Cum a declanșat pesedistul Valer Dorneanu avalanșa de 1,4 miliarde de euro cerută de magistrați
O decizie recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza Pușcașu contra României spulberă mitul intangibilității sentințelor definitive prin care judecătorii și procurorii români și-au majorat singuri veniturile. Dincolo de năruirea aspirațiilor unor magistrați la proprietăți în Marbella sau investiții în Dubai, instanța de la Strasbourg demască oficial mecanismul viciat, întins pe două decenii, care a generat o notă de plată de 1,4 miliarde de euro pentru bugetul de stat, scrie g4media.ro .
Pentru prima dată la nivel instituțional pan-european, CEDO pune sub semnul întrebării însăși corectitudinea deciziilor definitive prin care magistrații și-au acordat majorări salariale din pix. Până la acest verdict, caracterul sacrosanct al acestor hotărâri a fost contestat doar marginal în spațiul public românesc de către analiști sau comentatori, fără ca vreo instituție a statului să îndrăznească să intervină.
Reacția vârfului sistemului judiciar la această lovitură a fost una defensivă. Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) și Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) au transmis sincron comunicate de presă, încercând să acrediteze ideea că speța de la Strasbourg nu are nicio legătură cu procesul intentat Guvernului de către ÎCCJ pentru recuperarea banilor. Realitatea din documentul CEDO îi contrazice însă flagrant: judecătorii europeni nu s-au limitat la cazul celor cinci magistrați reclamanți, ci au realizat o radiografie detaliată a întregului fenomen întins pe mai bine de 20 de ani.
Discrepanța șocantă: 205.000 de euro pentru un magistrat, 185 de euro pentru un bugetar obișnuit
În încercarea de a minimaliza proporțiile acestui jaf bugetar, ÎCCJ a prezentat recent date menite să inducă opinia publică în eroare ( nu că ar fi prima dată ). Instanța supremă a invocat faptul că 402.000 de bugetari au dat statul în judecată pentru diferențe salariale, iar magistrații, în număr de 6.817 (practic, totalitatea judecătorilor și procurorilor din țară), s-ar afla abia pe locul 12 din 19 categorii profesionale.
Ceea ce omite cu bună știință comunicatul ÎCCJ, dar dezvăluie sentința CEDO, este valoarea sumelor puse în joc. Datele financiare au șocat instanța de la Strasbourg: între 2006 și 2025, toate ministerele la un loc – incluzând Apărarea și Internele – au achitat restanțe salariale câștigate în instanță de puțin peste 73 de milioane de euro. În schimb, suma revendicată exclusiv de categoria magistraților se ridică la 1,4 miliarde de euro.
Calculul per capita scoate la iveală o anomalie grotescă: în timp ce unui bugetar obișnuit îi revin în medie 185 de euro, fiecare magistrat are de încasat 205.000 de euro – o sumă suficientă pentru achiziționarea unei vile în Marbella și a unei garsoniere în Dubai. Mai mult, judecătorii europeni au observat cu stupoare că, deși statul român își achita eșalonat datoriile, suma totală de plată continua să crească exponențial din cauza dobânzilor și penalităților, făcând imposibilă orice estimare bugetară stabilă.
Efectul Valer Dorneanu și cele două valuri de procese
Analiza CEDO împarte această criză în două mari etape, ambele bazate pe invocarea principiului nediscriminării. Primul val a debutat în 2006, când procurorii DNA și DIICOT au primit un spor salarial de 40%. Considerându-se discriminați, o parte dintre judecători au cerut în instanță același beneficiu, iar colegii lor de scaun l-au acordat atât lor, cât și tuturor celor care au deschis acțiuni similare. Situația s-a calmat temporar în jurul anului 2015, pe măsură ce statul a plătit eșalonat sumele.
Dezastrul financiar a fost însă reaprins cu o forță devastatoare în 2016. A fost anul în care conducerea Curții Constituționale (CCR) a fost preluată de Valer Dorneanu, fostul demnitar și deputat PSD. Sub președinția sa, CCR a statuat că orice urmă de discriminare salarială în rândul magistraților trebuie eliminată exclusiv prin majorări („în sus”) și doar la nivelul maxim aflat în plată. Ulterior, Înalta Curte a cimentat această direcție prin hotărâri de unificare a practicii judiciare.
Această jurisprudență croită cu dedicație a generat mii de procese cu câștigător cunoscut dinainte. Tabloul analizat de CEDO se încheie cu evenimentele recente: procesul deschis de ÎCCJ împotriva Guvernului (nesoluționat definitiv la momentul analizei de la Strasbourg) și respingerea de către CCR a conflictului constituțional reclamat de Executiv (decizie din care CEDO cunoștea doar verdictul, nu și motivarea).
Cei trei piloni ai viciului de procedură
Deși nu avea mandatul să anuleze aceste decizii interne, Curtea de la Strasbourg a considerat situația suficient de gravă încât să puncteze repetat trei vulnerabilități majore care afectează legitimitatea acestor sentințe definitive:
- Conflictul de interese: Implicarea directă a magistraților în decizii care le aduceau creșteri salariale în masă, mecanism alimentat atât de ÎCCJ, cât și de CCR.
- Abuzul de putere: Instanțele de judecată și-au „depășit rolul tradițional de interpretare și aplicare a legii”, ajungând să legifereze paralel în materie de salarizare.
- Conflictul instituțional: S-a conturat aparența unui „conflict de interese instituțional, între puterea judecătorească și puterile legislativă și executivă” – exact elementul pe care CCR a refuzat să îl vadă atunci când a respins sesizarea Guvernului.
„Ce-i furat rămâne bun furat”? Soluții pentru o criză politică
Puse în fața evidențelor de la Strasbourg, CSM și ÎCCJ au făcut doar o jumătate de pas înapoi: acceptă ca statul să eșaloneze plățile, dar refuză categoric orice discuție privind cuantumul sumei, deși cele 1,4 miliarde de euro amenință direct stabilitatea bugetară și societatea românească în ansamblu. Rămâne astfel întrebarea dacă societatea poate valida tacit principiul „ce-i furat rămâne bun furat”, achitând o notă de plată construită pe un fundament profund viciat.
În acest punct, problema depășește sfera strict juridică și devine una eminamente politică, necesitând o voință fermă pentru a fi tranșată. Există două direcții majore de acțiune, ambele complexe:
Prima variantă presupune revizuirea tuturor sentințelor definitive și anularea aplicării celor întemeiate pe principiul nediscriminării. Fundamentul legal există deja: în anii 2008 și 2009, într-o componență mult mai echilibrată, înainte de era PSD-istului Dorneanu, CCR a emis cinci decizii obligatorii prin care a interzis instanțelor să folosească principiul nediscriminării pentru a modifica salariile. Cum judecătorii au ignorat ani la rând aceste decizii obligatorii ale CCR, sentințele lor sunt, în esență, viciate.
A doua cale este o nouă sesizare la CCR privind conflictul constituțional dintre puterile statului. Guvernul Bolojan a făcut o primă încercare, însă cu o abordare mult prea timidă, limitându-se, conform informațiilor disponibile, doar la procesul deschis de ÎCCJ în primăvară, fără a ataca întregul mecanism întins pe două decenii, așa cum a făcut-o CEDO.
Acum, verdictul de la Strasbourg oferă autoritatea supremă pentru redeschiderea subiectului la CCR, spulberând tabuul deciziilor definitive intangibile și calificând speța salarizării magistraților români drept o „situație excepțională”. În condițiile în care CCR a demonstrat recent că poate anula chiar și alegeri invocând o „situație excepțională”, instituția are toate pârghiile pentru a tranșa definitiv și această criză în favoarea adevăratei victime: societatea românească. Rămâne de văzut doar cine va avea curajul politic să preia această minge ridicată la fileu de judecătorii europeni.
Explorează subiectele:

