Bătălia pentru resursa vitală care poate salva orașele mici de la dispariție

România se află în fața unui dezechilibru teritorial major, vizibil atât în datele statistice oficiale, cât și în realitatea de pe teren. Deși degradarea satelor din regiunile defavorizate este intens mediatizată, un pericol la fel de grav îl reprezintă depopularea centrelor urbane provinciale. Decăderea acestor comunități riscă să genereze unde de șoc economice și administrative la scară națională.

Moștenirea industrială și colapsul demografic din provincie

Rețeaua urbană a țării cuprinde aproximativ 280 de așezări mici și mijlocii. Cele mai multe au fost proiectate în perioada comunistă ca centre monoindustriale, axate pe extracție minieră, prelucrare industrială sau agricultură extensivă. Schimbările economice din anii '90 și privatizările au scos la iveală vulnerabilitatea acestor structuri: lipsa investițiilor strategice și absența unei infrastructuri capabile să atragă mari companii private au generat șomaj cronic și sărăcie.

În consecință, anii 2000 au adus un val masiv de migrație spre Occident. Cazul orașului Bălan din județul Harghita este reprezentativ: după închiderea exploatărilor de cupru, localitatea a pierdut peste 52% din populație. Situații comparabile se întâlnesc în Valea Jiului, unde comunități precum Lupeni, Uricani, Vulcan sau Aninoasa au pierdut mii de cetățeni de la un an la altul, rămânând cu blocuri întregi pustii. Tot pe lista așezărilor aflate în dificultate majoră se regăsesc Moldova Nouă din Caraș-Severin sau Zimnicea din Teleorman.

În nord-estul țării, orașe din județul Botoșani precum Darabani, Dorohoi sau Săveni au traversat un exod similar al forței de muncă tinere. Deși o parte dintre aceste centre au demarat proiecte cu fonduri europene pentru modernizare, recuperarea decalajelor rămâne o provocare complexă, în vreme ce altele continuă să se adâncească în declin.

Efectele depopulării depășesc granițele locale. Statisticile indică faptul că aproximativ 200 de localități din România nu mai îndeplinesc pragul demografic cerut de lege și ar trebui retrogradate în rang administrativ. Mai mult, aceste mici centre funcționează tradițional ca puncte de sprijin pentru satele învecinate, oferind servicii medicale, educaționale și comerciale. Slăbirea lor izolează comunitățile rurale și redirecționează presiunea către marii poli de dezvoltare — București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași —, ale căror capacități de locuire și rețele de transport riscă să fie copleșite.

Miza strategică: bătălia pentru oameni

Prezent la un forum economic organizat la Darabani, prof. univ. dr. Călin Hințea, decanul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș-Bolyai, a arătat că factorul critic care va separa așezările viabile de cele abandonate este exclusiv capitalul uman.

„Pentru ce se bat orașele mici? În principal pentru un lucru: capital uman. Pierd oameni, s-a terminat. Problema este că toată lumea vrea capitalul ăla uman, toți îl dorim. Ce puteți face ca oraș mic dacă nu mai aveți populație tânără, populație educată, populație activă? Ce puteți face, chiar dacă sunteți cel mai genial primar? Câte opțiuni mai sunt? Păi nu mai sunt foarte multe. Deci, bătălia pe capital uman se duce între orașele mici, între orașele mici și orașele mari, și nu numai la nivel național, pentru că oamenii au acum opțiuni, pot să plece în altă țară. Oricine se poate mișca ușor. Și atunci se pune întrebarea: cum câștigăm capital uman? Aici este marea întrebare strategică a orașelor mici. Și aici avem un singur speech. Cum ținem tinerii să nu plece? Nu putem să-i ținem să nu plece. Sunt și alte întrebări: cum îi putem face pe cei care au plecat să se întoarcă, cu un bagaj de experiență și resurse? Cum putem atrage în comunitatea noastră oameni care nu au locuit niciodată aici? Pentru că orașele mari se „supraîncălzesc”, sunt oameni care vor să plece de acolo. Dar de ce m-aș muta eu în Reșița sau Darabani?” — Călin Hințea, decan FSPAC, UBB Cluj-Napoca

Specialistul a atras atenția că o comunitate lipsită de planificare riscă să ajungă în scenariul sumbru descris de Mihail Sadoveanu în „Locul în care nu s-a întâmplat nimic” — o așezare marcată de îmbătrânire accelerată, lipsă de oportunități comerciale și o perspectivă de revitalizare aproape nulă, prag spre care se îndreaptă deja numeroase comunități din provincie.

Vitalitatea urbană ca instrument de relansare

Pentru a evita transformarea în localități inactive, administrațiile trebuie să genereze „vitalitate urbană”. Acest concept include atât deschiderea către investitori privați, cât și optimizarea calității vieții de zi cu zi sau organizarea unor manifestări capabile să mobilizeze comunitatea și să atragă oameni din exterior. Călin Hințea a menționat că indicatorii de măsurare a vitalității urbane arată în prezent rezultate modeste în majoritatea micilor așezări.

Următorul deceniu va fi hotărâtor pentru configurația teritorială a țării, iar viteza de reacție a decidenților locali va stabili ierarhia finală.

„Osborne și Gaebler, doi autori foarte interesanți care-mi plac, au spus că sunt trei feluri de oameni pe lumea asta. Primul grup, foarte mic, care face lucrurile să se schimbe. Al doilea grup, mai mare, care se uită cum se schimbă lucrurile. Și al treilea grup sunt cei care nu știu ce i-a lovit. Și este cel mai mare grup, acesta din urmă. Dacă rămânem în grupul trei, și România are un talent în domeniul acesta, s-ar putea să avem o problemă. Orașele mici din România nu au numai problema asta, că nu se discută despre ele, dar mai au o problemă mare: sunt supuse celei mai mari presiuni concurențiale posibile. Poate în business mai există o asemenea presiune. Acum, în următorii zece ani, se vor schimba lucrurile imens. Poate 30-40% vor câștiga, 60-70% vor pierde. Și ce credeți, cei care vor pierde nu-și vor mai reveni semnificativ în următorii 20-30 de ani.” — Călin Hințea, decan FSPAC, UBB Cluj-Napoca

Explorează subiectele:

demografie orașe mici dezvoltare urbană

Distribuie Distribuie Comentarii