Acum aproape jumătate de mileniu, Regatul Ungariei, poarta Europei Centrale, înceta să mai existe. A căzut sub loviturile otomanilor și a fost transformată în pașalânc. Este considerat unul dintre cele mai traumatizante episoade din istoria Ungariei cu efecte asupra întregii zone Balcanice.

Visul sultanilor otomani era cucerirea Europei și subjugarea regatelor creștine. Acum aproximativ 500 de ani, la începutul secolului al XVI-lea, unul dintre cei mai iluștrii lideri ai Imperiului Otoman a fost cel mai aproape de realizarea acestui obiectiv. Într-o vară toridă a anului 1526, Regatul Ungariei Mari, poarta Europei Centrale, s-a prăbușit sub loviturile trupelor turcești, ajungând pașalâc, o situație dramatică și umilitoare pentru orice stat creștin medieval. Căderea Ungariei a fost un eveniment traumatizant cu implicații politice și militare grave inclusiv pentru Principatele Române. Ungaria avea să-și recâștige suveranitatea abia după aproape patru secole, în anul 1918.

Apusul Ungariei Mari

Regatul Ungariei a fost, începând din secolul al XIII-lea, unul dintre cei mai importanți jucători politici și militari de la fruntariile Europei Centrale. Era un factor de echilibru și totodată o poartă în calea invadatorilor din stepele nord-pontice şi a Semilunii care avansa vertiginos, încă de la jumătatea secolului al XIV-lea, către linia Dunării. Dacă Ungaria capota, trupele otomane nu s-ar mai fi oprit până la Viena sau chiar până la orașele germane de la frontiera cu Regatul Franței. De la jumătatea secolului al XV-lea, Ungaria a cunoscut o perioadă de aur, în timpul domniei lui Matei Corvin, marcată de prosperitate economică, înflorire culturală și expansiune teritorială. Era momentul de maximă expansiune și apogeu al Ungariei Mari, devenind una dintre cele mai importante forțe militare și politice ale Europei. În plus, îi ținea la respect pe otomani, controlând puternica cetate a Belgradului. În timpul domniei lui Matei Corvin, Ungaria deținea teritorii în Bosnia, Serbia, Boemia (Cehia de astăzi), Slovacia, Slovenia, Croația și chiar Austria de astăzi.

Să nu uităm că în anul 1485 armatele lui Matei Corvin reușiseră să cucerească Viena. În acea perioadă, Ungaria beneficia de o armată permanentă, temuta „Legiune Neagră” formată din mercenari și cei mai buni profesioniști în mânuirea armelor. După moartea lui Matei Corvin în anul 1490, Regatul Ungariei intra într-o perioadă rapidă de declin. Tot ce a realizat marele rege (care avea și origini românești) s-a dus pe apa sâmbetei. Marii nobili maghiari doreau să-și sporească influența și să acapareze cât mai multe feude și averi în detrimentul coroanei. Așa că au ales un rege slab, ușor controlabil. Era vorba despre regele de origine poloneză Vladislav al II-lea din dinastia Jagello. A fost poreclit „Dobre Ulaszlo” tocmai fiindcă nu ieșea din cuvântul marilor nobili.

Pentru a-i mulțumi pe feudali, a risipit o mare parte a domeniul regal, ajungând să acumuleze datorii. Evident, fără bani a fost desfinațată și „Legiunea Neagră”, trupele de graniță și fortificațiile erau mai slab dotate iar mercenarii greu de angajat. Colac peste pupăză, în anul 1514 izbucnea și războiul țărănesc al lui Gheorghe Doja. Lui Vladislav al II-lea i-a urmat la tron fiul său, Ludovic al II-lea, un copil de numai 10 ani. Cum era de așteptat marii nobili au făcut ce-au vrut cu Ludovic al II-lea, ținându-l în așa sărăcie încât regele a fost nevoit să-și vândă bijuteriile pentru a avea bani de haine și hrană. În anul 1520, regatul Ungariei era în declin, sfâșiat de luptele dintre marii nobili, cu mari datorii acumulate și trupele de frontieră neplătite. Mai grav, otomanii cuceresc Belgradul, o fortificație cheie în sistemul de apărare al frontierei Regatului Ungariei.

Regele regilor se pregătește de război

În timp ce Regatul Ungariei cunoștea un declin accentuat, Imperiul Otoman, rivalul său de moarte, intrase într-o perioadă de maximă dezvoltare. Marea stăpânire a turcilor otomani se întindea din Balcani până în Persia (Iranul actual) si de la Marea Neagră până în Africa de Nord. Din anul 1520, pe tronul Imperiului Otoman urcă Soliman I cel supranumit „Magnificul”. Era al zecelea sultan, un bun administrator şi legiuitor. Născut la Trabzon, el a fost fiul sultanului Selim I şi a unei frumoase şi inteligente femei de origine georgiană. De mic, de la vârsta de 7 ani, Soliman a studiat istoria, literatura, ştiinţa, dar şi tacticile militare la Constantinopol.

Tot aici a învăţat şi meseria armelor. Tânărul prinţ a dovedit o minte sclipitoare, fiind însărcinat încă de la 17 ani cu funcţia de sangeac, adică guvernator al oraşului Kaffa în Crimeea. După moartea tatălui său, ajunge sultan şi iniţiază o reformă administrativă, fiscală şi militară care va schimba faţa Imperiului Otoman. Totodată, Soliman a fost şi un mare comandant de oşti. Acesta a reuşit să cucerească insula Rhodos şi Belgradul, poarta de sud a Ungariei, ceea ce înaintaşii săi nu reuşiseră. Belgradul îl transformă în sangeac şi îl face o viitoare bază militară pentru planurile sale măreţe. Soliman dorea să realizeze ceea ce nimeni înaintea sa nu reuşise, adică să împingă graniţele Imperiului Otoman către inima Europei. Singura care-i stătea în calea era Ungaria. Dar marele sultan cunoștea bine situația în care se aflau ungurii și slăbiciunea lor.

Creștini, creștini, dar fiecare pentru el

Situația era critică. Imperiul Otoman era mai puternic ca oricând. Belgradul căzuse în mâinile lor, iar Ungaria era în pragul anarhiei. Polonezii, habsburgii, principii transilvăneni, valahi și moldoveni cunoșteau bine situația. Cu toate acestea, în fața pericolului iminent, fiecare și-a așternut cum a putut mai bine. Polonezii au încheiat pace cu turcii lăsându-i pe unguri în calea lupilor. Habsburgii erau preocupați de problemele lor cu francezii. În plus, pofteau să-și i-a revanșa după ce pățișeră cu ungurii în timpul lui Matei Corvin. În Principatele Române, turcii au avut grijă să susțină la tron domnitori obedienți, așa că nici măcar nu mai contau în ecuația unui eventual conflict. În plus, francezii îi invită pe otomani să invadeze Europa. Francisc I, regele Franţei, pierduse în 1525 bătălia de la Pavia în faţa unei alianţe habsburgico-spaniole. Dorinţa de răzbunare împotriva habsburgilor a cumpănit mai mult decât soarta Europei, iar regele Francisc I îi cere pur şi simplu lui Soliman să mărşăluiască şi să atace Viena pentru a-i ţine ocupaţi pe nemţi şi austrieci, cât el se războia cu flamanzii.

Ungurii se ceartă, otomanii cuceresc

Soliman nu a mai pierdut timpul. Era prilejul perfect. Cu o uriașă armată otomană care, în funcție de cronici, a variat între 50.000 și 100.000 de soldați, sultanul s-a îndrepat către Ungaria. Armata otomană avea și peste 160 de tunuri, o forță care depășea cu mult pe care a statelor europene. În rândurile armatei sale se aflau și temuții ieniceri, infanteria de elită a Imperiului Otoman, dar și akingii, cavaleria ușoară otomană specializată în misiune de pradă și în flancarea eficientă a trupelor inamice. Armata lui Soliman era bine echipată, foarte disciplinată și cu mare experiență în luptă.

Marșul a fost însă dificil pentru otomani, patru luni pe drum, în condiții de ploaie și drumuri greu accesibile. Trupele otomane au ajuns destul de vlăguite la Dunăre. Cu toate acestea, fac praf apărarea de frontieră a ungurilor. Pe 3 mai 1526, otomanii erau la Adrianopole, unde s-a hotărât strategia de luptă. Soliman ajunge la Sofia (Bulgaria de astăzi) pe 29 mai şi la Belgrad pe 11 iulie, acolo unde se adună întreaga armată. Akingii sunt trimiși să facă ce știu mai bine și pradă cumplit sudul Ungariei demoralizând populația şi trupele de la frontieră. Mai apoi, oștirile otomane se aruncă asupra fortărețelor maghiare de la graniță care cad rând pe rând. Otomanii au cucerit inclusiv Petrovaradinul şi Ilok. Pe 19 august, otomanii au trecut pe un pod de vase la Eszek.

De cealaltă parte. ungurii nu o duceau la fel de bine. Regele Ludovic al II-lea se puteau baza doar pe 30.000 de oameni. Principele Transilvaniei János Zápolya avea la rândul său o armată de 13.000 de oameni, iar contele croat Cristofor Frankopan încă 5000. Dar croații și transilvănenii nu au reușit să ajungă la timp pentru a întări efectivele armatei lui Ludovic al II-lea. Tânărul rege al Ungariei, care avea numai 20 ani în momentul invaziei otomane, se baza pe cavaleria greu înarmată a nobilimii maghiare, pe trupele experimentate ale arhiepiscopului de Kalocsa, Pál Tomori, dar și pe mercenari cehi, polonezi și germani. Era o armată mică insa destul de bine echipată și antrenată pentru război.

Ungurii aveau doar 80 de tunuri, jumătate din numărul celor aduse de Soliman în campanie. În plus, nu se puteau baza pe nimeni. Ca dezastrul să fie complet, cu dușmanul la ușă, marii feudali au început să certe între ei. O parte a nobililor maghiari doreau ca regele să abandoneze sudul Ungariei şi să se retragă către nord, având răgaz să mai adune oameni. Evident, nobilimea din sud, inclusiv Pal Tomori, au refuzat să-şi abandoneze domeniile în mâinile turcilor. Existau disensiuni și în privința operațiunilor militare. Mercenarii cehi și polonezi insistau să se organizeze apărarea în mici forturi dotate cu artilerie. Evident, marea nobilime a refuzat dorind să-şi câştige gloria atacând în șarje de cavalerie. În acelaşi timp, transilvănenii şi croaţii cereau amânarea luptei pentru a ajunge la timp. Disputele au făcut ca armata otomană să avanseze nestingherită. Este greu de înțeles de ce regele Ungariei nu a organizat o apărare susținută în zona Serbiei pentru a rări efectivele otomane. Doar Pal Tomori a atacat trupele otomane, dar a fost nevoit să se retragă.

Ziua în care Ungaria Mare a încetat să mai existe

Conștient că trupele din Transilvania și Croația nu vor ajunge pe câmpul de luptă la timp, Ludovic al II-lea alege ca loc de desfășurare al luptei câmpia de la Mohacs, o zonă mlăștinoasă, în sudul Ungariei, aproape de Dunăre. Episcopul Ştefan de Brodarics spune că la ora bătăliei ungurii dispuneau de 30.000 de oameni, însemnând cavalerie grea, mercenari şi cavaleria uşoară a lui Tomori, 85 de tunuri plus 500 de culevrine. Pe două linii, armata maghiară îi aștepta pe otomani pe 29 august, în jurul orei 13.00. Soliman și-a ordonat armata pe trei linii. Armata din Rumelia a avansat prima dar a fost efectivă zdrobită de atacul rapid al cavaleriei ușoare a lui Pal Tomori, formată mai ales din husari sârbi și unguri. În același timp, cavaleria grea ungurească a șarjat în centrul armatei otomane. Flancul drept otoman era aproape înghenuncheat, iar turcii părea că vor pierde bătălia. Ungurii făcea prăpăd în rândul akingiilor și rumelioților.

Câteva săgeți au atins până și cuirasa sultanului. În acel moment s-a declanșat contraatacul impetuos al ienicerilor copleșind trupele ungurești pe flancul stâng. Cu toate rezervele intrate în luptă, Soliman a reușit să încercuiască din flancuri armata ungurească și să o strângă ca într-un clește. A început măcelul. Ludovic al II-lea a făcut o impresie bună încercând să-și regrupeze oamenii.

„Conducătorul cel rău al armatei ghiaurilor, s-a aruncat în focul înfricoşător al bătăliei, şi în timp ce unii dintre eroicii săi prinţi şi vitejii săi comandanţi cădeau şi alţii erau capturaţi, el a rămas neclintit pe câmpul de luptă”, se arăta într-o cronică otomană. Cu toate acestea, tânărul rege, încercând să scape de pe câmpul de luptă, s-a înecat într-un râu. Calul speriat de o salvă de tun l-a aruncat în apă. Din cauza greutății armurii, Ludovic al II-lea nu a mai putut ieși la suprafață. Otomanii au vânat până a doua zi dimineață toți supraviețuitorii. Statisticile arată că pe câmpul de luptă zăceau 20.000 de soldați unguri, 4.000 de călăreți și 500 de mari nobili. Peste 2.000 de prizonieri au fost decapitați la ordinele sultanului otoman.

La cheremul otomanilor

Buda a fost jefuită la scurt timp după victorie, dar se retrage din cauza trupelor creștine care încă se mai găseau în zonă. Era vorba de armatele croate și transilvănene și o posibilă intervenție habsburgică. Abia în 1541, Soliman va cuceri și integra Buda, capitala regatului Ungariei. Vechiul Regat al Ungariei Mari a încetat să mai existe fiind rupt între habsburgi și otomani. Timp de 150 de ani, centrul Ungariei, cu palatul vechilor regi, a fost pașalâc turcesc. Aceeași soartă a avut-o și Banatul. Prezența trupelor otomane în Europa Centrală și căderea Regatului Ungariei au însemnat de fapt rescrierea istoriei Balcanilor. Pentru sârbi, bosnieci și în general popoarele din Balcani nu mai era nicio șansă de eliberare sau rezistență anti-otomană. La rândul lor, Principatele Române nu mai aveau cum să se ridice eficient împotriva otomanilor. Erau efectiv înconjurați. În felul acesta otomanii s-au putut implica mai mult în politica internă, transformând domnia la valahi și moldoveni într-o mega afacere pentru marele vizirii și oamenii săi. Principatele au ajuns total la cheremul Porții. Singura ridicare eficientă la luptă a avut loc în timpul lui Mihai Viteazul, dar pentru o perioadă scurtă de timp. Ungaria și-a recuperat suveranitatea abia în anul 1918, după Primul Război Mondial și odată cu prăbușirea monarhiei dualiste austro-ungare.