De la bucoavne la manualul unic: cum au învățat românii în trei secole de școală
Deși omenirea cunoaște suporturile destinate învățăturii încă de pe vremea tăblițelor de lut mesopotamiene de acum cinci milenii, iar Europa modernă a primit primul său ghid didactic ilustrat în 1658 prin lucrarea „Orbis Sensualium Pictus” a pedagogului Jan Amos Comenius, în Țările Române apariția cărților de studiu a urmat un ritm mult mai anevoios. Rolul manualului a evoluat fundamental în timp, trecând de la ipostaza de unică sursă autoritară de cunoaștere la cea de instrument metodic adaptat fiecărei epoci.
Elevii citeau din bucoavne și învățau pe de rost literele Foto: Reperio
Slovele chirilice și apariția primelor bucoavne
Revoluția tiparului mobil, demarată de Johannes Gutenberg între 1439 și 1450 – cel care a scos la lumină și gramatica latină a lui Aelius Donatus –, a atins Țara Românească după mai mult de șase decenii. Prima presă tipografică valahă a fost mânuită de călugărul Macarie la Mănăstirea Dealu din apropierea Târgoviștei. Totuși, în Transilvania meșteșugul se stabilise ceva mai devreme, generând și primele cărți destinate învățăceilor.
Lipsite de o programă clară și fără să acopere științele laice, aceste volume inițiale erau exclusiv religioase. Numite bucoavne, ele serveau alfabetizării viitorilor clerici. Cea dintâi a fost „Bucoavna pentru învățătura pruncilor”, tipărită cu litere chirilice în 1699, la Alba Iulia, de meșterul Mihai Iștvanovici. Elevii deprindeau alfabetul, rugăciunile, rânduiala vecerniei și utreniei, singurul element laic fiind o schemă sumară a tablei înmulțirii pe ultima pagină.
Presate ulterior și la Sibiu, Brașov, Blaj, Cluj sau București, aceste tipărituri au persistat în sate și în școlile confesionale până aproape de 1890. Rămânerea în urmă era considerabilă: în vreme ce Occidentul studia după cărți laice de peste un veac, copiii de pe cuprinsul românesc – așa cum este descris și Nică în scrierile lui Creangă – încă rosteau pe dinafară slovele chirilice în pragul Revoluției de la 1848.
Tablele lancasteriene și deschiderea spre disciplinele laice
Boierimea autohtonă a început să caute modele educaționale occidentale din a doua parte a secolului al XVIII-lea, apelând la preceptori străini, în general francezi sau austrieci, care aduceau tratate napoleoniene de liceu pentru geografie, matematică și istorie. Învățământul superior a căpătat o altă anvergură odată cu Academiile Domnești, precum cea înființată în 1694 de Constantin Brâncoveanu la Sfântul Sava și reformată în 1776 de Alexandru Ipsilanti. Acolo se predau deja retorica, filozofia și limbile străine după surse vestice.
Primele încercări editoriale locale nu au întârziat: în 1828 a apărut în Ardeal „Cele dintâi cunoştinţe”, un volum de 158 de pagini dedicat istoriei universale și naționale. O cotitură a avut loc în 1831, când Regulamentele Organice au instituit Eforia Școalelor, strămoșul ministerului de resort, vizând extinderea alfabetizării la sate. Dascălul satului, adesea preotul, recurgea la tablele lancasteriene – planșe didactice mari conținând litere și socoteli simple –, deși dotările ajungeau cu greutate la comunitățile rurale sărace.
Reforma lui Cuza și manualul conceput de Ion Creangă
La jumătatea secolului al XIX-lea încă lipseau manualele standardizate. După cum remarca George Călinescu, „până atunci copiii învățaseră cum da Dumnezeu și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și proaste”. Momentul de cotitură a venit prin Legea Instrucțiunii Publice din 1864, asumată de Alexandru Ioan Cuza, act normativ care a unificat școlile din Moldova și Muntenia, a impus gratuitatea și obligativitatea primelor patru clase și a stabilit programa analitică oficială.
Pentru a înlocui materialele precare, Ministerul Instrucției a lansat în 1865 un concurs public de redactare a unui abecedar național modern. Condiția oficială cerea expres ca noile scrieri:
„Fiind cărți destinate pentru clasele primare, caută să fie scrise în limbă cât se poate de populară, să fie lucrate după cele mai noi metode de învățământ, să nu fie reproducțiunea sau imitațiunea cu neînsemnate modificațiuni a cărților esistente și adoptate în școale, și în totul să fie superioare cărților esistente”.
Răspunzând provocării, institutorul ieșean Ion Creangă a alcătuit, alături de colegii C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, lucrarea „Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară”. Publicat în 1868 la tipografia H. Goldner prin grija Societății pentru învățătura poporului român, volumul a apărut într-un tiraj de 4.000 de exemplare. Denumit popular „Abecedarul lui Creangă”, instrumentul a marcat nașterea didacticii românești moderne și a cunoscut 23 de reeditări succesive până în 1893.
Viziunea lui Spiru Haret și cărțile practice din interbelic
Sistemul a fost consolidat structural de Spiru Haret, ministrul care a modernizat temeinic rețeaua școlară urbană și rurală prin programe cuprinzătoare. În piața liberă apărută pe baza acestor norme concurau numeroși autori de elită și edituri, lăsând dascălilor deplină autonomie de selecție.
După Unirea din 1918, cărțile școlare urmăreau armonizarea culturală a noilor provincii cu Vechiul Regat și aveau un profil interdisciplinar. În ciclul primar, noțiunile de științe, igienă, agricultură și religie erau integrate firesc în aceeași lucrare. Un manual de clasa a III-a tipărit în 1941 la Editura Casei Școalelor și Culturii Poporului, structurat pe peste 300 de pagini, exemplifica predarea igienei practice:
„Suflăm în palmă. Simţim că ceva nevăzut ne atinge. Când bate vântul, parcă ne izbeşte nu ştiu ce. Este aerul în mişcare. Dacă ţinem supt un vas de sticlă o vietate, după puţin timp moare, din pricina lipsei de aer. Dacă am închide un om unde nu intră aer, ar muri. De aceea, aerul locuinţei trebuie primenit zilnic, prin deschiderea uşilor şi ferestrelor“.
— Manual de citire (1941)
Orientarea către o viață sănătoasă s-a reflectat inclusiv în apariții inedite, precum „Manualul de Jocuri” întocmit în 1929 de colonelul Virgil Bădulescu, care sublinia că mișcarea în aer liber este indispensabilă pentru „înviorarea organismului slăbit după munca depusă în interiorul şcoalelor”.
Monopolul comunist: „manualul unic” și rescrierea trecutului
Instaurarea regimului comunist și Reforma Învățământului din 1948 au lichidat competiția didactică. Întreaga piață a fost acaparată de manualul unic emis de Editura Didactică și Pedagogică, realizat exclusiv de colective verificate riguros pe linie politică.
Manualele au devenit instrumente de propagandă. Deschise pe prima filă cu portretul lui Nicolae Ceaușescu și continuate cu textul imnului „Trei culori”, volumele rescriau istoria națională: lupta de clasă devenea axul principal, figurile boierilor erau caricaturizate ca trădătoare, iar contribuțiile monarhiei și ale formațiunilor politice democratice erau cenzurate integral sau complet denaturate.
Explorează subiectele:
