Revoluția din 1989 a cunoscut mai multe etape și totodată au existat mai multe momente cheie care au condus la răsturnarea regimului comunist în România. Ceea ce s-a întâmplat pe 22 decembrie a fost o acumulare de situații, împrejurări și condiții care au făcut totul posibil.

Pe 22 decembrie 1989, după o zi și o noapte de măcel, bătăi, arestări, abuzuri, ultima zvâcnire brutală a represiunii comuniste, începea să se stingă treptat.

La ora 10.00 în fața mulțimii care se aduna spre Piața Palatului, generalul Victor Atanasie Stănculescu, omul de bază al regimului Ceaușescu făcea ceva total neașteptat. A ordonat militarilor să intre în cazărmi. Pur și simplu manifestanții erau lăsați să pătrundă în piață fără nicio opoziție. Nimeni nu i-a oprit nici atunci când, două ore mai târziu au luat cu asalt clădirea Comitetului Central.

Soții Ceaușescu sunt sfătuiți să plece pentru că nu li se mai poate asigura protecția. Atunci când dictatorul joacă sceneta renunțării la putere, doar câțiva lingăi de casă îl roagă cu voci palide să renunțe la idei. Restul au păstrat tăcerea. Și cum se știe, și tăcerea este un răspuns. Puțin peste ora 12.00, elicopterul cu soții Ceaușescu decolează de pe sediul Comitetului Central. În momentul în care Nicolae Ceaușescu a decis să părăsească sediul puterii PCR, locul de unde hotăra destinele milioanelor de români, regimul comunist s-a prăbușit în România. Situația este pecetluită în cursul aceleași zile după ce într-unul dintre studiourile Televiziunii Publice apare un grup de personaje, printre care și regizorul Sergiu Nicolaescu prin intermediul cărora românii sunt anunțați că „dictatorul a fugit” și că „România este liberă”.

La ora 22.00, tot pe 22 decembrie, reprezentanții recent înființatului Front al Salvării Naționale în frunte cu Ion Iliescu, un nomenclaturist căzut în dizgrația Ceaușeștilor, anunțau printr-un comunicat oficial că Partidul Comunist este scos în afara legii și că țara va fi condusă provizoriu de acest nou organism revoluționar. Iliescu anunța că România este o țară liberă și că se vor organiza „alegeri libere” la care pot participa toate partidele care se vor înființa sau reactiva.

Până atunci au fost mai multe momente cheie care au contribuit la căderea regimului comunist în România. O parte dintre acestea puțin cunoscute publicului larg, unele având legătură inclusiv cu politica externă.

Un popor care începuse să se sature de foame, megalomanie și minciuni

Anii 80 au fost cei mai grei ai comunismului românesc. Populația de rând a ajuns să deconteze proiectele megalomanice ale lui Ceaușescu și totodată ambițiile sale aberante. Marea și ilustra industrie românească era aproape falimentară. O arată toate cifrele din respectiva perioadă. Pentru a ține în picioare mamuții industriali care consumau mai mult decât produceau Ceaușescu se împrumuta într-o veselie mai ales de la BIRD și FMI. Cu banii cumpăra materie primă, mai ales de la ruși. Din cauza politicii sale financiare și economice falimentare, Ceaușescu a fost criticat până și de partenerii sovietici. „În ansamblu, România devenea tot mai dependentă de materiile prime sovietice și tot mai expusă criticilor URSS pentru apelul la credite. În 1982, Ceaușescu a cerut și curent electric suplimentar. Partea sovietică a răspuns că nu poate livra nici cantitățile convenite anterior decât pe timpul nopții, sâmbăta și duminica.(....)Pentru cele 5 milioane de tone de țiței sovietic, Ceaușescu s-a angajat să plătească jumătate în dolari, jumătate în produse. Era criticat acum și pentru soluția construcției primei centrale atomoelectrice în parteneriat cu Canada, cu mari cheltuieli de valută. ”Câtă anume? Numai dvs știți! i-a reproșat Gromîko. ”Nu am cheltuit aproape nimic!”, a mințit Ceaușescu”, preciza Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”. În 1982, România avea o datorie externă de 11 miliarde de dolari. În acel moment în mintea lui Ceaușescu s-a mai născut o idee megalomanică.

Să plătească toată datoria externă. Evident, pe socoteala românului obișnuit. Oamenii partidului, protipendada PCR și lacheii de serviciu nu aveau de suferit. Trăiau la fel de bine ca-n Occcident.

În schimbul energiei necesare și a materiilor prime de la ruși, Ceaușescu dădea mâncarea de care avea nevoie poporul român. Mai exact, pentru achitarea datoriei externe, dar și pentru a face rost de noi exporturi, Ceaușescu a dat ordin de raționalizare a produselor alimentare. „Reieșea că în condițiile bioclimatice ale României, un adult are nevoie de un consum zilnic de 2800 de calorii. Statisticile alcătuite după raportări fictive ale realizărilor de plan arătau că românul mânca prea mult, depășind 3300 de calorii zilnic.(...) ”Bomboana pe colivă a pus-o, în vara lui 1984, intrarea în vigoare a ”Programului de alimentare științifică a populației”, adoptat de MAN. În funcție de numărul de calorii calculate pentru grupele de vârstă și muncă, s-au alcătuit meniurile în cantinele muncitorești, școlare și studențești. Tratați ca animalele furajate după plan, românii s-au simțit mai umiliți ca oricând ”, preciza Lavinia Betea, în lucrarea menționată.

Cu mâncarea pe cartelă, curent cu porția, căldură când și când românii au început să se sature de regimul comunist. În anii 80, principala preocupare a românului era să facă rost de mâncare. Fie stătea la cozi interminabile să mănânce pe cartelă, ce primea de la partid, fie „trafica” porci și alte orătănii de curte aduse de pe la țară.

În magazine galantarele erau goale iar populația de la țară obligată să împartă cu statul ce mai aveau prin ogradă. Evident, românul descurcăreț reușea să dosească de ochii partidului, porci, vaci, găini, pe care mai apoi le împărțea cu rudele sau le vindea. Era însă o luptă continuă pentru supraviețuire.

„Existenţa omului obişnuit în socialism se redusese la o goană permanentă pentru procurarea alimentelor, în vreme ce în paginile „Scânteii” continuau să se reverse nestingherit informaţii referitoarela bunăstarea socialistă. Era imposibil să vezi sau să găseşti în magazine ceea ce se prezenta în discursurile oficiale. Într-o scrisoare particulară, Karolina Kovács din Mărculeni, jud. Mureş, îşi informa o rudă din Bucureşti că, la Sovata, oamenii atacaseră camionul care transporta pâinea, iar în urma busculadei o femeie îşi pierduse viaţa: «Este mare vânzoleală pentru pâine. Nu am apucat niciodată vremuri ca şi pâinea să fie în cantităţi aşa de puţine. Mai avem probleme cu detergenţii, săpunul şi multe altele»“, preciza Mioara Anton în „Cultura penuriei în anii 80 : Programul de alimentație științifică a populației”.

Cireașa de pe tort a fost reprezentată de tăierile salariale. Aceste măsuri abuzive au dus la manifestări aproape fără precedent în epoca Ceaușescu. În septembrie 1983, minerii din Maramureș au intrat în grevă după ce le-au fost tăiate lefurile.

În 1986, la Fabricile de mașini grele și de frigidere din Cluj dar și la Fabrica de sticla din Turda, oamenii au oprit munca din cauza reducerii rațiilor alimentare.

Pe 16 februarie 1987, 1000 de muncitori de la Atelierele „Nicolina“ din Iași au organizat un marș de protest din cauza lipsurilor alimentare.

Totul a culminat cu marile proteste de la Brașov unde mii de oameni au strigat pentru prima dată „Jos comunismul” și au devastat Comitetul Județean de Partid. Aceste revolte au fost primul moment cheie. Revoluția din 1989 nu s-a produs chiar atât de brusc precum s-a crezut. A fost o acumulare de frustrare, furie, nemulțumiri. „Este un eveniment care se înscrie în definitia clasică a revolutiilor. Adică a avut niște cauze, a avut un moment de acumulare, criza anilor '80 care a adus în punctul disperării oamenii din România. Apoi a fost acea perioadă când s-au declanșat reformele lui Gorbaciov, care, de fapt, au dat semnalul schimbării în țările Europei de Est. La toate acestea se adaugă și încăpățânarea lui Ceaușescu de a nu schimba nimic în România și izbucnirea de la Timișoara care ulterior s-a propagat la București", preciza istoricul Mădălin Hodor.

Gafele în lanț ale lui Ceaușescu

Revoltele de la Brașov au fost semnul clar că românii nu mai puteau îndura. Ceaușescu și protipendada comunistă nu a înțeles nimic. Dictatorul era efectiv rupt de realitate. La fel și mulți dintre locotenenții săi de încredere, care-i alimentau megalomania și iluziile tocmai pentru se bucura în continuare de favoruri. Tocmai de aceea gafele în lanț ale lui Ceaușescu și ale oamenilor săi au fost al doilea moment cheie al Revoluției din 1989 .

Scânteia unui tăvălug de evenimente care au dus la momentul din 22 decembrie a fost aprinsă la Timișoara. Un protest pașnic al unui grup de pensionari s-a transformat în Revoluție. Un eveniment banal, aparent ușor de gestionat de Securitate, precum protestul pașnic din fața casei parohiale a pastorului reformat Laszlo Tokes, situat în Piața Maria, pe 16 decembrie 1989 a degenerat. Tokes era cunoscut pentru critica sa împotriva regimului comunist.

Era de mult și în conflict cu superiorii săi din această cauză. De altfel, comuniștii ceruseră episcopului reformat să-l îndepărteze din post, fiind considerat un element periculos. Episcopul a executat ordinele și l-a revocat pe Tokes, acesta urmând să părăsească casa parohială, pentru a fi mutat disciplinar în Sălaj. Laszlo Tokes și-a anunțat enoriașii că pe data de 15 decembrie va fi evacuat. Un grup de 40 de pensionari, s-au adunat pentru a-i veghea casa. Din precauție, pentru a nu inflama spiritele, autoritățile din Timișoara nu l-au evacuat pe Tokes pe data de 15 decembrie. A doua zi, pe 16 decembrie, grupul de pensionari a stârnit interesul trecătorilor. Tot mai mulți oameni se alăturau protestului. Inclusiv tineri. Din acel moment, de la protestul pașnic s-a trecut la manifestări zgomotoase.

Mai mulți tineri, inclusiv mulți intelectuali, printre care și poeții Ion Monoran, Daniel Zăgănescu sau Laszlo Borbely, opresc tramvaiele și invită oamenii să se alături protestului. Un strigăt al disperării, venit de la o fereastră din zonă, a aprins focul care mocnea în rândul timișorenilor.

O femeie a țipat ”Jos Ceaușescu". Din acel moment, protestul pensionarilor de susținere a preotului reformat Laszlo Tokes s-a transformat în revoluție anti-comunistă. Un tramvai blocat a fost transformat în tribună, iar Daniel Zăgănescu urcat pe acesta striga ”Jos Ceaușescu”. Exemplul a fost urmat de tot mai mulți tineri. Mulțimea creștea exponențial. Miliția și Securitatea au intervenit în forță, cu tunuri cu apă, gaze lacrimogene și bastoane. Mulți protestatari au fost arestați și duși la Miliție sau Securitate. Focul revoluției nu mai putea fi oprit iar până pe 20 decembrie, cu prețul a zeci de morți și sute de răniți, Timișoara a devenit oraș liber. Specialiștii spun că totul a escaladat din cauza modului cum Ceaușescu și Securitatea au ales să rezolve situația.

Prima gafă, aparent banală și fără legătură, a fost închiderea talciocului din Timișoara, ca măsură preventivă. Închiderea talciocului a fost o lovitură dură pentru timișoreni. Aici găseau, la bișnițari, pe ”piața neagră”, tot ce aveau nevoie pentru Crăciun și statul român nu le oferea: condimente, blugi, aparate de radio, fire de tricotat, țigări samd.

Pe 17 decembrie a urmat a doua gafă. După ce cu o zi înainte protestatarii au fost bătuți, gazați și arestați, pe 17 decembrie lucrurile păreau că se liniștiseră. Dar Ceaușescu a ordonat organizarea unei parade militare pe străzile Timișoarei, cu tancuri și militari cu armament, muniție și steaguri de luptă. Era o mișcare care se dorea de intimidare. Efectul a fost contrar. „În zorii zilei și-au făcut apariția la Timișoara trimișii forțelor de ordine din capitală. Părea că totul se calmase. Dar însuși Ceaușescu a incitat spiritele ordonând o defilare militară între orele 10 și 13 prin oraș. Voia să intimideze „agenturile”, ca altădată pe țăranii care se opuneau colectivizării? Marșul soldaților cu drapelul de luptă a fost ca un pumn în obrazul cetățenilor excedați de ruptura dintre viața reală și prezentarea ei în discursul oficial”, preciza Lavinia Betea în lucrarea menționată.

Parada a reaprins flacăra revoltei, cu și mai multă forță. Devenise un incendiu pe care Ceaușescu nu putea să-l mai stingă. Mulțimea dezlănțuită a crescut la peste 4000 de persoane. Coloana de militari a fost atacată, tancurile blocate. S-au făcut baricade din camioane și autobuze. Mulțimea a atacat și ocupat sediul județenei de partid. „Loviți sălbatic, stropiți cu tulumbele de apă și înecați în gaze lacrimogene de forțele miliției oamenii s-au isterizat. Nu le mai păsa nici de moarte!”, se arată în „Ceaușescu și epoca sa”.

În plus, Ceaușescu a făcut gafa finală. În loc să trateze, să negocieze cu oamenii, a dat ordin să fie împușcați. „De ce nu au tras subalternii tăi, Milea?”, îl întrebase acuzator Ceaușescu. Ba chiar a dat și soluția. „Trebuia să tragă, să-i lase jos(...)Trebuia să-i omoare pe huligani”, preciza Ceaușescu.

Revoluție Timișoara FOTO Constantin Duma

„Ei, în loc să încerce să găsească soluții care să evite vărsarea de sânge, s-au dus direct cu măsurile represive, au pus mâna pe arme și au început să tragă. Din obediență și din dorința lor de a arăta exces de zel și să arate lui Ceaușescu cât sunt ei de în control, pentru că totuși după ceea ce s-a întâmplat la Timișoara, Ceaușescu a început să urle la Vlad, la Postelnicu, ”ce se întâmplă, cum i-ați lăsat pe ăștia să iasă”. Atunci, ei, ca să nu își piardă funcțiile, au început să accelereze, să pună piciorul pe pedală, la represiune, au dat ordin să tragă, să facă masacru”, preciza și istoricul Mădălin Hodor.

La Timișoara au fost 58 de morți, 200 de răniți și 700 de arestați. Tovarășa, în complicitate cu Bobu și Postlenicu, au dispus luarea a 40 de cadavre din morga de la Timișoara și aduse la București. Au fost incinerate în taină la Cramatoriul „Cenușa”.

Așa încercase Elena Ceaușescu să mascheze primele crime ale Revoluției. „În loc să înfricoșeze populația Timișoarei, morții, răniții și arestații au răsculat-o”, preciza Lavinia Betea în lucrarea menționată.

Oamenii își căutau morții și răniții. Fabricile au intrat, în lanț, în grevă, iar timișorenii au dat un mesaj clar: ”Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă”. În plus, informațiile circulau. În multe orașe din Transilvania, dar și în București, oamenii și-au dat seama că lucrurile nu mai puteau merge așa. Aveau în față un regim care împușca oamenii. Revolta era singura soluție. Până pe data de 21 decembrie Transilvania devenise un butoi de pulbere, cu proteste și manifestații în marile orașe.

Sfetnicii lui Ceaușescu au ajutat de fapt Revoluția

Ceaușescu și o partea a oamenilor săi nu au realizat nici măcar în cel de-al 12 lea ceas că bătălia la Timișoara era pierdută și că efectiv țara le scapă din mână. Pentru Ceaușescu la Timișoara, cele câteva zeci de mii de oameni ieșiți în stradă erau „huligani” și „oameni ai agenturilor străine”.

Nu realizase că pe 20 decembrie Timișoara devenise primul oraș liber din România. Pentru a contracara cele întâmplate în inima Banatului, Ceaușescu, prost sfătuit de sfetnicii săi de încredere, organizează o manifestație de susținere. Una dintre acele adunări trucate în care oamenii mimau iubirea față de partid și conducător. Muncitorii aduși cu japca din uzine, cu pancarte pe scria mesaje de glorificare a lui Ceaușescu au fost adunați în fața Comitetului Central.

Ceaușescu la balconul Comitetului Central FOTO FOTO AFP

Ceaușescu a apărut în fața lor în balconul clădirii, la ora 11.00. Veștile de la Timișoara și din Ardeal ajunseseră însă și la București, din om în om, dar și prin intermediul posturilor de radio din Occident pe care mulți români le ascultau în secret. Așa că în loc de osanale Ceaușescu s-a ales cu huiduieli. A fost un moment șocant pentru soții Ceaușescu. Transmisia evenimentului la televiziunea națională a fost întreruptă. Era evident pentru toți românii că începuse revolta și la București. Oamenii care se întorc de la muncă, alții care ies din casă, muncitori, studenți, elevi, profesori, ies în stradă. Securitatea și Armata încep să spargă protestele în mod violent. Oamenii sunt bătuți și arestați după lăsarea întunericului. Se ridică baricade iar mai apoi forțele Securității și Armatei încep să tragă în oameni.

Ceaușescu trădat de nomenclaturiștii transformați peste noapte în revoluționari

Momentul decisiv și unul dintre cele mai importante momente cheie ale Revoluției din 1989 a fost cel în care Ceaușescu a fost abandonat de proprii nomenclaturiștii, de o parte importantă a locotenenților săi. A fost momentul în care Iliescu s-a strecurat împreună cu oameni importanți din Securitate, Armată și eșaloanele politice ale PCR în rândul revoluționarilor. Și în cele din urmă s-au erijat în conducătorii Revoluției și a noului stat eliberat de dictatura Ceaușiștilor.

A fost momentul în care Armata, și cei care dădeau cu o noapte înainte ordine să se tragă în oameni, au trecut de partea cealaltă a baricadei sesizând faptul că regimul comunist, așa cum îl construise Ceaușescu, nu mai avea zile în România.

Totodată un factor favorizant al Revoluției a fost și politica gorbaciovistă, de glasnost și perestroika care a schimbat total optica în blocul țărilor comuniste europene. Se spune că inclusiv Gorbaciov ar fi contribuit într-un fel sau altul la căderea lui Ceaușescu.

Gorbaciov a avut meritul de a relaxa Războiul Rece și comunismul, făcând trecerea către căderea regimurilor dictatoriale, la începutul anilor '90. Ceaușescu s-a opus însă total acestor politici de relaxare promovate de Gorbaciov și a pornit propriul „război rece" cu liderul de la Kremlin. Unul dintre cele mai elocvente episoade ale relației dintre Gorbaciov-Ceaușescu a fost vizita liderului sovietic, în anul 1987, la București.

Ceaușescu și Gorbaciov FOTO Fototeca online a comunismului românesc”

Sunt ipoteze care arată că acea vizită l-a convins pe Gorbaciov că nu are ce să discute cu Ceaușescu, mai ales despre reformă. În plus, zvonurile spun că după aceea vizită Gorbaciov i-ar fi hotărât soarta dictatorului român.

De bănuit au dat și rapoartele Securității privind prezența unui număr uriaș de „turiști” ruși intrați în țară în lunile noiembrie și decembrie, chiar înainte de Revoluție, și care s-au retras abia în 1990. „Intrările ilegale în țară s-au făcut mai numeroase decât „fuga” peste graniță. Securitatea din Timișoara informase superiorii, cu vreo două săptămânii mai înainte, și că „turiști basarabeni” au împânzit zona sub acoperire de bișnițari. În acea lună, între intrările și ieșirile turiștilor sovietici, rezulta o diferență de circa 25.000 de persoane, multe retrase abia în toamna lui 1990”, preciza Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”.