Cum a ajuns Avram Iancu un proscris rătăcitor după Revoluția din 1848

La cimitirul din localitatea Țebea, situată în apropiere de Brad, mii de oameni sunt așteptați duminică, 13 septembrie, pentru a aduce un omagiu memoriei lui Avram Iancu (1824–1872). Ceremoniile dedicate simbolului rezistenței românești din Apuseni includ o slujbă religioasă, evocări istorice, depuneri de coroane și defilarea Gărzii de Onoare, urmate la prânz de un spectacol folcloric organizat pe câmpul din vecinătatea „Panteonului Moților”, unde se odihnește liderul pașoptist alături de Gorunul lui Horea.

Deși comemorarea a fost inițiată spre sfârșitul veacului al XIX-lea, în epoca recentă evenimentul a dobândit frecvent accente electorale, devenind o tribună pe care diverse partide și figuri politice încearcă să o folosească pentru propria imagine. Dincolo de discursurile oficiale, destinul pământesc al lui Iancu a fost departe de gloria omagiilor de astăzi.

Iluziile spulberate ale Revoluției de la 1848

În primăvara anului 1848, Avram Iancu a fost printre principalii organizatori ai Marii Adunări Naționale de la Blaj, moment în care românii aflați sub administrație habsburgică au formulat revendicări clare: recunoașterea ca națiune de sine stătătoare, accesul la reprezentare pe scena politică, abolirea iobăgiei fără compensații financiare, libertăți cetățenești, școli proprii și utilizarea limbii materne în administrație. Mișcarea a degenerat ulterior într-un război civil sângeros, soldat cu mii de morți.

Victoria militară și încheierea ostilităților nu au adus însă împlinirea promisiunilor Curții de la Viena. În loc să primească drepturile promise, românii au fost dezarmați, structurile lor au fost dizolvate, iar prefecții și tribunii din Apuseni au intrat în vizorul autorităților imperiale, fiind supuși anchetelor și arestărilor. Deși a continuat să practice avocatura, mergând la Viena și Sibiu pentru a apăra comunitățile de moți în procesele privind pășunile și pădurile confiscate de fisc, Iancu a devenit rapid o țintă.

Tensiunile s-au văzut clar spre finalul anului 1849, la târgul din Hălmagiu, unde o încercare a armatei de a-l reține a declanșat o revoltă spontană.

„Înainte cu o săptămână și ceva mai bine, s-a dus bravul nostru Iancu la Hălmagiu la târg, unde, ajungând și preumblându-se pe ulițe, poporul român ce se afla acolo la târg se luă după dânsul, care de care întrecându-se de a-l putea vedea și saluta pe vrednicul fiu al națiunii sale. Într-aceea, înțelegând poporul cum că Iancu este prins, îndată se aruncă asupra gardurilor, rupse parii, merse la gardă și năvăli asupra soldaților, cerând afară pe Iancu. Iancu îndată ținu cuvântare la popor, dojenindu-l ca să fie liniștit, căci dânsul nu se află în niciun pericol, apoi încălecă pe cal și porni către casă”
— George Barițiu, revista Transilvania, noiembrie 1872

Punctul de cotitură din 1852: încarcerarea și trauma

Retragerea lui Iancu din viața publică a debutat în 1852, considerat de contemporani anul fatal care i-a zdruncinat iremediabil echilibrul sufletesc. În vara respectivă, împăratul Francisc Iosif a efectuat o vizită oficială în Transilvania. Iancu a călătorit la Sibiu pentru a se asigura că suveranul își modifică traseul prin Roșia și Abrud, dar în mod surprinzător a refuzat să se prezinte în fața monarhului atunci când acesta a sosit în munți.

„Ne aflăm în anul 1852, cel mai fatal pentru Avram Iancu. În vara acelui an, împăratul Francisc Iosif veni și în Transilvania. Avram Iancu, soții săi de arme și toată cealaltă inteligență românească din Munții Apuseni luară măsuri diverse pentru recepțiunea demnă de un împărat. Iancu însuși veni la Sibiu cu scop de a mijloci ca Maiestatea Sa, intrând dinspre Banat, să-și schimbe drumul, abătându-se prin Munții Apuseni la Abrud, Roșia etc. Împăratul făcu pe voia muntenilor, veni la ei cu toată suita sa cea strălucită, însă cel care nu se prezentă la împărat, dintre toți bărbații români de renume, este unicul și singurul Avram Iancu”
— George Barițiu, revista Transilvania, noiembrie 1872

Deși circulau zvonuri că împăratul dorea să-i ofere titlul de baron și domenii, Iancu a păstrat tăcerea asupra motivului absenței sale, ducând taina în mormânt. La doar câteva săptămâni distanță, în septembrie 1852, a fost încarcerat la Alba Iulia, unde un funcționar sas l-a agresat fizic. Transferat la Sibiu, el a manifestat primele semne grave de suferință psihică, căutând alinare în alcool pentru a-și potoli durerile și panica declanșată de teama că jandarmii îl vânează.

Teroarea autorităților s-a transformat într-o obsesie cronică. În august 1865, când George Barițiu a încercat la Abrud să îl convingă să renunțe la băutură și să reia profesia juridică pentru a ajuta populația, dialogul a fost brusc întrerupt de aceeași anxietate.

„L-am luat frumușel numai de la diploma sa de avocat, i-am accentuat nenumăratele calamități ale poporului și necesitatea de a i se da ajutor pe la tribunale și la autoritățile politice. Până la un loc, Iancu îmi vorbea, cum se zice, în toată firea, ca orice om cu mintea sănătoasă și răspundea precis; dintr-odată însă, fixându-mă, îmi zise: «Hm, că doar n-ai vrea și dumneata să mă mai aresteze nemții austrieci?» Această apostrofă a lui Iancu mă dezarmă, cauzându-mi și mie întristare profundă. Așadar, atentatul de la Hălmagiu, arestarea și maltratarea din 1852 lăsaseră în sufletul lui Iancu impresiuni atât de dureroase, încât ele se prefăcură în idee fixă, care-l urmări ca un spirit necurat în toată viața lui”
— George Barițiu

„N-are alt defect decât că e disperat”

Deși starea sa mintală și fizică se degrada, moții continuau să îl iubească și să îl ocrotească. Un contemporan din Zarand descria în revista Familia, în 1869, întâlnirea cu fostul revoluționar, remarcând tristețea copleșitoare care emana din prezența sa.

„Mai interesantă fu pentru mine întâlnirea cu eroul românilor din 1848, cu marele patriot Avram Iancu. Chiar ieșeam din casa comitatului cu un amic al meu, când iată că stătea înaintea noastră un bărbat robust, de etate mijlocie, îmbrăcat în niște veșminte destul de frumoase și curate. Se părea a se ține de clasa inteligenței. Fizionomia și privirea lui cea tristă și disperată îți storceau din ochi lacrimi, și nu pentru că el n-ar fi în stare să converseze despre orice lucru, ci pentru că vezi în el întrupată suferința seculară a întregului popor român”
— Corespondență publicată în revista Familia, 1869

Martorul adăuga că la masă Iancu purta discuții normale, însă interpreta doine sfâșietoare din fluier, concluzionând că fostul conducător nu suferea de nimic altceva decât de o deznădejde totală.

Degradarea din ultimul an și apelul lui Dionisie Păscuțiu

În toamna anului 1871, cu exact un an înainte de trecerea în neființă a lui Iancu, cărturarul Dionisie Păscuțiu l-a întâlnit din întâmplare la Hălmagiu, găsindu-l într-o stare jalnică. Șocat de imaginea oferită de cel care fusese stâlpul rezistenței din 1848, Păscuțiu a adresat prin presa vremii un strigăt de ajutor către conaționali.

„În ziua a doua a lunii acesteia, aflându-mă în Hălmagiu, mă abătui și pe la cetățeanul Ion Sida, în vecinătatea ospătăriei, unde începurăm a vorbi despre lucruri și afaceri de-ale noastre. Deodată, ușa se deschise încet; eu îndreptai ochii către ea și zării omul care o deschisese. Era învelit în zdrențe de sus până jos. Domnul casei se sculă îndată și, prinzându-mă de mână, arătă către el, zicându-mi: «Am onoarea a-ți prezenta pe Avram Iancu!» Ce simțire mă cuprinse la cuvintele acestea și la vederea nefericitului erou nu pot să spun, nici condei n-am s-o descriu. Talentul meu nu e capabil să mă descurce din labirintul cugetelor ce mă cuprinseră la vederea acestui bărbat, cu un trecut atât de glorios și cu un prezent atât de mizerabil; dar plini de lacrimi se făcură ochii mei și suspine adânci ieșiră din sânul meu, văzându-l pe acela care, înainte cu 22 de ani, avu curajul a înfrâna pe dușmanii națiunii sale. Îl sărutai și îl îmbrățișai cu un entuziasm sacru și dădui îndată de știre ospătarului că prefectul Avram Iancu va fi astăzi oaspetele meu și, în onoarea lui, să pregătească tot ce are mai bun!”
— Dionisie Păscuțiu, corespondență în revista Familia, septembrie 1871

Discuțiile purtate pe parcursul acelei zile au confirmat însă declinul mintal al fostului lider:

„Conversațiunea de dinainte de amiază dură mai mult de două ore și, durere!, mă convinsei pe deplin că Avram Iancu e nebun și nici speranță nu mai este ca, trecând timpul, să-și vină în fire. Demența dânsului însă nu e furioasă, nu e certăreață, ci mai mult blândă, lină și, dacă se poate numi astfel, petrecăreață. Între altele, el crede toate câte verzi și uscate, numai cel ce i le spune să fie cât de cât om respectabil și, când i le spune, să nu râdă. De aici el se încurajează și apoi spune câte și mai câte fără cap și fără coadă, însă cu atâta entuziasm și convingere, încât nu e cu putință a nu-l compătimi pentru această degradare spirituală”
— Dionisie Păscuțiu

Iancu rătăcea sub cerul liber și relata cu toată convingerea halucinații mistice, precum viziunea unui cer fără stele care a bubuit ca artileria:

„Conversând noi apoi despre nopți senine și cerul limpede, el începu îndată a spune că, fiind într-o noapte silit a se culca sub cerul liber, ceea ce mai totdeauna i se întâmpla, nu putu dormi și, în neodihna sa, mult crescu mirarea că, deși cerul era senin, nicio stea nu era vizibilă. Deodată, cam pe la miezul nopții, răsunând cerul ca bubuitul tunurilor, se văzură scrise pe cer cuvintele: «Creștinătatea nu mai este!» Și, din clipa aceea, se mulțiră stelele pe cer atât de multe încât nu încăpeau și căzură, lovindu-se una de alta ca ploaia. Se făcu foc mare, încât dânsul, de spaimă, fu silit a se ascunde, să nu ardă”
— Dionisie Păscuțiu

El mai povestea despre întâlnirea la pescuit cu un șarpe încoronat cu diamant, a cărui coadă lovise pământul declanșând o lumină orbitoare. În ciuda acestor rătăciri, rămânea blajin și dispus să cânte marșuri patriotice la cererea oricui, deși își pierduse complet simțul muzical.

„Așa zdrențăros și murdar cum e, totdeauna e bine dispus, îndeosebi dacă vede vinars, vin și apă acră la dispoziție. Acestea formează obiectul predilecțiunii dânsului, o pasiune în care cumpătul lipsește cu totul și care adeseori îl doboară în poziții ce ne storc lacrimi din ochi, văzându-l târât pe jos, afară, pe străzile publice, în ploaie, în tină, în nea, în vânturi, în frig, în căldură. Până a nu ajunge în starea aceasta, regele ori și băiatul cel din urmă de plugar, să-i ceară să cânte din fluier ori flaută, este gata îndată a-i face pe plac; se apucă cu entuziasm și cântă hore și marșuri deosebite, însă fără niciun tact, gust sau măiestrie, ceea ce iarăși dă dovadă despre starea rătăcită a sufletului dânsului”
— Dionisie Păscuțiu

Păscuțiu a subliniat că destrămarea idealurilor revoluționare, umilințele și temnița l-au aruncat pe Iancu din melancolie în manie, acuzând societatea de o ingratitudine condamnabilă.

„El nu este demn de soarta amară în care se află; nu este demn ca națiunea română să-l uite, să-l lase pradă batjocurilor și insultelor străinilor și ticăloșilor, ci, chiar din contră, merită a fi privit drept o relicvă sacră, bine păstrată, onorată, pentru că, onorat fiind dânsul prin națiune, națiunea se stimează pe sine. Așa stă și contrariul: unde este batjocorit Iancu, este batjocorită națiunea română. Destul a fost un martiriu de 22 de ani pentru un om nevinovat! Hristos n-a suferit atâtea”
— Dionisie Păscuțiu

„Domnilor și fraților, să luăm aminte că golanul și cerșetorul acesta al națiunii române, după modul acesta al vieții, firește, azi-mâine trebuie să piară dintre noi. Și oare nu ne va mustra conștiința că, drept recompensă pentru abnegațiunea sa în folosul națiunii, l-am dat pradă batjocurilor, l-am părăsit ca și când nici n-ar fi al nostru și, între noi, îl lăsăm a muri cu zile, gol, flămând, însetat, ba chiar în mijlocul nostru batjocorit?!”
— Dionisie Păscuțiu

Singurătatea și sfârșitul de la Baia de Criș

Istoricul Silviu Dragomir consemna în cercetările sale că în ultima etapă a vieții Iancu ajunsese să vândă autografe și scrisori pentru mărunțiș, oferind la rândul său puținul pe care îl primea de la binefăcători.

„Ultimii cinci ani din viață îi trăiește mai greu. Boala îl chinuie din nou, tot mai crâncen. Fizicul îi slăbește și dorul de ducă îl îndepărtează iarăși de casă mai adeseori. Hoinăreala neîncetată îi zdrențuiește îmbrăcămintea. Aspectul său devine jalnic. Primește bani de la prieteni pentru a-și face rost de băutură și vinde scrisori și autografe pentru câte «o pițulă» (n.r. monedă austro-ungară care a circulat în Transilvania). De câte ori sosea zdrențuit la Baia de Criș, amicii îl îmbrăcau în straie noi și se sileau a-l readuce la o viață mai ordonată. În iarna anului 1871, i-au cumpărat o șubă căptușită cu blană. Mare le-a fost mirarea când, după doar câteva zile, l-au întâlnit îmbrăcat doar cu partea superioară a blănii. Jumătatea cealaltă o dăruise unui moț cu care a mers cale lungă pe șosea”
— Silviu Dragomir, monografie istorică, 1924

Măcinat de accese crunte de tuse și slăbit de hemoragii, Iancu a fost internat în spitalul din Baia de Criș în primăvara anului 1872, dar a refuzat să rămână sub îngrijire și s-a întors pe drumurile Apusenilor. După câteva zile petrecute în Valea Bradului, a revenit la Baia de Criș, unde destinul i s-a curmat brusc.

„Aici îl ajunge secera morții. S-a culcat pe o rogojină de cu seară la cartierul său obișnuit, în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineața, și-a dat sufletul în urma unei noi hemoragii, înfrânt acum definitiv de viforele timpului. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrențuită, fluierul de cireș și jalba către împărat, unsă și mototolită”
— Silviu Dragomir

Fostul conducător din 1848 a fost condus pe ultimul drum la Țebea, aproape de trunchiul secular al Gorunului lui Horea, lăsând în urmă ecoul dureros al unui martiriu național transformat, decenii mai târziu, în serbări comemorative.

Explorează subiectele:

Avram Iancu Țebea Munții Apuseni

Distribuie Distribuie Comentarii