Când Dunărea se traversa la pas: Trei veri istorice de foc au pârjolit Europa
Europa se confruntă, în ultimii zece ani, cu veri din ce în ce mai fierbinți și secetoase, caracterizate prin valuri de căldură timpurii, depășirea recordurilor termice istorice și un deficit acut de precipitații care a dus la o secetă pedologică extinsă. Statisticile indică faptul că ritmul de încălzire al Europei este de două ori mai rapid decât media globală. Unul dintre semnele alarmante din acest an a fost scăderea dramatică a debitului Dunării, fenomen resimțit și pe teritoriul României, unde, în anumite puncte hidrografice, fluviul a fost aproape de secare.
Această realitate climatică modernă ne îndeamnă să privim înapoi, la perioade din istorie când continentul a fost pârjolit de secete și canicule mult mai severe. Anii 1473, 1540 și 1757 sunt consemnați de istorici și meteorologi drept adevărate dezastre climatice, veri în care căldura excesivă și consecințele secetei au dus la moartea a sute de mii de oameni. Au fost epoci de coșmar, în care populația era efectiv „pârjolită la umbră”.
Triumful morții, un tablou al lui Pieter Brugel cel Bătrân. FOTO Smithsonianmag
Anul 1473: Cea mai amplă catastrofă climatică a mileniului
Începând cu anul 1471, Europa a fost avertizată de veri caniculare și secetoase, neobișnuite pentru acele vremuri. Însă, adevăratul dezastru s-a abătut în 1473, când un val de căldură fără precedent, însoțit de o secetă devastatoare, a îngenuncheat continentul. Această perioadă catastrofală a durat un an și două luni, afectând o zonă extinsă care cuprindea Europa Occidentală, Centrală și de Est, sudul Scandinaviei, Irlanda, nordul Italiei și anumite regiuni din Spania.
Considerată cea mai amplă și mai severă perioadă de căldură și secetă înregistrată în Europa în ultimul mileniu, dezastrul din 1473 a putut fi reconstituit pe baza relatărilor istorice contemporane, care descriu o situație de o gravitate aproape inimaginabilă astăzi. Iarna dintre anii 1472 și 1473 a fost marcată de o lipsă totală de precipitații în Spania, Elveția, Anglia, Belgia, Țările de Jos, Franța, Polonia, Germania și chiar în Principatele Române. În Metz, au fost doar câteva zile ploioase, iar în Basel, nu a căzut nici măcar un fulg de zăpadă.
Fenomenele meteorologice anormale au inclus înflorirea cireșilor de două ori pe an, inclusiv în noiembrie, când, în mod normal, ningea, iar cireșele erau deja coapte. În decembrie, o multitudine de plante înfloreau, creând impresia unei apocalipse iminente. Lipsa aproape completă a iernii a grăbit dezvoltarea multor culturi cu 4-5 luni înainte de termen. La Metz, culesul strugurilor albi a început pe 13 august, iar la Beaune, soiul roșu Pinot Noir a fost recoltat începând cu 5 septembrie. În împrejurimile orașului Basel, cireșii înfloriseră deja la începutul lunii martie. Juristul Johannes Knebel din Basel consemna în jurnalul său că „până și cei mai înalți munți au rămas fără zăpadă”.
Vara anului 1473 a fost o arșiță fără egal, pârjolind totul în cale. Arborii și-au pierdut frunzele, iar râurile și pâraiele au secat complet. Cursurile mari de apă, precum Rinul și Dunărea, aveau un debit atât de mic încât puteau fi traversate pe jos în numeroase locuri, sugerând că Dunărea ar fi avut un nivel chiar mai scăzut decât în prezent. Lacurile mari s-au transformat în mlaștini.
Consecințele economice și sanitare au fost catastrofale. Majoritatea morilor s-au oprit, iar seceta, care a pârjolit câmpurile, a lăsat populația fără hrană. Incendiile de vegetație izbucneau necontrolat, distrugând ogoare, așezări și ucigând oameni, în special în sudul Europei. Livezi și vii se uscau sub soarele arzător. Oamenii mureau din cauza caniculei, a bolilor infecțioase exacerbate de mizerie, foamete și lipsa apei. O relatare de epocă descrie situația:
În anul 1473, în luna august, a avut loc o procesiune împotriva morții subite, precum și pentru a cere ploaie în timpul unei perioade secetoase și călduroase. Nimeni dintre cei care trăiau în aceste ținuturi nu își amintea de o perioadă atât de excesiv de călduroasă și lipsită de ploaie, care a făcut ca strugurii de pe viță să se ofilească și să se strice aproape în întregime.
Mulți au decedat pur și simplu de căldură, suferind de febră acută, hipertermie, sete severă și reacții inflamatorii. Alții au fost răpuși de ciumă sau dizenterie, din cauza apei contaminate. Ninsorile din iarna anului 1474 au adus o mult așteptată izbăvire, punând capăt unei veri atât de extreme încât a ucis aproape 2% din populația Europei.
