară a Europei.

Puțini admit și public acest lucru, dar, preferând să dea declarații politicoase – și în definitiv lipsite de sens – despre un „parteneriat puternic” și „sprijin pentru integrarea europeană a Moldovei”, în antiteză cu un sprijin explicit pentru unire, ei de fapt chiar asta fac.

Și procedând astfel, și abținându-se să se implice în campania electorală – cândva politicienii români aveau năravul de a face vizite intens mediatizate și de obicei contraproductive în cursul campaniilor electorale din Moldova -, e foarte posibil ca ei să-i fi ajutat pe rusofonii Moldovei s-o vadă mai favorabil pe Sandu și, prin asociere, PAS. Sandu a ținut neapărat să tot repete că dorește un „echilibru real” în politica externă și un „dialog pragmatic cu toate țările, inclusiv România, Ucraina, țările europene, Rusia și SUA”.

Iar acordul lui Dodon cu comuniștii aduce tot mai mult a autogol: puțini au fost impresionați când șeful comunist Voronin a declarat luna aceasta că un parlament dominat de PAS va permite venirea trupelor NATO în Moldova, ceea ce va duce la „bebeluși moldoveni născuți cu pielea de culoare închisă”.

Acum vreun deceniu sau cam așa asemenea declarații alarmiste funcționau. Astăzi nu prea.

Merită de asemenea notat că sprijinul pentru AUR este acum de numai 1,3% în Moldova: nu are nici o șansă de a atinge pragul parlamentar de 5%, motiv pentru care unii nu s-au sfiit să afirme că AUR este o marionetă, având rolul de a-i speria pe rușii încă nehotărâți, astfel încât ei să voteze cu socialiștii sau comuniștii.

Iar faptul că AUR făcea în acest weekend campanie în Transnistria – ultimul loc de pe planetă unde te-ai aștepta să găsești unioniști români – nu face decât să dea apă la moară unor astfel de zvonuri.

Însă ce pare acum aproape sigur – cu rezerva obișnuită cum că în următoarele trei săptămâni se pot schimba multe – este faptul că Maia Sandu e pe cale să devină cel mai puternic conducător pe care l-a avut vreodată Moldova independentă.

Sursa: Emerging Europe / Rador/ Traducere: Andrei Suba

Distribuie Distribuie Comentarii