Anul 1540: O megasecetă care a depășit anticipările moderne
La aproape un secol de la dezastrul din 1473, Europa a fost lovită de un alt eveniment climatic de intensitate similară. Cercetările moderne, în special cele conduse de Andrea Toreti, cercetător la Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene din Milano, au relevat că anul 1540 a înregistrat cea mai gravă megasecetă din ultima jumătate de mileniu. Căldura din acea perioadă a fost atât de extremă încât nici cele mai avansate modele climatice actuale nu au reușit să o anticipeze, chiar și atunci când au fost rulate cu date climatice acoperind 1.200 de ani. Acest lucru subliniază caracterul cu adevărat excepțional al evenimentului.
Cronicile italiene din secolul al XVI-lea menționează că în iarna anului 1540 nu a nins și nici nu a plouat deloc. Mai mult, în numeroase zone ale Europei, nu au căzut precipitații timp de șase luni, iar specialiștii estimează o scădere de 80% a cantității de precipitații în Europa Occidentală și Centrală. Continentul era calamitat.
Asemenea anului 1472, marile râuri ale Europei, precum Rinul, Elba sau Sena, au atins debite incredibil de scăzute, putând fi traversate pe jos. Tamisa a avut un nivel atât de scăzut încât apa mării a pătruns în amonte, inversând direcția de curgere a râului. Retragerea apelor a scos la iveală vestigii ale trecutului, cronicarii vorbind despre descoperiri de comori romane. Bucuria acestor descoperiri a fost însă de scurtă durată, deoarece monedele de aur romane nu puteau cumpăra aproape nimic în fața foametei.
Producția agricolă a fost complet pârjolită, solul prezentând crăpături atât de adânci încât oamenii puteau intra cu picioarele direct în ele. Predicatori precum Martin Luther anunțau deja Apocalipsa, iar slujbe aproape zilnice erau organizate pentru a implora venirea ploii. Un paradox al acestei perioade a fost succesul incredibil al producției de vin, care era atât de abundent încât se vindea aproape pe nimic. Cronicarul Hermann von Weinsberg, din Köln, descria scene cu oameni zăcând beți pe străzi, „ca porcii”.
Cu toate acestea, seceta și căldura excesivă au adus o mizerie profundă, foamete, miasme pestilențiale și, în cele din urmă, boli cumplite. Din cauza apei contaminate, s-a declanșat o epidemie severă de dizenterie. Fredrik Charpentier Ljungqvist, de la Universitatea din Stockholm, a estimat că aproximativ jumătate de milion de europeni au murit din cauza dizenteriei cauzate de caniculă. Catastrofa era totală: animalele și oamenii mureau în masă din cauza foametei, insolației și bolilor. Dacă vinul era ieftin, pâinea devenise incredibil de scumpă, iar producția de lactate s-a prăbușit. Incendiile făceau ravagii, în special în orașele medievale cu străzi înguste și multe case din lemn. De exemplu, incendiul din orașul german Einbeck a ucis 500 de oameni și a distrus întregul oraș în doar câteva ore. Pe drumurile Europei bântuiau sute de mii de oameni fără adăpost, fără muncă, bolnavi, insolați și înfometați, iar paranoia a dus la lupte de stradă și căutarea de țapi ispășitori. A fost un dezastru continental.
Vara „febrelor putrede” din 1757
O altă arșiță extrem de puternică a lovit Europa în anul 1757, un nou cataclism canicular. Aceasta este considerată cea mai fierbinte vară din intervalul 1540-2003, cu o temperatură medie de 37,5 grade Celsius în luna iulie. Majoritatea mărturiilor despre acea vară caniculară ne parvin de la medicul John Huxham, prin lucrarea sa „An Account of the Extraordinary Heat of the Weather in July 1757, and the Effects of It”.
Relatările medicului sunt tulburătoare. Căldura era atât de intensă încât oamenii sufereau de „hemoragii din mai multe părți ale corpului”, inclusiv sângerări nazale și probabil numeroase accidente vasculare cerebrale. În plus, mulți acuzau „dureri bruște și violente de cap, amețeli, transpirații abundente, slăbiciune extremă și o apăsare puternică asupra stării de spirit”. Huxham a consemnat și apariția „febrelor putrede”, care indicau boli foarte severe favorizate de căldura extremă. Disperați, oamenii mureau de cald chiar și la umbră, sub o arșiță toropitoare. Scriitorul Horace Walpole mărturisea: „Am crezut că voi muri din cauza căldurii! Câți ani de acum înainte vom vorbi despre vara lui 1757!”.
Intensitatea caniculei a pătruns chiar și în literatură. Într-o poezie a lui John Scott de Amwell, se arată:
Pierdut este chipul însuflețit al pământului; izvoarele sunt scăzute, șanțurile cu trestie sunt uscate; niciun loc verde nu se mai găsește în întreaga vale, în afară de ceea ce oferă rezervele neîntrerupte ale acelui pârâu.
Explorează subiectele:
